De cele mai multe ori ne entuziasmăm atunci când statele lumii anunță vreun breakthrough care a avut loc în spațiu. Cele mai recente lucruri care ne-au entuziasmat au fost prima fotografie a unei găuri negre (o menționez că s-a realizat și cu fonduri de cercetare UE) sau „amartizarea” Roverului împreună cu primele imagini trimise de acesta de acolo. E ceva în aceste imagini care ne face să ne minunăm, cu toate că atunci când ne uităm la ele cred că ne simțim mai mici și mai insignifianți ca oricând.
Să fim corecți: ne mai și speriem atunci când vine vorba de spațiu pentru că este un mediu ostil omului și dacă faci câteva calcule greșite ajungi să pierzi controlul, cum s-a întâmplat recent cu racheta intrată greșit în atmosferă despre care nu știam unde va cădea.
În spațiu pare-se că toată lumea are loc să-și desfășoare treaba fără să se deranjeze unii pe alții și asta e și pentru că există un tratat care guvernează spațiul cosmic – Outer Space Treaty (+ o serie de alte convenții complementare). Câteva din principiile din tratat, mai jos:
- spațiul cosmic va fi liber pentru explorare și utilizare de către toate statele fără discriminare și va exista acces liber la toate corpurile cerești (art.1)
- spațiul cosmic nu este supus niciunei apropriațiuni naționale prin proclamări ale suveranității, nici prin ocupație, nici prin orice alte mijloace (art.2)
- statele sunt responsabile de toate activitățile naționale desfășurate în spațiul cosmic, indiferent dacă acestea sunt realizate de agenții guvernamentale sau entităţi non-guvernamentale (art.6)
- activitățile entităților non-guvernamentale în spațiul cosmic vor necesita autorizare de la statul parte la tratat
- principiile cooperării și asistenței mutuale stau la baza explorării și utilizării spațiului cosmic
Recunosc că acest tratat este o lectură fascinantă. Când am citit principiile de mai sus, nu am putut să nu mă gândesc la cât de diferit stau lucrurile acum pentru spațiul digital. Spun acum pentru că lucrurile s-au schimbat mult în optica spațiului digital de la crearea acestuia, dar asta cred că poate fi subiectul unei alte postări.
Care sunt diferențele?
- Spațiul digital nu este liber pentru explorare și utilizare din varii motive. Avem parte de bariere socio-economice de acces, informația pe care o consumăm online e mediată din ce în ce mai mult de algoritmi, iar explorarea este mai degrabă asupra noastră pentru extracția de date.
- Spațiul digital nu este controlat doar de state. Este controlat din ce în ce mai mult de entități non-guvernamentale, mai ales companiile private, iar relația dintre state și celelalte entități e inversată față de spațiul cosmic. Dacă în spațiu cosmic entitățile au nevoie de autorizări de la state, în spațiul digital statele se văd din ce în ce mai mult constrânse de puterea companiilor private și acelea din ce în ce mai puține. (Desigur, acest punct de vedere e eminamente bazat pe statele democratice, statele autoritare au total altă atitudine față de companiile care ne dau Internet și ne facilitează accesul la informație).
- Spațiul digital obișnuia să însemne cooperare și asistență. Exemplele pot include Primăvara Arabă, inovațiile open source sau pur și simplu grupurile de Facebook care ne-au adus mai aproape de oameni cu aceleași interese, dar aceste comportamente au pierdut teren în fața scindării, bulelor și informațiilor false care mai degrabă ne dezbină.
De ce am ales această comparație? Pentru că explorarea ambelor spații a început din curiozitate științifică și din dorința de a ne aduce împreună (și da, desigur, Internetul este produsul și fluxului de cercetare impulsionat de space race din timpul Războiului Rece), dar undeva lucrurile s-au schimbat radical. În momentul în care scriu asta, nu știu care este acel ceva care s-a schimbat, dar poate aflăm până la sfârșit 🙂
Totuși, cea mai importantă diferență dintre cele două rezidă în textul articolului 2: „Spațiul extraatmosferic, inclusiv Luna și celelalte corpuri cerești, nu este susceptibil de apropriațiune națională prin proclamarea suveranității, prin folosință sau ocupație, sau prin orice alt mijloc”.
În spațiu nu există suveranitate sau granițe, așa cum nu găsim nici aer. În spațiul digital însă lucrurile stau altfel. Avem parte din ce în ce mai mult de discuții privind suveranitatea digitală și asta cu atât mai mult în cadrul Uniunii Europene. Și despre asta e vorba în acest articol. La fel ca orice alt concept pe care-l discut în acest blog, nu este doar despre implicații politice internaționale, una mai abstractă ca alta, ci este vorba și despre noi. Despre ce e vorba deci?
- vei înțelege la ce se referă liderii UE când vorbesc de suveranitate digitală – deci traducem termenul și în comparație cu spațiul cosmic/extraatmosferic
- vei afla de ce e importantă această discuție la ora actuală – deși pare o contradicție între termeni
- vei vedea cu ce te afectează pe tine și dacă poți și tu să devii suveran digital 🙂
UE și suveranitate în aceeași propoziție. Cum e posibil așa ceva?
De când s-a dezvoltat ca entitate supranațională, Uniunea Europeană s-a tot plâns că este în urmă la capitolul tehnologie (trust me on this, am cercetat asta și am pus-o într-o carte). În urmă cu 30 de ani, rămânerea în urmă era în comparație cu SUA și Japonia și se referea la „noile tehnologii”, adică printre altele, chestiile fără de care nu ne putem închipui acum viața: telecomunicații și telefonie mobilă, Internet, calculatoare, microprocesoare etc. Azi s-a schimbat o țară din acea comparație (a apărut China), dar până nu demult discuția a fost tot aceeași. Asta până nu a venit noua Comisie și pandemia, desigur.
Noua Comisie a schimbat discursul, trecând la ideea că societatea digitală din UE este diferită și se fundamentează pe principiile și valorile fundamentale europene și că UE trebuie să își asume o voce mai sigură pe sine în ceea ce privește politicile digitale. Pandemia a exacerbat aceste discuții, dar a expus și mai multe eternele slăbiciuni europene: nu avem mari companii tehnologice europene, inovația are loc prin alte părți și suntem prea dependenți de alții pentru tot: de la hardware la software și să nu mai zic de date. În acest context a apărut discursul privind suveranitatea digitală. Mai simplu spus, am constatat că nu putem avea control asupra spațiului digital – de la lipsa aparaturii care ne va da viitorul 5G până la lipsa unui serviciu european de cloud.
Prima lecție în ceea ce privește suveranitatea digitală, deci: nu o mai privim ca pe un control teritorial care e în strânsă legătură cu statul, ci o privim din prisma controlului care îi stă la bază și din prisma independenței care urmează suveranitatea. Astfel este posibil să avem parte de UE și de suveranitate în aceeași propoziție. Și devine tot mai clar de ce spațiul digital nu e același cu spațiul cosmic, acesta din urmă nu poate fi supus controlului și este reglementat strict din punct de vedere al statului.
Suveranitate și digital în aceeași propoziție. Cum e posibil așa ceva?
Conform clișeului, Internetul nu cunoaște granițe și, deci, niciun fel de control asupra spațiului. Dar oare chiar așa e? Înainte de Piața Unică Digitală din UE, dacă încercai să cumperi ceva dintr-un alt stat membru, exista riscul să ți se refuze comanda, să-ți crească prețul la comandă sau să te redirecționeze către site-ul național. Deci, îți era recunoscut statutul de cetățean român, spre exemplu, și puteai fi discriminat pentru că ai trecut granița virtuală. O formă de control asupra piețelor digitale naționale exista. I se mai spunea „barieră”.
Pe de altă parte, există mai multe viziuni cu privire la internet și guvernanța spațiului digital creat de acesta care pot să contrazică ideea de suveranitate. Primii entuziaști care au creionat arhitectura Internetului au fost aproape utopici, distingând spațiul digital totalmente de spațiul analog, spunând de fapt că lumea online nu se poate supune acelorași reguli ca lumea fizică pentru că nu funcționează pe aceleași baze. De ce? Pentru că legile nu țin pasul cu inovațiile tehnologice, iar legile naționale nu se pot aplica la probleme globale, ceea ce de fapt ar scinda spațiul digital.
Sentimentul că au creat ceva total distinct care trebuie păzit în continuare pentru a rămâne deschis tuturor este și una din tezele creatorului World Wide Web, Sir Tim Berners Lee. Deci, conform acestora, nu putem vorbi de suveranitate în spațiul digital pentru că asta ar însemna sfârșitul spiritului Internetului.
În realitate, există totuși un sistem care guvernează Internetul, dar nu-l controlează, anume sistemul de guvernanță multi-stakeholder care adună laolaltă atât state, cât și instituții internaționale. Și conform acestora controlul statal nu este de dorit pentru că ar duce la scindarea spațiului digital (așa cum se întâmplă de fapt în cazul unor state, ca Rusia sau China). De ce funcționează controlul statal în cadrul spațiului cosmic și nu funcționează în spațiul digital? Cred că răspunsul e evident, dar tot trebuie să clarific și asta: spațiul digital este cel mai aproape de noi, cetățenii, și este o resursă economică esențială pentru a patra revoluție industrială. Mai mult, în spațiul cosmic nu există (deocamdată sau din ce știm noi 🙂 ) entități care le pot amenința existența. Și aici ajungem și la discuția – de ce a apărut suveranitatea digitală în discursul public și la ce se referă.
De ce suveranitate digitală și la ce se referă?
Principalul motiv este legat atât de apariția unui nou spațiu cu reguli diferite (vezi the sharing economy – cea reală, nu cea Uber, AirBnB), cât și de apariția unor noi entități care pot amenința controlul statal sau chiar supranațional. E vorba aici, desigur, de marile companii tehnologice care mediază din ce în ce mai multe dintre interacțiunile sociale și economice și fără de care ne-ar fi din ce în ce mai greu să funcționăm ca societate. De aceea, statele, dar și UE, le-au vizat de investigații prin care le acuză de abuz de putere comercială, mai precis monopol. Paradoxal, Big Tech nu elimină statul național, ci îl forțează să încerce să exercite mai mult control pe care-l obține prin intermediul reglementării.
Alt motiv ar fi ceva mai tradițional în relațiile internaționale- e vorba despre state versus state. Discuția poate pendula aici între mize economice și mize de securitate, din cauza competiției accelerate dintre state pentru supremație tehnologică. Discuția cu privire la infrastructura 5G și pericolul ca o companie cum este Huawei să aibă acces la infrastructuri critice ale statelor a stârnit cu siguranţă „niște piele de găină” pe la Bruxelles și prin alte cancelarii. Nevoia de control a intervenit și aici. Miza economică e ca o companie europeană sau americană să construiască aceste noi infrastructuri pentru a păstra acest flux de venit într-un teritoriu pe care-l doresc statele.
Ce mai controlează acum Big Tech? Iar o zic pe asta: autonomia utilizatorilor. Dacă cetățenii s-au transformat în simpli utilizatori pasivi, care primesc informație în baza profilului lor, ei nu sunt cu adevărat liberi. Iar dacă există monopol-duopol pe pieţele digitale, atunci cetățenii, pardon, utilizatorii nu pot alege cu adevărat un serviciu în mod liber. Iar acesta este al treilea motiv pentru care suveranitatea digitală prinde aripi în zilele noastre.
Deci, la ce se referă mai exact? Date industriale care se găsesc pe servere europene, companii europene care inovează, reglementări care au la bază valori europene, cum ar fi protecția datelor sau transparența algoritmilor. N-o să disec aici discursurile adesea plictisitoare de la Bruxelles, dar se referă la ideea de a avea un anumit control (deci nu total) asupra resurselor care există în spațiul digital și, desigur, și la exercitarea prerogativei pe care le are orice entitate care guvernează – aceea de a face legi și reglementări. Dacă e și legitimă, atunci această entitate ar trebui să facă legi pentru cetățeni. Nu iese întotdeauna, de aici și discuția despre suveranitatea la nivel individual.
Back to space..
În spațiu nu avem control, dar în spațiul digital putem avea. În spațiu suntem mici și insignifianți, în spațiul digital noi suntem sau ar trebui să fim piesa centrală.
Deci, cum poți fi un cetățean suveran digital?
Atenție, nu un suveran care și-a făcut un buletin și numere de înmatriculare recunoscute doar de el. Revin la ideea de suveranitate care predomină în acest articol – adică un anume control asupra vieții sale în condițiile în care spațiul digital se confundă din ce în ce mai mult cu spațiul analog (îmi pare rău, dragi entuziaști tech, spațiul digital nu e unul utopic și separat de lumea reală).
- să poți să înțelegi ce date se colectează despre tine și cum te afectează în alegerile tale
- să ceri socoteală atunci când datele tale sunt folosite abuziv
- să nu permiți ca activitatea ta să fie urmărită
- să știi că poți folosi și alte servicii, decât Google. Spre exemplu DuckDuckGo. Da, nu întotdeauna e la fel de precis ca Google, dar are un motiv pentru asta. Nu stochează date despre tine sau date agregate
- să înțelegi că spațiul digital evoluează în permanență și tu trebuie să evoluezi în tandem cu el
Referințe:
Carla Hobbs (ed.) (2020) Europe’s digital sovereignty: From rulemaker to superpower in the age of US-China rivalry
Floridi L (2020) The Fight for Digital Sovereignty: What It Is, and Why It Matters, Especially for the EU. Philos Technol 33:369–378. https://doi.org/10.1007/s13347-020-00423-6
Pohle J, Thiel T (2020) Digital sovereignty. Internet Policy Review 9:
