Pornind de la întrebarea „What’s going on here?” dintr-o carte începută recent, deschid discuția pe trei paliere – ce știm că știm, ce știm că nu știm și ce nu știm că nu știm despre un smart city în România.
Conceptul smart city nu face excepție – auzim destul de des că orașul X implementează strategia smart city, că aplicația Y a primăriei Z face din orașul W un oraș inteligent și, desigur, că smart city reprezintă viitorul orașelor. Dar nu știm dacă există o corelare între aplicația Y și măsurarea „inteligenței” unui oraș sau, mai simplu sus, dacă aplicațiile, senzorii și conectarea la Internet fac cu adevărat un oraș să fie smart.
Aplicând întrebarea de mai sus, merg puțin mai departe și întreb: ce e smart la un oraș smart? Desigur, de la întrebarea „ce se întâmplă într-un smart city?”, vom recunoaşte că există lucruri pe care le știm că le știm, lucruri pe care știm că nu le știm și lucruri pe care nu le știm că nu le știm despre un smart city (întrebări preluate tot din Radical Uncertainty).
O să încerc să le iau pe rând, apelând la cunoștințe generale (sau common sense knowledge), la cei care au cercetat fenomenul mai îndeaproape (furnizez bibliografie la cerere!) și la munca de documentare pe care am făcut-o în Darmstadt în 2020 ca bursieră DAAD. Am ales să privesc dintr-o altă perspectivă conceptul, nu din perspectiva analistului sau a cercetătorului, ci din perspectiva noastră – a cetățenilor. Răspunsurile la aceste întrebări se bazează pe modul în care cei cu un interes (autoritățile publice de orice nivel, actorii privați de orice fel) ne prezintă acest smart city şi pe modul în care noi înţelegem ce ni se prezintă. Mă întorc apoi la final la întrebarea din titlu pentru a sintetiza un răspuns.
De ce mai trebuie să pun și eu întrebările astea? Subiectul este destul de discutat în România. Eu leg mai degrabă nevoia de regândire a unui oraș inteligent de ideile prezente tot des la Bruxelles și în alte orașe europene – guvernare bazată pe valori, o societate digitală echitabilă și protecția individizilor în spațiul digital – idei care ar trebui să înceapă să se regăsească și în discursul public din România.
Ce știm că știm despre un smart city
Primul lucru care ne vine în minte este utilizarea tehnologiei, anume transformarea a cât mai multor interacțiuni cu autoritatea publică din modul analog în modul digital. Dacă poți trimite un formular autorității locale prin Internet, e mai smart să apelezi la soluția asta. Alternativa este să mergi direct la primărie, adică să stai în trafic, să cauți loc de parcare, să mergi la automat/chioșc să plătești parcarea, să te întorci la mașină să pui tichetul de parcare, să intri în primărie, să te pui la coadă, să ceri formularul, să îl completezi, să stai la coadă iar pentru a-l preda, să-l semnezi și să-l predai și să te întorci la mașină, să constați că ai depășit timpul de parcare, deci ai primit amendă și să mergi înapoi la altă coadă să plătești amenda. Acest flux se reduce prin digitalizarea administrației publice sau e-guvernarea – transferarea proceselor birocratice în spațiul digital.
Dar viața în oraș presupune mai mult decât doar interacțiunea directă cu autoritatea publică (Slavă Domnului!). Deci, „presărăm” niște tehnologie și în celelalte aspecte ale vieții orășenilor: în scenariul de mai sus, nu stăm în trafic atât de mult, fiindcă semafoarele sunt inteligente și fluidizează circulația în funcție de fluxul de trafic. Apoi, putem plăti parcarea prin aplicație sau prin SMS, deci eliminăm câțiva pași și eliminăm și posibilitatea unei amenzi dat fiind că aplicația ne semnalizează faptul că ne expiră plata parcării și trebuie să prelungim. Sau am putea rezerva un loc de parcare de acasă. Accentul este tot pe utilizarea tehnologiei digitale – de data asta în mobilitatea urbană.
Exemplele pot să continue și nu acesta e scopul acestui articol. Scopul e să privim mai atent dincolo de acest concept care, așa cum vedem la prima vedere, înseamnă doar utilizarea tehnologiei într-un oraș (sau sat, dat fiind că există și conceptul Smart Village). Astfel, trecem la următoarea întrebare.
Ce știm că nu știm despre un smart city
În primul rând, știm că nu știm atât de multe încât să beneficiem din plin de toate aplicațiile sau posibilitățile care pot fi implementate printr-o strategie smart city. Aici mă refer la competențele digitale pe care le avem ca locuitori ai unui oraș – de a accesa și utiliza serviciile de e-guvernare, de a utiliza o aplicație de transport în comun sau de a semnala o problemă de cartier pe platforma dedicată city report. Toate acestea nu necesită doar simplul acces la tehnologie și posesia terminalului mobil, ci şi capacitatea noastră de a recunoaște o situație și de a identifica rezolvarea ei prin tehnologie, capacitate care este cam redusă în România și nu, nu voi mai aduce statisticile cu privire la competențele digitale în discuție ca să-mi susțin ideea.
Ceea ce mă duce la al doilea punct pe care știm că nu-l știm. Ca cetățeni, nu trebuie să știm doar despre tehnologie, ci trebuie să știm procesele din spatele tehnologiei care ni se pune la dispoziție. De ce?
- Pentru ca să le putem utiliza așa cum trebuie și să ne asigurăm că ni se respectă drepturile legate de protecția datelor, spre exemplu;
- Pentru că noi vom produce o cantitate imensă de date care va putea fi folosită pentru analize care să ducă la noi aplicații, dintre care unele vor funcționa pe date sensibile (de e-sănătate, spre exemplu)
- Astfel, trebuie să putem să-i tragem la răspundere pe decidenți atunci când vor exista anomalii – având în vedere că aceștia trebuie să ne reprezinte interesele
Al treilea punct duce discuția tot către autoritățile locale. Discuția despre smart city în România se duce adesea către numărul de proiecte implementate, către avântul spre noi tehnologii în oraș, către cât mai multă tehnologie. În România nu știm totuși și nici despre guvernanța smart city, ci mai degrabă lucrurile se fac printr-o abordare top-down (așa cum vrea și Guvernul, vezi aici), iar noi asistăm pasivi la ce ni se întâmplă. Guvernanța se referă la o abordare proactivă de implicare a mai multor actori din comunitate și nu, nu doar a actorilor privați care vor implementa soluțiile, ci și a cetățenilor. Și nu consultare publică seacă, ci o căutare activă a implicării cetățenilor în procesul de digitalizare a orașului, lucru care nu se poate întâmpla foarte ușor dacă știm că nu știm foarte multe despre tehnologie, așa cum am afirmat la primul punct. Dar de undeva tot trebuie să pornim.
Ce nu știm că nu știm într-un smart city
Totuşi, Ce e smart la un smart city?
N-am răspuns la întrebarea anterioară, dar revin la întrebarea din titlu pentru a sintetiza ce ar trebui să fie smart la un smart city în România. Preiau „pălăria” de analist pentru a răspunde scurt la această întrebare: să pornim de la o schimbare de atitudine și de cultură a administrației publice, să deschidem ochii către cetățeni și competențele lor digitale, să depunem eforturi pentru a le îmbunătăți competențele și înțelegerea asupra proceselor, să nu facem dintr-un smart city un brand doar, ci o realitate despre calitatea vieții noastre, să creăm structuri de guvernanță, să digitalizăm și să simplificăm viața într-un oraș, acestea reprezintă atributul smart din conceptul smart city.
