AuthorMirela Marcut

Busola Digitală a UE – Ne-am rătăcit?

Chinezii au inventat busola, europenii o transportă acum în spațiul digital. Dacă în viața reală busola a fost înlocuită de marele GPS și în general de orientare prin satelit, se pare că busola își recapătă din grandoare, dar doar la nivel semantic ca instrument de orientare în „marea” de politici digitale pe care statele și UE va trebui să le deruleze până în 2030.

Cum știrea cu busola digitală a trecut under the radar în presa românească, (ca să nu trebuiască să o faceți voi), am ales să citesc eu cele 27 de pagini ale Comunicării Comisiei cu privire la busola digitală – instrument de ghidare prin deceniul digital al Europei.

Despre ce vorbim?

  • ce este busola digitală și de ce avem nevoie de ea
  • ce piste de dezvoltare și politici ne prezintă
  • ce trebuie/ar trebui să facă România?
  • ce înseamnă pentru noi cetățenii
Să-i dăm bătaie!

Ce este busola digitală?

Închipuie-ți că faci o călătorie pe o mare agitată și vastă și trebuie să ajungi cât mai repede la siguranță la mal. Nu vezi pământ încă. Nu poți să ajungi repede dacă nu ai un instrument care să-ți ghideze călătoria, chiar dacă vasul tău are un echipaj cât de cât profesionist și ai marfă bună ca încărcătură. Marea agitată e transformarea digitală, vasul este Uniunea Europeană, echipajul se referă la capitalul uman al Uniunii, iar marfa bună se referă la capabilitățile tehnologice ale acesteia. Busola este instrumentul care te ghidează la mal, adică spre statutul de lider digital pe care Uniunea și-l tot dorește de ceva vreme.

În vâltoarea de transformări de realizat cu care vine utilizarea tehnologiilor digitale, decidenții europeni au decis că, degeaba vrea UE să fie super-duper putere digitală, pentru că încă nu e acolo și are totuși nevoie de coerență și concentrare pe câteva domenii clare. Busola este provocarea dată de Consiliul European către Comisie ca răspuns la prioritățile asumate de Ursula von der Leyen la discursul despre starea Uniunii din 2020. Ea vorbea despre capabilitățile tehnologice pe care trebuie să și le dezvolte Uniunea (calculator cuantic, inteligență artificială, cloud european etc), dar Consiliul a cerut un instrument de convergență pentru ca și statele să-și accelereze eforturile de transformare digitală și să contribuie la creșterea influenței globale pe care o are UE în ceea ce privește tehnologia digitală.

De ce avem nevoie de ea?

Simplist spus, ca să nu facem cum zice Hagi: ai, n-ai mingea, dai la poartă. Ca statele să nu alerge oarbe să distribuie eforturile pe prea multe planuri care să nu se adune către ceva cu adevărat semnificativ. Are sens ca instrument de politică publică de coordonare a eforturilor statelor membre pe câteva paliere ale transformării digitale. Deci, ajută atât la nivel național, cât și la nivel european. La nivel european, ajută Comisia Europeană să vadă cum progresează statele membre pe câteva paliere, să monitorizeze și să facă recomandări. Dar cetățenii? Imediat!

În rest, Uniunea Europeană chiar pare ca o navă în deriva transformării digitale și asta nu de azi, de ieri. Bunăoară, chiar și în anii 80, Jacques Delors afirma public că europenii trebuie să facă mai mult pentru a dezvolta tehnologii de informații și comunicații în Comunitatea Europeană și că europenii se află în urma americanilor și a japonezilor. Fast forward aproape 40 de ani mai târziu, situația privind rămânerea în urmă este aproape la fel, doar s-au schimbat competitorii. Multiplele încercări de coordonare de politici publice din ultimele decenii au beneficiat de propriile instrumente de măsurare, cel mai recent fiind DESI, doar că nu au fost legate chiar foarte bine de eforturile de remediere a performanței slabe a statelor membre.

Care-i nordul?

Față de precedentele inițiative de politici publice, Comisia vizează un adevărat „moonshot”, un efort consolidat așa cum l-a gândit Kennedy pentru aselenizare. UE lucrează pentru deceniul digital al Europei până în 2030. 2030 va fi anul în care Uniunea va fi un actor semnificativ, un spațiu propice pentru dezvoltarea tehnologiilor inovative, o piață digitală puternică, capabilități tehnologice înalte care să faciliteze analiza de date, dar și un spațiu unde drepturile cetățenilor sunt respectate, iar tehnologia funcționează pe baze etice. Frumos vis, nu? Acum e și mai clar de ce e nevoie de o busolă să ghideze tot acest efort.

Busola are patru puncte cardinale cu câțiva indicatori care vor măsura progresul:

  1. populație cu abilități digitale și profesioniști cu abilități digitale dezvoltate
    • indicator de măsurare: 20 de milioane de specialiști ICT – cu convergență între femei și bărbați (nivelul de bază: 7,8 milioane – 2019)
  2. infrastructuri digitale securizate și performante
    • acoperire cu rețele gigabit pentru toate gospodăriile europene (nivelul de bază: 59%)
    • acoperire cu rețele 5G în toate zonele populate (nivelul de bază: 14%)
    • 20% din producția mondială de semiconductori să se realizeze în UE (nivelul de bază: 10%)
    • 10.000 de edges nodes* neutre din punct de vedere climatic (nivelul de bază: 0)
    • 1 calculator cuantic** până în 2025 (nivelul de bază: 0)
  3. proporție mare de companii digitalizate
    • 75% din companiile europene vor fi început să utilizeze aplicații de inteligență artificială (26%), Big Data (14%), servicii de cloud computing (26%)
    • 90% din IMM-urile europene vor avea cel puțin un nivel de bază de intensitate digitală*** (60%)
    • dublarea numărului de unicorni**** (numărul actual: 122)
  4. servicii publice moderne care să răspundă la nevoile societății:
    • toate serviciile publice cheie să fie disponibile online (servicii cheie – operațiuni de bază pentru o afacere, mutarea domiciliului, realizarea actelor de proprietate pentru mașină, aspecte legate de viața de familie etc) – nivel de bază: 75/100 pentru serviciile cetățenești, 84/100 pentru cele ale afacerilor
    • toți cetățenii să aibă acces la dosarul lor medical online (nu există date despre asta încă)
    • 80% din cetățeni vor utiliza identificarea digitală în raport cu statul (fără date clare și aici)
Sursă: Comisia Europeană

Și ca să răspund la întrebare, nordul ar trebui să fie abilitățile digitale ale europenilor pentru că degeaba vrei unicorni sau creezi infrastructură 5G dacă cetățenii nu știu să o utilizeze la maxim și o folosesc pentru a-și trimite poze cu pisici unii altora.

Ce piste sunt pentru România?

Mecanism de verificare

De parcă mai aveam nevoie de un mecanism de verificare…Totuși, busola digitală se va corela cu fondurile structurale, cu planul de reziliență, dar, cel mai interesant, cu Semestrul European, acel set de recomandări semestriale pe care le primesc statele membre. Comisia spune clar în comunicare că va monitoriza progresul statelor, va formula recomandări și chiar va împinge de la spate unele state pentru recuperarea decalajelor. OK, pe asta ultima n-o spune chiar așa, dar spune că va identifica măsuri și recomandări pentru reducerea decalajelor și implementarea reglementărilor necesare.

Cooperare cu alte state membre

Apropo de reducerea decalajelor, Comisia insistă ca statele membre și Uniunea să-și adune laolaltă resursele. De aceea, propune un format interesant: proiecte între mai multe țări pe capabilități tehnologice esențiale pentru busola digitală. Câteva exemple furnizate de către Comunicare:

  • infrastructură pan-europeană de procesare a datelor (noi nu știm ce date avem și cum arată, deci nu prea cred)
  • administrație publică conectată care să ofere opțional o identitate digitală europeană (cum ar fi ca cetățenii români ce trăiesc în alte state să poată accesa online serviciile publice românești folosindu-se identitatea lor digitală din Spania, Italia etc)
  • parteneriate între state pentru dezvoltarea abilităților digitale, inclusiv în sistemul universitar (spre exemplu – un fel de diplomă comună pe IT)

Politici și priorități

Extras din documentul de poziție cu privire la PNRR prezentat în Parlament

În epoca în care europenii discută calculatoare cuantice, noi discutăm să tragem Internet în mediul rural și nu doar asta, ci să achiziționăm calculatoare pentru școlile de la sat. Planul de reziliență prezentat până acum vizează deja câteva din zonele busolei, doar că nu știm prea multe din țintele asumate.

Deci, ce se potrivește din PNRR cu busola?

  • digitalizarea educației merge cu punctul 1 al busolei – abilități digitale
  • broadband și 5G merg cu punctul 2 al busolei – infrastructuri digitale
  • sprijin pentru mediul de afaceri (cam vag) merge cu punctul 3 al busolei – companii digitale
  • cloud-ul guvernamental și interconectare în administrația publică merge cu punctul 4 al busolei – servicii publice digitale

Dar, că întotdeauna e un DAR. Busola digitală vizează lucruri high-tech și grad ridicat de intensitate digitală pentru companii sau abilități digitale ridicate, iar aici avem foarte mult de recuperat. Totuși, sunt câțiva pași în direcția bună, iar comisarul Margrethe Vestager ne-a caracterizat proiectele pe transformarea digitală ca fiind „ambițioase”, iar o astfel de caracterizare are două tăișuri, fie de laudă, fie de „nu creeed!”

Și cetățenii?

Comunicarea mai conține o „bijuterie” care ne vizează și pe noi, cetățenii. Busola digitală va fi însoțită de o „declarație solemnă” a celor instituții-cheie ale Uniunii Europene și care va fi asumată și de către statele membre cu privire la cetățenia digitală. Ideea unui astfel de demers este că dezvoltarea accelerată a tehnologiei digitale nu va afecta modelul european sau și nu va reduce din drepturile cetățenilor în spațiul online.

Astfel, Comunicarea discută explicit despre ce înseamnă tiparul european al unei societăți digitale și propune o listă a drepturilor de bază ale unui cetățean digital european, izvorâte din drepturile fundamentale europene:

  • libertatea de exprimare, inclusiv accesul la informație diversă, transparentă și de încredere
  • libertatea de a crea și manageria o afacere online
  • protecția datelor personale, confidențialitate și dreptul de a fi uitat
  • protecția creației intelectuale a indivizilor în spațiul online

Din drepturile fundamentale, se mai desprind și alte principii digitale:

  • accesul universal la servicii de internet
  • mediu online securizat și de încredere
  • servicii universale de educație digitală și pentru abilități digitale
  • accesul la sisteme digitale și dispozitive care nu dăunează mediului înconjurător
  • servicii publice digitale accesibile și centrate pe om
  • principii etice pentru algoritmi centrați pe om
  • protejarea copiilor în spațiul digital
  • acces la servicii digitale de sănătate

O astfel de declarație, asemănătoare celei semnate de către statele membre cu privire la societatea digitală bazată pe valori, poate sta ca fundament pentru orice inițiativă legislativă sau politică publică ce vizează tehnologiile digitale. Deci, foarte probabil că se va constitui într-un set de obligații pentru companiile private ce dezvoltă tehnologii care afectează viețile noastre, așa cum a devenit deja „dreptul de a fi uitat” din cadrul GDPR.

Până atunci însă, să nu uităm că și statele membre vor trebui să lucreze pentru a asigura aceste drepturi și aici România are iar mult de lucru în direcția asta. E bine că există un set clar de drepturi și principii comune care vor ghida transformarea digitală pe întreg teritoriul european.

De ce spun că o astfel de inițiativă e „bijuterie”? Poate pentru că am citit în ultima vreme despre cum se exploatează atenția oamenilor pe platformele social media pentru a genera munți de date folosiți în advertising. Sau poate că văd decalajele imense pe care le are România de făcut în materie de societate digitală, care sunt evidente în fiecare index DESI și vor fi evidente și în busola digitală. Dar poate o să ajungem să discutăm în România nu doar despre chestii high-tech care se vor face în mediul public, ci despre faptul că oamenii trebuie puși în centrul tehnologiei. Și poate pentru că, în sfârșit, se recunoaște faptul că spațiul digital nu trebuie să fie un Wild Wild West, ci un spațiu unde există reguli și norme pe care toți le respectăm ca parte a unui contract social.

Note:

*- edge nodes sunt niște calculatoare de tip gateway (poartă) care comunică cu alte noduri într-un sistem numit cluster computing. Într-un astfel de sistem, componentele unui program sunt distribuie pe mai multe calculatoare.

**-calculatorul cuantic e explicat bine aici

***- unicorn -o companie privată evaluată la peste 1 miliard de dolari

****- scorul de intensitate digitală marchează câte tehnologii digitale folosește o companie. 4 e nivelul de bază dintr-un total de 12

Sunt datele noul petrol? Pledoarie pentru conștientizare

Top 3 răspunsuri pe care le primesc atunci când povestesc cunoscuților de o încălcare a confidențialității datelor sau o colectare abuzivă de date care a mai apărut:

  1. exagerezi!
  2. și ce? eu nu am nimic de ascuns.
  3. da, asta e, n-avem ce face. Dacă vrem să folosim, trebuie să „suportăm”.

De câte ori ați oferit astfel de scuze la astfel de povești, cum ar fi faptul că televizorul smart poate asculta orice conversație care are loc în cameră sau că aspiratorul smart face o hartă a casei tale ca să o poată naviga, dar o și trimite mai departe la compania producătoare? De multe ori, mă gândesc. Și eu am spus cel puțin o dată că nu am nimic de ascuns și că poate trebuie să facem acest sacrificiu pentru ca tehnologia să poată progresa.

Postarea de azi nu este despre a prezenta exemple peste exemple de astfel de încălcări ale confidențialității sau colectări abuzive pentru că sigur m-aș întâlni cu răspunsuri de genul celor de mai sus. După astfel de răspunsuri, recunosc că mi-e greu să vin cu alt argument mai concret și risc să merg în tărâmul teoriilor unde deja îi pierd pe oameni.

O să încerc azi aici niște explicații despre cine și de ce colectează date, cum e cu confidențialitatea și care sunt principalele narative despre colectarea datelor de orice fel. De ce?

  • pentru conștientizare – vreau să fac colectarea de date aproape „palpabilă/tangibilă” pentru voi
  • pentru contextualizare – ca să înțelegem de ce auzim din gura politicienilor că datele sunt noul petrol

Disclaimer: nu sunt avocat, nici IT-istă, nici data scientist să ofer explicații tehnice sau legale despre colectarea de date sau modul în care se realizează. Misiunea mea este mai degrabă să traduc în limbaj simplu atât ceea ce se întâmplă, cât și contextul în care ni se întâmplă. Mă mai interesează ideea de guvernanță a datelor – ale cui sunt, cine le manevrează și cum.

Cine și de ce colectează date?

Toată lumea. Pentru că pot. Site-ul acesta colectează date. De exemplu, săptămâna aceasta am avut un utilizator din Buenos Aires, nu știu cine ești, dar gracias! Atenție, chiar dacă știu că e din Buenos Aires, nu știu cine e cu nume și prenume, ca n-am cum și nici nu mă interesează neapărat. S-ar putea să fie conectat printr-un browser securizat cum e Tor și de fapt să fie de altundeva. Oricum, nu stochez și nici nu țintesc pe nimeni cu reclame.

Astea sunt răspunsurile simple. Răspunsurile complicate, mai jos.

Companiile private au fost întotdeauna în avangarda colectării de date în era digitală, modelul de business din spatele Google fiind construit exact pe asta. Lumea caută tot felul de chestii, motorul de căutare colectează și apoi ne dau reclame cu ce deduc ei că ne interesează. Doar că în timp acest „ce deduc ei că ne interesează” a devenit mult mai precis și mult mai extins la multe companii. Mențiune importantă: Google a anunțat recent că va elimina targetarea utilizatorilor cu reclame bazată pe urmărirea activității lor pe alte site-uri, dar e foarte probabil că vor înlocui această tehnologie cu altceva care tot ne urmărește, dar mai subtil 🙂

De ce colectează companiile? Poezia livrată către consumator este: pentru a-ți furniza servicii personalizate și tot mai bune, colectarea de date despre tine, consumatorul, este necesară. Dacă nu vrei, atunci experiența ta cu inserați aici orice nume de aplicație/program/platformă nu va fi optimă și posibil să existe deficiențe în experiența de utilizare pe care o ai. Aici intervine nudge-ul, ghiontul psihologic pe care ni-l dau spunându-ne că nu ne va merge bine aplicația dacă nu suntem de acord cu colectare de date extinsă. Fiindcă noi, oamenii, suntem risk averse, vrem să evităm problemele, atunci o să fim de acord cu colectarea extinsă pentru personalizarea serviciilor. Personalizare care automat vine cu reclamele ei în spate.

Să nu uităm de state, care colectează date despre cetățenii lor. Recensămintele și statisticile mai clare despre populație au fost făcute pentru a înțelege dinamica societății și pentru a crea politici în concordanță cu efectiv cum arăta societatea. Doar că statul a rămas mult în urma companiilor private în ceea ce privește colectarea de date. Pot să pun pariu că Google îi cunoaște mai bine pe români decât statul român îi cunoaște pe cetățenii săi. Nu dispune de resurse sau de tehnologie pentru a colecta și analiza datele așa cum o fac companiile private cu noi.

Totuși, statul n-a rămas în urmă la capitolul „motive ascunse pentru colectarea datelor”. Analogul lui „colectare de date – experiență mai bună de utilizare” în cazul statului sună cam așa, în special după 11 septembrie: „trebuie să extindem supravegherea asupra cetățenilor noștri pentru că ne confruntăm cu amenințări de securitate, deci aveți de ales între siguranța vieții și supraveghere”.

Și cu noi cum rămâne?

Chiar așa. Noi suntem sursa de date – directă sau indirectă – pentru ambele entități. Direct și voluntar atunci când noi furnizăm datele pentru a ne crea un cont sau dăm un like pe o rețea socială, dar involuntar atunci când „trackers” de date colectează informații despre noi dintr-o aplicație de pe telefonul nostru de exemplu. Dezvoltatorii de aplicații pot include „trackers”, „urmăritoare” de date, care sunt un fel de uși semi-deschise pentru ca părți terțe să colecteze date despre noi și să le dea mai departe desigur. Apple zice, de exemplu, că o aplicație are în medie 6 trackers de genul acesta care pot urmări totul de la locația ta (că e pornită, că nu e pornită) până la modul în care se mișcă telefonul tău sau dacă ai trecut pe lângă vreun magazin care ar mai putea furniza ceva date despre tine.

Pentru stat, suntem surse de date și directe și indirecte. Normal, statul trebuie să știe despre cetățenii săi, nicio problemă aici. Datele noastre personale sunt mânuite de zeci de mii de funcționari publici care știu sau nu care ar trebui să fie regimul de colectare și utilizare a datelor personale. Mai nou, se discută foarte mult despre datele industriale sau cele care nu sunt personale. Ele pot fi rezultatul unor senzori plasați printr-un oraș sau într-o fabrică sau cele păstorite de instituțiile statului. Ministerul Educației are, de exemplu, platforme prin care se colectează date despre studenți și mediul universitar care nu identifică studenții cu nume, prenume și specializare, dar pot da date despre dinamica unor facultăți – aceste date nu sunt date personale. Exemplele pot continua, dar ce e de reținut e faptul că noi, cetățenii suntem sursa de date.

Motivația pentru stat e simplă aici: avem nevoie de date nu doar pentru politici mai bune, ci și pentru a dezvolta economia care se bazează din ce în ce mai mult pe date. De la roboți industriali la tramvaie mai noi, toate emit și utilizează date într-o formă sau alta. Dar să nu uităm că, într-o formă sau alta. tot oamenii oferă aceste date pentru funcționarea lor.

Și ca să vizualizați și să înțelegeți de ce e semnificativ, nu pot să nu fac apel la Matrix când Neo se trezește în câmpurile unde milioane de oameni sunt folosite ca surse de energie pentru mașini. Nu-i vine să creadă nici când i se explică interacțiunile care au dus la un război dintre inteligența artificială și oameni. La o scară mai mică și mai puțin cinematografică, noi suntem sursa de date.

Ale cui sunt datele? Nu am pretenția să intru într-o dezbatere legală, dar începe să crească curentul de opinie care consideră că datele sunt proprietatea celor care le emit, adică proprietatea noastră, și nu a celor care le colectează și deci ar trebui să ne bucurăm de un drept de proprietate asupra lor.

Datele nu ar trebui să fie noul petrol.

Dacă datele sunt proprietatea noastră, suntem liberi să le utilizăm și să le distribuim așa cum dorim. Dar sigur vi s-a întâmplat să nu puteți accesa un serviciu decât după ce v-ați dat numele, numărul de telefon, adresa de e-mail sau poate chiar numărul de la pantofi. Ce să mai spun despre simplul acces în setările de reclame și confidențialitate ale Facebook, unde afli cu stupoare că Facebook are mult mai multe date despre tine decât credeai. Pe alea de unde le-a scos? Păi, le-a extras, deși verbul din limba română nu explică nici pe jumătate cât spune cel din limba engleză: to mine = to dig coal or another substance out of the ground (cf. Cambridge English Dictionary). Deci, sapă pentru a le scoate la suprafață.

Cu cât mai multe, cu atât mai bine, doar așa era și cu cărbunele. Cu cât mai mult cărbune, cu atât mai mult se dezvoltă o industrie. Aici intervine și metafora conform căreia datele sunt noul petrol al economiei digitale. Petrolul a fost piesa de bază a celei de-a doua revoluții industriale, așa cum a fost cărbunele pentru prima. Vor fi, se pare, fundamentul unei noi economii. Dar metafora asta se poate citi și în alte feluri

Hai să mergem pe urmele acestei metafore. Petrolul și cărbunele încă se mai extrag, dar sunt resurse finite. Prin comparație, datele sunt infinite (sau cel puțin așa zic cercetătorii pe care i-am citit), putându-se extrage în numeroase moduri fără sfârșit. Companiile valorifică foarte bine acest potențial, creând dispozitive și modalități de a colecta date care merg tot mai adânc în intimitatea noastră – până și pulsul și somnul ni-l pot urmări.

Extracția și utilizarea petrolului și a cărbunelui în exces nu fac bine mediului înconjurător. Putem spune acest lucru despre date? Putem spune că pot face rău societății și indivizilor. Extracția de date și personalizarea făcute de companiile private ne țin captivi în bulele noastre, ajungându-ne să ne urâm unii pe alți și să erodăm coeziunea socială. Nu văd cum acest lucru poate fi benefic pentru dezvoltare economică. În cartea ei Privacy is Power, Carissa Veliz are un alt exemplu puternic pentru calitatea vieții și aduce vorba despre o femeie, victimă a furtului de identitate pe Internet, care se trezea arestată și trebuia să-și dovedească identitatea în mod constant. De altfel, autoarea spune că datele personale sunt toxice și periculoase, fiindcă sunt vânate de mulți și sunt greu de securizat. De altfel, ea folosește altă metaforă: datele sunt azbestul societății digitale.

Ce fac statele în privința asta? Se uită cu îngrijorare și încearcă să reglementeze spațiul digital, spunând pe altă voce că datele sunt noul petrol și că trebuie să le valorificăm – de la senzori până la datele din instituțiile statului. E destul de greu să încerci să limitezi colectarea de date făcută de companii, ce reprezintă materia lor primă pentru modelul de business, în timp ce tu ca stat vrei să faci un lucru asemănător, să normalizezi colectarea de date din ce în ce mai multe. E o disonanță cognitivă aici care poate crea confuzii pentru cetățeni, având în vedere că poate nu reușim să facem diferența dintre ele și cum ni se colectează datele. Regulamentul pentru Protecția Datelor face o parte din munca asta, dar este doar un prim pas.

Dacă datele vor fi noul petrol, e foarte probabil să ne trezim peste câțiva zeci de ani cu polemici asemănătoare celor actuale referitoare la eliminarea combustibililor fosili din economia globală. Ne putem imagina astfel de discuții?

Datele nu sunt tangibile.

„Avantajul” petrolului și cărbunelui e că sunt resurse pe care „putem pune mâna” și despre ale căror efecte putem să ne convingem cu ochii noștri. Vedem zilnic gazele care ies din mașini și pe care le inhalăm noi. Aici e problema cu datele: nu putem pune mâna pe ele, sunt invizibile și, mai ales, nu știm când se „sapă” după ele. Dacă nu le vedem, nu ne dăm seama când dispar, când sunt colectate sau vândute mai departe.

De asta aud acele răspunsuri de mai sus. Dacă ai avea în spatele casei un puț de unde ar țâșni țiței în fiecare zi, nu cred că ți-ar conveni dacă ar veni zilnic unii cu gălețile să-și ia și ei o porție. Așa că pe final, încerc să sugerez un exercițiu de vizualizare a datelor.

Temă de casă 🙂

Exercițiu de final de postare: pentru a conștientiza câte date ni se extrag în fiecare zi fără să știm, fă un exercițiu, asemănător celui făcut de Apple aici cu explicația „A day in your data”. Încearcă să urmărești activ ce fel de date și în ce cantități se colectează despre tine într-o zi pornind de la toate dispozitivele smart pe care le ai: telefon, tabletă, calculator, smartwatch, mașina cu sistem Apple/Android, etc.

  • când te trezești și pui mâna pe telefon, deschizi aplicațiile preferate, iar fluxul de date deja curge – locație, scroll, impresii, reach, etc.
  • deschizi e-mail-ul, conținutul se citește..și nu doar de către tine
  • deja ceasul inteligent știe cum ai dormit și ce puls ai
  • orice cauți pe google se contorizează ..și tot așa.

Numără măcar interacțiunile cu tehnologia avute într-o zi și veți avea o mică impresie despre câte date se colectează despre 1 persoană. Ești sigur că vrei să se știe atâta despre tine?

7 buzzwords despre Internet și digital și ce înseamnă ele

Adesea, copiii trebuie să învețe poezii pe de rost și să le recite în fața părinților sau a clasei. La serbări, noi ne distrăm copios cum ei stâlcesc poate unele cuvinte reproducând acele poezii. Ei își exersează memoria …și cam atât. Învață cuvintele, nu învață înțelesul lor și ce ar putea transmite acea mică poezie.

Intervențiile din mediul public pe domeniul digitalizării au o tentă similară. În ultima vreme, nu cred că există intervenție publică a liderilor politici de la oricare nivel decizional care să nu aducă vorba de digitalizare, autostrăzi informaționale, competențe digitale, inteligență artificială și alte cuvinte SF pentru a ne arăta nivelul de competență și cunoștințe pe subiect. În engleză, acestea se numesc buzzwords, tradus cam la propriu „cuvinte care atrag atenția”. În politică și tot în limba engleză, acestea fac parte din categoria talking points.

Nu zic că decidenții nu știu despre ce vorbesc, ci ei reproduc aceste talking points şi nu explică întotdeauna pe înțelesul tuturor celor cu minime cunoștințe digitale cum li se poate schimba viața acestora din urmă. Pentru că da, tehnologia și transformarea care vine cu ea ne vor schimba viețile. Poezia se spune ca la grădiniță, dar spectatorii nu sunt la grădiniță, ci sunt cetățeni care au nevoie de o imagine mai clară. DigitalPolicy este și despre această imagine de ansamblu. Deci, ca să mai completăm imaginea transformării digitale, am luat 7 astfel de buzzwords referitoare la transformarea digitală și le explic pe scurt.

1. Digitalizare - the big one

Incontestabil, cel mai utilizat. Trebuie să facem digitalizare, serviciile publice nu funcționează pentru că nu sunt digitalizate, digitalizăm administrația, educația, sănătatea, etc. Pe cât de des e folosit, pe cât de complicat este ca proces. Digitalizarea nu se referă la doar achiziționarea de tehnologie hardware și software și…atât. Digitalizarea presupune transformarea din temelii a unui seviciu sau a unui sector, pornind de la tehnologia digitală ca fundament.

Deci, digitalizare nu este când un formular este scanat sau poate fi completat direct online, fiind pus la dispoziția cetățenilor pe un portal public. Când trece printr-o transformare digitală, instituția care cere acel formular trebuie să se analizeze dacă ar mai avea nevoie de acel formular de depus din partea cetățeanului sau ar putea să-și ia datele de la altă instituție. Pentru că instituțiile ar urma să fie integrate într-un sistem care să permită comunicarea și transferul de date. Arhitectura instituțiilor trebuie regândită și, desigur, simplificată.

După regândire, trebuie și schimbare de mentalitate. Că vrem, că nu vrem, digitalizarea este un proces profund de schimbare, nu doar tehnică, cât și de mentalitate. De ce? Păi, acei funcționari publici vor funcționa într-un sistem diferit, unde reflexele eterne de a cere alte acte sau dovezi de la contribuabili nu mai funcționează. Schimbarea de mentalitate ar putea proveni din parcurgerea unor cursuri pe bune de competențe digitale, unde ți s-ar solicita nu doar creativitate, ci și multă gândire analitică.

2. Date, date și iar date

Se leagă strâns de digitalizare. Am auzit sintagma „datele sunt noul petrol” în urmă cu vreo 4 ani de la un comisar european. Atunci mi s-a părut o abordare interesantă, astăzi deja e prea mult. Ce vrea să spună sintagma? Datele sunt materia primă pentru noua economie, așa cum a fost petrolul pentru a doua revoluție industrială și tranzistorul pentru cea de-a treia revoluție industrială. Să lămurim: datele sunt colectate (voit sau nevoit) de autoritățile publice, senzori puși pe toate gardurile, camere video etc și pot servi ca materie primă pentru luarea unor decizii de politică publică.

Cine produce aceste date? Simplu: noi – cetățenii – la fiecare interacțiune cu statul sau plimbare prin oraș, dacă e vorba de senzori.

Ce date producem? Prima dată producem date personale, care apar de fiecare dată când ni se cere o copie de buletin la un ghișeu. Mai putem produce de fiecare dată când mergem cu mașina pe lângă senzori de poluare sau de trafic, care nu colectează numărul nostru de înmatriculare, ci colectează informația că noi am trecut pe acolo. Agregate, acele date dau detalii despre drumul respectiv, dacă ar trebui lărgit sau dacă e prea multă poluare în zonă și trebuie îmbunătățit.

De ce ar fi necesare? Combinația de date din mai multe „silozuri” poate crea un tablou mai clar al societății, de ex. ar putea identifica elevii aflați în risc de abandon școlar (prin corelarea datelor economice cu cele din sistemul de educație). Datele din sistemul de sănătate ar putea fi foarte prețioase, deoarece ele pot spune multe despre starea de sănătate a populației și pot arăta către piste de îmbunătățre a acesteia. De exemplu, parcă nu aveam un registru al pacienților cronici de orice fel. Deocamdată… în România nu avem o imagine clară asupra cantității, calității și tipurilor de date existente.

Probleme? Desigur, de aici se desprind alte dileme legate de politici publice. Există o discuție în literatura de specialitate legată de data-driven policy, adică alegerile de politici publice bazate pe analiza datelor. O să menționez doar două aici pe scurt. Prima ar fi de fapt inversarea acestui termen – policy-driven data – adică „sucirea” datelor pentru a se potrivi unui demers de politică publică pe care decidentul ar vrea neapărat să-l pună în practică. A doua ar fi ceva de genul: până unde s-ar extinde acest „minerit” de date? Ok, naveta mea până la muncă poate fi dataficată, conținutul tomberonului meu inteligent la fel, dar unde ne oprim? Așa-i că vă pare rău că am explicat acest buzzword? 🙂

3. A patra revoluție industrială

Am vorbit mai sus despre materialele care au făcut posibile precedentele revoluții industriale. Conform lui Klaus Schwab, fondatorul Forumului Economic Mondial, noi trecem acum prin cea de-a patra revoluție industrială bazată pe date și pe interacțiunea mai strânsă dintre om și tehnologie. Inteligența artificială, robotica și Big Data sunt doar câteva din uneltele acestei revoluții industriale. Iarăși buzzwords, știu. O ilustrare oarecum drăguță a acestei faze este în acest videoclip de la Boston Dynamics – roboți care au învățat să danseze aproape uman. Dacă v-a speriat videoclipul, există și o parte bună la acel experiment pentru rasa umană. A durat aproximativ un an și jumătate până au ajuns să facă asta.

Revenind la actuala revoluție industrială, Schwab o consideră diferită de precedenta prin extinderea acesteia în fiecare fațetă a vieții noastre, astfel că el afirmă că ne poate schimba și identitatea. Așa cum revoluția industrială a cauzat și schimbări sociale, consfințind (cu greu) timpul de lucru de 8 ore zilnic, așa și această fază ne schimbă societatea.

În același timp, se pun întrebări despre societatea noastră: va mai fi nevoie să lucrăm dacă roboți ne vor face treaba? cum ne vom câștiga existența? Poate vota o inteligență artificială în locul nostru, având în vedere că poate face analize complexe asupra personalității din prezența noastră online?

Deci, acest termen nu e doar un buzzword, ci chiar pune niște întrebări la care nu suntem pregătiți să răspundem, dar nici nu discutăm despre asta în societate.

4. Inteligența artificială

Primul instinct avut în legătură cu inteligența artificială e poate să ne gândim la vocea aia feminină care răzbate din spatele unui calculator din filmele SF.  Apare când urmează să se întâmple ceva nasol.

De fapt, se referă la capacitatea unui dispozitiv tehnologic de a imita funcții umane (definiția Parlamentului European). Dispozitivul primește datele sau le colectează el, le prelucrează și ajunge la o decizie sau realizează o acțiune. Noi interacționăm cu unele programe bazate pe inteligența artificială zilnic în activitatea noastră online. Facebook folosește unelte de inteligență artificială pentru a identifica conținut ilegal pe rețeaua lor, Google folosește AI pentru motorul său de căutare, reclamele ne sunt personalizate folosind aceleași unelte. Alexa este un dispozitiv de inteligență artificială. O folosim zilnic și învață de la noi.

Deci, nu este vorba de o singură inteligență artificială, deși și eu m-am exprimat mai sus la singular. Sunt o mulțime de mașini separate, dar care funcționează cu aceleași tehnologii, cum ar fi acele rețele neuronale.

Inteligența artificială învață, dar nu învață în același ritm cu oamenii. Aici puteți vedea cum învață să identifice desene făcute de oameni (printr-o rețea neuronală, care imită modul în care funcționează neuronii noștri). Aici puteți citi un editorial scris de GPT-3 (unul dintre cele mai puternice sisteme AI), dar atenție, nu a pornit de la sine să scrie acest articol, ci a primit instrucțiuni!

Ce poate face AI în România? În general, se speculează utilizarea inteligenței artificiale în administrația publică, de exemplu. Totul la nivel de discuție teoretică. Unde s-ar putea folosi? Spre exemplu, ca mai sus, se poate utiliza pentru a oferi un fel de „predicții” asupra succesului unei politici publice. O mașină ți-ar putea spune dacă podul pe care vrei să-l construiești va aduce beneficiile scontate pentru comunitate sau va fi o cheltuială scumpă și degeaba.

La nivel individual? Aici apar considerente de tip etic. Cum ar fi? Predictive policing, spre exemplu, adică forțe de poliție care ar acționa înaintea comiterii unei infracțiuni pe baza analizelor unei inteligențe artificiale. De unde ar știi? Păi, ar analiza datele colectate conform explicației de mai sus cu privire la mișcările oamenilor.

5. Big Tech

…sau the Big Evil Corporations? Termenul adună laolaltă marile companii de tehnologie – Google, Amazon, Facebook, Apple (mai sunt și altele, desigur – Microsoft, Alibaba etc.) – care încet, dar sigur s-au insinuat în viețile noastre și poate că sunt zile în care nu ne putem imagina viața fără unele din acestea. Sunt puse laolaltă pentru că sunt platforme globale cu miliarde de utilizatori și în care oamenii ajung să-și petreacă mare parte din viață.

De ce sunt abia acum luate în vizor? Pentru că au acumulat foarte multă putere datorită datelor pe care le colectează și a conținutului pe care-l intermediază. Pentru că stau deoparte atunci când conținutul o ia razna pe platformele lor. Pentru că sar automat atunci când un competitor le amenință poziția. Pentru că ele sunt mai egale decât ceilalți de pe platforma pe care o păstoresc.

Se poate face ceva în privința asta? Există proiecte de reglementări în UE pentru a stopa poziția lor anti-competitivă sau a crește responsabilitatea în a șterge conținut semnalizat ca fiind ilegal. Am scris aici despre aceste propuneri.

Cum mă afectează pe mine? A prins popularitate de ceva vreme termenul de „economia atenției”, adică ideea că aceste platforme monetizează atenția noastră îndreptată către ele. Cu cât stăm mai mult conectați, cu atât mai mult vor putea colecta despre noi și cu atât mai mult vor știi să ne țină cu ochii lipiți de ecrane. Gândește-te la asta data viitoare când te surprinzi singur cum iei telefonul în mână fără să-ți dai seama 🙂

6. Competențe digitale

Sau mai degrabă dezvoltarea competențelor digitale. Am povestit pe larg aici despre competențele digitale, dar pentru cine nu are răbdare să citească, rezum mai jos.

Competențele digitale se referă la ce știm și ce nu știm să facem pe calculator, pe Internet, cu datele noastre sau cum știm să rezolvăm probleme folosindu-ne de tehnologia digitală. Duse sunt vremurile în care se măsurau doar prin prisma utilizării unui pachet de tip MS Office. Acum da, tot trebuie să știi să faci o prezentare, dar o salvezi în cloud despre care ar trebui să știi cum criptează datele în așa fel încât să te simți în siguranță că nu vor fi furate de către alții. Înseamnă să știi să nu deschizi un e-mail suspicios la locul de muncă pentru că riști să infectezi toată rețeaua sau să știi că telefonul mobil stricat nu se aruncă la gunoi.

De ce e buzzword atât de popular? Pandemia ne-a arătat că nu suntem atât de buni la tehnologie cum ne credem. Iar tehnologia nu acționează într-un vid, are nevoie de oameni care s-o utilizeze cu cap. Și dacă n-ai cap, vai de.. tehnologia ta 🙂 Deci, digitalizarea va funcționa pe atât de bine pe cât vom avea noi competențe digitale s-o utilizăm și s-o punem la lucru pentru noi.

7. Securitate cibernetică

Ultima, dar nu cea din urmă. Odată cu victoria obținerii viitorului centru pe cybersecurity al Uniunii Europene a urcat acest cuvânt în topul buzzwords. Deci, cu ce se mânâncă? E vorba de hackeri și războaie sau e ceva plictisitor? Cam ambele.

De fapt, e o lume în sine, cam cum e cu transformarea digitală. Securitatea cibernetică se practică la nivel individual, de companii, de instituții și de stat. Când alegi autentificare în doi factori pentru contul tău de e-mail, când nu intri pe e-mailuri pe care nu le cunoști la serviciu sau când protejezi datele dintr-o instituție printr-un sistem de back-up și redundanțe, atunci te angajezi într-un efort de a fi sigur pe Internet.

La nivel mai mare, statele au cadre de securitate cibernetică pentru a se asigura că infrastructurile lor esențiale și instituțiile se află în siguranță. Imaginați-vă un atac asupra unei țări întregi care să întrerupă comunicații esențiale sau activitatea de zi cu zi a oamenilor. Nu trebuie să vă imaginați pentru că s-a întâmplat în Estonia în anul 2007. De atunci, Estonia investește mult în securitatea cibernetică concomitent cu transformarea digitală și a devenit sediul centrului de cercetare al NATO privind securitatea cibernetică.

De ce e buzzword acum? Desigur, despre securitatea cibernetică nu aflăm decât atunci când se întâmplă ceva nasol sau când apare centrul pe cybersecurity în țara ta. Mult lăudat, numele său oficial este European Cybersecurity Industrial, Technology and Research Competence Centre și se va ocupa de coordonarea cercetării și inovării în materie de securitate cibernetică în UE și de fondurile pentru cercetare.

Pe final…

O să spuneți: ok, bine, am citit, dar multe din lucrurile astea nu se vor întâmpla prea curând în România. Dar să nu uităm că Facebook este doar din 2008, iar telefonul inteligent nu are mai mult de două decenii. Ca oameni nu suntem obișnuiți să gândim uitându-ne la imaginea de ansamblu pentru că avem de-a face cu toate chestiile de zi cu zi, dar lucrurile astea se întâmplă :). Iar ceea ce e caracteristic la buzzwords este că trec destul de repede pentru că apar altele. Poate că vor apărea, dar elementul central al lor va rămâne, anume transformarea cu care vin.

DESPRE GUVERNANȚA DIGITALĂ

PNRR transformare digitala

O discuție mai seacă săptămâna aceasta, dar necesară. În ultima vreme, am citit programul de guvernare, am discutat despre cine e responsabil cu transformarea digitală, am urmărit dezbateri locale, naționale și europene pe tema transformării digitale, am depistat talking points care trebuie „implantate” în capul cetățenilor-utilizatori (gen datele sunt noul petrol, datele trebuie minate, inteligența artificială îi va înlocui pe unii funcționari publici, creșterea competențelor digitale etc). Lucrurile par simple: suntem în urmă, trebuie să creăm cadrul legislativ și apoi îi dăm drumul și facem că banii vin.

Dar cine este acest „noi”? Cum lucrează? Cine decide ce se face? Și mai ales cum se face? Astăzi … despre guvernanța digitală, așa cum arată ea în „cărți” și cum arată în realitate. Și pentru că-mi place treaba sistematică, voi urmări câteva aspecte:

  • idei despre guvernanță în general
  • de ce guvernanță digitală
  • exemple de structuri de guvernanță – niveluri locale/europene
  • guvernanță digitală în România

De ce e important? De un cadru de guvernanță corect, care funcționează și nu e de formă depinde mersul transformării digitale. Doar banii nu sunt de ajuns!

Despre guvernanță...din cărți

Spuneți după mine GU-VER-NAN-ȚĂ, nu GU-VER-NA-RE. Sunt două concepte înrudite, dar diferite care se leagă de modul în care se manifestă și se răspândește autoritatea publică (există și termenul de guvernanță și în sectorul privat sau guvernanţă corporativă, dar nu e aria mea de cercetare și nu este subiectul acestei postări).

În guvernarea tradițională, autoritatea este centralizată și se exercită de sus în jos, iar relațiile dintre actori sunt de subordonare. Deci, autoritatea centrală decide un lucru, noi toți executăm (pare că așa se întâmplă acum, dar nu mai e cazul în orice context). Ca și cum ar decide guvernul să înlocuiască ghișeele fizice de la unele autorități publice cu roboți, noi toți executăm (exagerez ca să demonstrez diferențele).

Guvernanța presupune o deschidere a autorității publice centralizate către alți actori – către autoritățile locale (care au și ele autonomia lor), către companii private pentru soluții tehnologice, către mediul academic și de cercetare (nu la noi, desigur) pentru expertiză, dar și la cetățeni. Nu o confundați cu o pierdere a autorității de la nivel central, ci cu o disipare a ei și cu o consultare permanentă cu cei asupra cărora se vor răsfrânge politicile. Mai simplu: unde-s mulți, puterea crește (pentru că există expertiză, resurse, experiență) și nu proști, da’ mulți.

Ce zic cărțile despre cum se manifestă asta în practică? Guvernanța poate avea loc la nivel de structuri, la nivel de procese sau mecanisme de lucru. Un consiliul consultativ pentru transformare digitală este un exemplu de structură de guvernanță. Un proces de guvernanță poate fi adaptarea unor politici ca urmare a analizei unor date cu ajutorul unor cercetători. Un mecanism de lucru poate fi organizarea de consultări publice cu părți interesate (stakeholders) pentru furnizarea de soluții pentru o problemă legată de digitalizare. Desigur, acestea sunt doar exemple și pot varia în funcție de autoritatea la care ne referim.

De ce trebuie să vorbim despre guvernanță când vorbim despre transformare digitală

Cărțile spun mult mai mult despre guvernanță decât pot eu detalia aici. O să mai menționez un singur aspect care e relevant și pentru postarea mea: am mai citit studii care avertizează despre pericolul unei „guvernanțe tehnocratice” (manifestat mai degrabă la nivelul orașelor), ce ar elimina viziunile politice despre o anumită problemă de rezolvat în societate și le-ar aborda strict din perspectivă „contabilicească”, să zicem. Cum ar apărea această guvernanță tehnocrată în transformarea digitală? Simplu, prin guvernanță bazată pe date, acest „petrol” etern lăudat a cărui prelucrare ne-ar da toate răspunsurile pentru problemele de politici publice. Asta doar dacă credem în supremația datelor (curent care bănuiesc că există deja în România).

Și aici vine și prima parte a răspunsului pentru întrebarea din titlul secțiunii. Avem nevoie de structuri de guvernanță digitală care să fie capabile să cerceteze datele, să analizeze ce spun acestea despre un anumit fenomen (de la urmărirea traficului printr-un oraș până la date legate de analize medicale pe care și le fac cetățenii), să le pună în context și să le integreze într-o discuție care va fundamenta un anumit răspuns de politică publică. Datele nu decid ele, ci îți oferă o viziune de ansamblu (parțială, în cazul României) pentru ca apoi decidenții să coroboreze acest big picture cu valorile pe care le au ei ca decidenți politici. Și, desigur, totul se leagă de o viziune sau strategie.

A doua parte a răspunsului: că vorbim despre guvernare sau despre guvernanță, ambele se bazează pe anumite valori/principii ale actorilor implicați în proces. Tehnologia nu e politică în sine, dar cei care o folosesc sunt (că vor, că nu vor). Cadrul de guvernanță asigură respectarea unor valori și poate pondera tendința de a ne baza deciziile doar pe tehnologie. Dacă ești o administrație publică (centrală sau nu) care favorizează un aparat administrativ mai „subțire” din motive politice, vei fi promotoarea promovării inteligenței artificiale ca înlocuitoare a unor funcționari (nu e exemplul meu, l-am preluat de aici). Întâmplător, sursa exemplului meu (un expert pe subiect) spune că nu asta e cheia unui sistem administrativ rezilient în vremuri de criză, dar e ok, o lăsăm așa :).

A treia parte a răspunsului: într-un cadru de guvernanță, aduci experți lângă tine care te ghidează într-o parte sau alta. Pot să fie atât din sectorul privat, cât mai ales din mediul de cercetare (care oricum e decuplat de administrația din România). În funcție de scopurile tale, vei avea un cadru consultativ de experți (gen cum e un consiliu etic pentru un oraș inteligent) sau vei avea o structură independentă care reglementează un anumit sector (cum este agenția națională care se ocupă cu protecția datelor personale – are multe inițiale, nu le mai scriu aici). Cuvântul-cheie e independent.

Nu, în ultimul rând, una din caracteristicile guvernanței este deschiderea către cooperare, deschidere către mai multe categorii de actori care sunt afectați de transformări fundamentale. Deci, nu vorbim doar despre stakeholders din domeniul IT. Normal că trebuie să fii deschis atunci când domeniul de politici are potențial uriaș de transformare a societății.

Și totuși, cum...?

Ca să nu risc să integrez termenul de „guvernanță” în categoria de cuvinte de tip „saci fără fund” (adică unele cuvinte care vor să spună multe, dar nu spun nimic de fapt), voi ilustra câteva structuri, mecanisme, procese de guvernanță, așa cum le-am studiat în ultimii ani.

Guvernanță digitală la nivel european

Uniunea Europeană are structuri de guvernanță digitală puse la punct dintr-un simplu motiv: nu poate guverna top-down datorită limitărilor din tratate. În plus, trebuie să lucreze cu statele membre pentru a asigura implementarea legislației europene în mod consistent. Pentru protecția datelor, de exemplu, există o legislație (faimoasa GDPR) care se aplică direct statelor membre, iar fiecare stat membru are o agenție specializată și independentă care monitorizează respectarea regulamentului pe plan național. Toate agențiile naționale sunt coordonate la nivel european de o agenție specializată – la fel de independentă – European Data Protection Supervisor. Aceasta este o structură de guvernanță.

Fun fact: următoarele mari regulamente europene pentru spațiul digital – Digital Services Act și Digital Markets Act – vor avea structuri de guvernanță asemănătoare (deși nu e clar totul încă). Ce se știe deja e că fiecare stat membru va trebui să numească un Coordonator de Servicii Digitale (o instituție de fapt) care va monitoriza modul în care companiile respectă regulamentele și va fi în coordonare cu o agenție independentă europeană. Nicio vorbă încă despre asta în România.

Pentru dezvoltarea competențelor digitale, efortul de politici publice este soft din cauza acelorași constrângeri de competențe. Comisia emite o serie de instrumente de politici publice, cum este Cadrul European de Competențe Digitale, sau adună o masă critică de companii și organizații care lucrează pentru avansarea competențelor europene printr-o serie de proiecte. Un exemplu faimos aici este Digital Skills and Jobs Coalition, unde actorii intră voluntar și își asumă angajamente pentru dezvoltarea competențelor. Google face parte din această coaliție, dar pot fi şi ONG-uri, instituții de învățământ, etc. Acestea sunt mecanisme de guvernanță digitală. Implică angajament din partea mai multor actori, solidaritate și colaborare pentru îndeplinirea unor scopuri.

Guvernanță digitală la nivel local

Am mai studiat guvernanța digitală în cazul orașelor cu aplicare directă pe proiecte de tip smart city. Darmstadt are un Chief Digital Officer, are un comitet director alcătuit din persoane din administrația locală, regională și din mediul universitar, are o structură specială în interiorul administrației care coordonează toate proiectele de tip smart city împreună cu departamentul de resort. De fapt, este un GmbH, o companie de utilitate publică aflată în subordinarea primăriei. De exemplu, aceasta lucrează cu departamentul pentru mobilitate pentru a implementa proiecte legate de managementul traficului sau cu departamentul cultural pentru a digitaliza patrimoniul cultural local. Darmstadt mai are și un consiliu etic din care fac parte de la IT-iști la filosofi, persoane din societatea civilă sau mediul universitar local. Ei setează valorile după care tot proiectul se ghidează. Astea sunt structurile de guvernanță.

Ca mecanisme de lucru, Consiliile şi departamentele lucrează împreună, beneficiind și din expertiza din mediu local civic sau academic, convingându-se de fapt ce variante ar fi utile de adoptat pentru transformarea digitală a orașului. Ideea e ca actorii să colaboreze solidar, mergând către același scop, anume transformarea digitală a orașului lor. Astfel de mecanisme au loc în mod frecvent și desigur că implică și participarea cetățenilor.

La noi?

La nivel național, guvernanța presupune „împăcarea” tehnologiei cu politicul, chiar dacă am auzit decidenți care spun că trebuie depolitizat acest domeniu. Desigur că niciunul din nivelele prezentate mai sus nu se compară cu autoritatea statală și inerența controlului și a nevoii de a centraliza procesul de luare a deciziilor. Dar ambele exemple ilustrează o serie de strategii sau viziuni ghidate după niște valori, cum ar fi: cooperare, solidaritate, deschidere către cetățeni, principii de etică.

La noi? Există câteva idei de bază despre ce trebuie făcut la nivel de transformare digitală – acele talking points pe care le-am enumerat mai sus. La nivelul sectorului public, utilizarea tehnologiei este văzută ca un mijloc de a subția aparatul de stat și uneori am sentimentul că rămânerea noastră în urmă din punct de vedere digital împinge transformarea pe sistemul înainte ca rusul. Cât despre viziune strategică și realizarea ei cu ajutorul unor structuri clare de guvernanță…mai avem de așteptat.

În ceea ce privește structurile de guvernanță, ministerul digitalizării și autoritatea pentru digitalizare sunt pași buni pentru construcția unei structuri de guvernanță digitală, dar sunt pași de centralizare deocamdată. Consiliul consultativ pentru transformare digitală din cadrul ADR este exact așa, consultativ. Putem sau nu să dăm curs sugestiilor apărute acolo. Având în vedere istoricul relațiilor dintre politic și consiliile consultative în România, se prea poate întâmpla ca acesta să rămână doar de formă.

Următorul pas către guvernanța digitală la nivel național se pare că vor fi Hub-urile de Inovație Digitală, entități care sunt cerute oricum de către EU pentru implementarea proiectelor de transformare digitală care vor veni cu diverse surse europene de finanțare. Sunt gândite ca niște structuri non-profit care vor testa soluții digitale, vor oferi pregătire digitală avansată și un spațiu de incubare a unor inovații tehnologice. Totuși, acestea sunt axate mai degrabă pe partea tehnică decât pe partea de politici publice. Experții în general sunt oameni tehnici cu background în IT, ceea ce nu e un lucru rău, dar când transformarea digitală devine subiect de politici publice, mai ai nevoie și de alți specialiști, acei mai nou-huliți specialiști în științe sociale sau politici publice.

Deci, ce lipsește guvernanței digitale? Poate că iar voi folosi un cuvânt de tip „sac fără fund”, dar îi lipsește o viziune cu privire la transformarea digitală care să poată fi implementată în cadrul unor structuri și cu ajutorul unor mecanisme și procese. Apoi, lipsește melanjul dintre oamenii tehnici și cei specializați în științe sociale, politici publice, guvernanță. Structurile se realizează încet-încet, dar mai avem nevoie să le populăm cu oamenii potriviți și să le dăm substanță cu valori și viziune. Nu, în ultimul rând, uneori îi lipseşte chiar deschiderea către astfel de oameni.

Ce sunt competențele digitale?

Stop-cadru 1:
Acum câteva zile am întrebat o fetiță din jurul meu așa: tu știi ce este Internetul? Răspunsul ei: M-ai blocat la întrebarea asta. Tot eu: dar de unde vine, știi? Ea: e un program pe calculator.  Altfel, e foarte intuitivă și curioasă să folosească calculatorul și telefonul (a reușit să treacă de bariera de parent control de la telefon pentru a accesa Youtube-ul „ăla bun”). PowerPoint i se pare interesant (o să crească!).

Ce știe să facă pe Internet? Ce aplicații/programe folosește? Știe să caute pe Google tot felul de informații și poze cu pisici, desigur. Folosește Whatsapp și Google for Education pentru școala online. Și Snapchat, desigur. Mai are câteva jocuri pe care și le descarcă cu acord parental. Folosește tableta grafică pentru desen. Are competențe digitale? Are. Cât de dezvoltate sunt? Sunt de bază, intermediare sau avansate? Depinde pe cine întrebi.

Stop-cadru 2:bla bla bla…desigur și creșterea competențelor digitale ale funcționarilor publici, profesorilor.. ..bla bla bla” (bla bla-ul nu e peiorativ, e pentru că am cam uitat declarația întreagă și pentru că nu contează cine a zis pentru că toată lumea zice același lucru zilele astea).

Două situații diferite, un lucru în comun și foarte la modă, aș putea zice: competențele digitale. L-am auzit atât de des încât are loc oriunde în prioritățile guvernului, fie acolo la final cu și altele, fie acolo la început, ca prioritate națională (având în vedere dezastrul cu școala online). Ce nu am auzit niciodată (și am urmărit subiectul destul de mult) este la ce se referă mai exact aceste competențe digitale, cine le evaluează și cum anume s-ar întâmpla această „dezvoltare”. O să mă ocup de primul aspect în această postare semi-educativă.

Dacă cifrele le cunoaștem cu toții, nu prea știm ce înseamnă competențele digitale în general. Așa că mi-am propus să despachetez și acest concept. O să afli la ce se referă, cum se „măsoară” și undeva la final o să poți să te și autoevaluezi (sincer!). Ce trebuie să știi ca să ai competențe de bază? Dar să fii utilizator experimentat?

De unde și până unde competențe digitale?

Dacă ai ajuns pe un blog despre transformare digitală, cred că îți e clar că acestea au devenit una din abilitățile de bază în viață și pe orice plan. Dacă ai competențe digitale cât de cât dezvoltate, poți chiar să-ți găsești perechea pe Internet. Dacă „te știi cu calculatorul”, șansele tale de a-ți găsi un loc de muncă cresc simțitor. Dar tocmai asta e, dacă pui semn de egalitate între „te știi cu calculatorul” și „competențe digitale” limitezi complexitatea interacțiunilor pe care noi toți le avem cu tehnologia digitală.

Pe plan național, auzim de competențe digitale și când vine vorba de examenul de bacalaureat, aceasta fiind una din probele alea „ușoare” despre care nu prea se discută. Nu știm dacă sunt perle la bac și la această materie. Dar astfel de subiecte din anii anteriori ne pot ajuta să ne facem o idee despre competențele digitale.

Ce se dă la bac la competențe digitale?

Am deschis modelele de subiecte pentru competențe digitale pentru anul 2021 de pe site-ul subiecte.edu.ro (site nesecurizat, BTW). Subiectele sunt împărțite în subiecte pentru care ai acces la Internet și subiecte pentru care nu ai acces (deci lucrezi tot pe calculator, dar offline).

Subiectul 1 este de căutare de informații pe Google, copiere a unor informații într-un document și salvare a informațiilor. Subiectul 2 este ceva mai „complex”, cere informații despre plăci grafice și despre caracteristicile routerului. Între aceste informații, apare și o cerință de lucrul cu e-mail-ul, anume să faci diferența între un BCC și un CC. Subiectul 3 este all about word processing, baby!  Glumesc, conține și întrebări de Excel sau varianta free mai degrabă, Powerpoint, HTML și Access (cred!). Ca la literatură, nu se denumesc programele care trebuie utilizate.

Deduc din aceste modele (am consultat și altele din ani mai vechi) că acest examen verifică dacă știi să cauți pe Google și să faci copy-paste la un link, să salvezi fișiere, să trimiți e-mailuri, să folosești programe de tip Office sau antivirus. Chestii de „te știi cu calculatorul”.

Ca orice alt material pentru școală, îmi lipsește componenta de aplicare în viața de zi cu zi a cunoștințelor pe care le testează. De ce să întrebi „enumerați 3 elemente definitorii ale unui abonament de Internet și dați câte un exemplu de valoare posibilă pentru doi dintre factorii identificați”, când poți da o situație practică unde elevii au de ales între 2 abonamente de Internet și ei să-și justifice alegerea pe baza informațiilor prezentate?

Să fie ceva mai mult de atât?

Dacă ne limităm definiția competențelor digitale la ce am prezentat mai sus, limităm un întreg univers de activități pe care le facem online: facem cumpărături, ținem cursuri, avem apeluri video, dăm scroll pe Facebook și Instagram, plătim și niște taxe, ne jucăm, programăm unii dintre noi. Și am enumerat doar ce mi-a venit pe loc. Universul digital ni s-a extins în mod vast în ultimii ani, atât în ceea ce privește lucrurile pe care le facem, cât și în legătură cu dispozitivele pe care le folosim.

La o astfel de probă, devii utilizator experimentat (al calculatorului? al Internetului?) dacă ai luat peste 75 de puncte din 100 (nu mi-e sigură informația, correct me if I am wrong). Ești cu adevărat un utilizator experimentat? Dacă ne uităm pe alte criterii de evaluare, s-ar putea să nu fii, pe baza a ceea ce se examinează în România.

Cadrul European pentru Competențe Digitale sau iară mă iei cu ăia de la UE?

Da, iar o dau cu UE. Se pricep la birocrație și la politici complicate și ciudate, dar câteodată se pricep și la cercetări. Într-un mod asemănător cu acel Cadru European de Referință pentru Limbi (CEFR) creat la nivelul Consiliului Europei, cercetătorii de la Joint Research Center al UE au elaborat câteva documente utile pentru „măsurarea” competențelor digitale. Utile pentru această deconstrucție a competențelor digitale pe care o încerc aici.

Are 5 mari arii de competență:

  • alfabetizare informațională și de date
  • comunicare și colaborare
  • crearea de conținut digital
  • siguranță
  • rezolvarea problemelor

Ca în cadrul CEFR-ului, aceste arii se mai împart în 21 de competențe specifice. Vizibile în acest infografic. Să le luăm pe rând cu scurte explicații legate de descriptori și exemple (aleg câteva exemple pentru a nu lungi sau a plictisi).

Alfabetizarea informațională și de date

Pentru această arie, ești utilizator de bază dacă poți să faci o căutare simplă pe Internet, dacă poți salva informația local, dacă poți evalua credibiliatea unor informații (de ex. care anunțuri de pe un site de job-uri sunt OK pentru tine). Totul cu ajutor activ sau pasiv.

Dacă te descurci singur și deja poți să variezi strategii de căutare pe Internet (să schimbi cuvinte cheie, să cauți printr-un site, etc.), sau dacă folosești un sistem de stocare a informațiilor (prin cloud, local, etc. ) deja te îndrepți spre a fi un utilizator avansat. Dar doar la această arie. Trebuie să fii utilizator avansat la cel puțin 2 din cele 5 arii mai de competență pentru a fi considerat utilizator avansat overall.

Comunicare și colaborare

Deja lucrurile se complică 🙂 Și cred că este deja destul de clar că examenul de competențe digitale este (destul de) limitat.

Aici ești utilizator de bază dacă poți identifica modalitățile corecte de comunicare într-un anumit context (gen să nu contactezi o administrație publică pe social media dacă vrei să-ți plătești taxele), dacă știi să sharuiești :), dacă dai „join” la o consultare publică realizată de primărie, dacă poți recunoaște ce anume distribui în mediul online face parte din reputația ta online.

Pentru cei avansați, deja trebuie să știi să organizezi un eveniment online legat de o cauză din orașul tău, să știi folosi hashtag-uri dacă poți folosi unelte cloud ca să te organizezi cu colegii la un proiect de echipă sau să știi să schimbi unele din datele pe care le oferi unor servicii (adică să-ți modifici un profil).

Crearea de conținut digital

Ești utilizator de bază dacă poți realiza și edita conținut simplu în formate simple (cum ar fi un document Word sau o prezentare PowerPoint), dacă poți prelua informația dintr-un tutorial ca să creezi un conținut digital. Deci tot cu ajutor. Dacă poți identifica reguli simple de copyright pentru un conținut sau dacă știi instrucțiuni simple de HTML, ești tot utilizator de bază.

Cei avansați știu să folosească mai multe programe de creare de conținut, să îl aleagă pe cel mai util într-o situație și să creeze conținut original (de ex., cei care fac afișe pentru evenimente). Ei pot și să programeze situații mai complexe și să aleagă regulile potrivite de copyright pentru conținutul pe care-l creează ei.

Siguranță

Competențele digitale înseamnă să te și protejezi în spațiul digital (nu doar să enumeri două caracteristici ale unui router wireless – cu ajutorul căruia ți se poate pătrunde în rețeaua de acasă dacă nu îl securizezi).

Dacă ești utilizator de bază, știi să identifici câteva trucuri simple pentru a-ți proteja parolele (cum ar fi să nu o scrii pe undeva) sau să urmezi câteva instrucțiuni simple de a te proteja în spațiul digital (nu-ți crea o parolă ușor de identificat, cum ar fi CNP-ul sau data nașterii), dacă poți identifica elemente ale politicii de confidențialitate ale unui site (cum ar fi acea bară de avertizare pentru colectarea cookies) sau dacă poți recunoaște impactul de mediu al tehnologiilor (cum ar fi să nu arunci telefonul stricat direct la gunoi).

Dacă ești utilizator avansat, nu doar că știi că nu trebuie să arunci telefonul la gunoi, ci vei putea face promovare video a acestor concepte printr-o serie de animații, vei putea crea un blog care să discute despre incluziune socială (deci sunt și eu utilizator avansat aici 🙂), sau vei putea identifica atunci când datele tale personale nu sunt folosite în conformitate cu legea (atunci când primești telefoane de telemarketing.

Rezolvarea problemelor

Ultima, dar nu cea din urmă, pentru că oarecum trebuie să rezolvi probleme și atunci când încerci să comunici, când cauți o informație pe net sau când te confrunți cu breșe de date la locul de muncă pentru că un coleg a introdus un stick virusat în sistem.

Pentru utilizatorii de bază, rezolvarea de probleme se limitează la recunoașterea unei probleme și la apelarea la suportul tehnic (care va spune: ați încercat să opriți și apoi să reporniți din nou?). Poți să personalizezi o interfață dintr-o listă de posibilități – să mărești fontul de exemplu sau să schimbi limba la un site. Poți să identifici că mai ai de îmbunătățit în ceea ce privește gradul de competențe pe care le ai.

Utilizatorii avansați știu să identifice unde stau alții cu tehnologia. Spre exemplu, ați stat vreodată să vedeți cât de încet tastează unii funcționari la un ghișeu? Sau să observați că nu folosesc scurtături de tastatură (ctr-l+C, ctrl+V, etc.) atunci când vor să facă vreo operațiune pe calculator? Dacă ați observat asta, sunteți utilizatori avansați. Voi puteţi să și oferiţi soluții pentru problemele celor de bază (Windows+Shift+S?).

Pe când și la noi?

După ce am făcut acest mic periplu printre varietățile de competențe digitale identificate de „ăia de la UE”, cred că putem spune cu siguranță că un utilizator experimentat de la bac nu va fi niciodată un utilizator experimentat conform acestui cadru. „Lumea vieții digitale” (sintagmă preluată de la Jamie Susskind) e mult mai extinsă și ne cere mult mai multe abilități decât să salvăm un fișier în format HTML sau să facem split table într-un Excel.

„Lumea vieții digitale” ne cere să recunoaștem că tehnologia este în toate fațetele vieții noastre și e datoria noastră să fim activi, să recunoaștem ce putem face și ce nu putem face și, cel mai important, să dorim să îmbunătățim. E valabil și pentru mine. Spre exemplu, zilele trecute am învățat să folosesc Developer Mode de la Word (unde poți crea formulare mai complicate). Nu știam, am căutat, am învățat, am urcat o treaptă. Ce se poate întâmpla?

De aceea, cel mai semnificativ item din cadrul european mi se pare acela referitor la recunoașterea lacunelor de competențe digitale și căutarea oportunităților de îmbunătățire a acestora.

Indiferent dacă robotizăm sau nu administrația (așa cum ne place să visăm), un astfel de cadru european trebuie adus și în România. Cum? În primul rând, despachetând termenul de competențe digitale pentru a-i face pe oameni să înțeleagă ce presupune cu adevărat. În al doilea rând, ca model de evaluare a competențelor digitale existente ale funcționarilor publici. Adaptare – evaluare -pregătire – certificare. Un model simplu.

Cred că e clar că nu am un răspuns la întrebarea de mai sus, doar că a apărut în română cadrul european pentru competențe digitale pentru profesori, disponibili aici. Cel „clasic” pentru cetățeni nu este nici măcar tradus în română.

În final..

Revin la cele 2 stop-cadre din începutul articolului. Cea mică știe căuta pe Google, știe folosi Powerpoint, Whatsapp, face diferența între o chestie falsă de pe net și una reală (m-a surprins cu un mesaj zicând: așa-i că asta nu e reală? urmat de ceva prostie ce circula pe Whatsapp), știe instala și dezinstala aplicații. Înțelege că nu tot ce e pe net e adevărat (m-a suprins zicând și că Wikipedia nu e tot timpul OK pentru că e scrisă de „tot felul de oameni”). Aș zice că din start are competențe digitale „aproape” intermediare pentru că nu are nevoie de ajutorul nostru pentru a face asta. Îi surclasează deja pe unii din funcționarii publici din al doilea stop cadru? Nu știm.

P.S

Să nu uit, un exemplu de exercițiu de la bacul de competențele digitale (se potrivește cu luna iubirii). Nu m-am putut abține să las acolo într-un document rece:

Utilizând o aplicație de editare a imaginilor, desenați o inimă, cu un contur roșu, umplută cu o culoare galbenă. Salvați imaginea obținută în format JPEG, sub numele de inima2021.jpg, în directorul (folder) examen. (5p)

Referinţe

  • Aici vă puteţi evalua competenţele digitale. (veți descărca un PDF, nu vă speriați)
  • Aici e Cadrul European pentru Competențe Digitale DigComp 2.1

Cine și cum face transformarea digitală?

Ce urmăresc?

  • suprapunerea discuțiilor pe transformare digitală – nivel european, național și local
  • mesajele principale care reies în acest domeniu (cu traducere din legaleză/„tehnologiolă” în română)
  • spirala care poate ghida transformarea digitală – viziune, cadru legal și investiții

Ai ceva de învățat de aici?

  • că deși par separate, nivelele lucrează de fapt pentru același lucru și au piedici sau viziuni comune
  • că UE setează viziunea, cadrul legal și oferă investiții și că nivelul național și cel local au nevoie de acest ghidaj
  • și câteva elemente despre care e posibil să mai auzi/citești în viitorul apropiat – autonomie strategică, suveranitate digitală, date, once only, user experience, smart city

„Nu s-a făcut digitalizare”, am auzit random într-o seară zapând printre programele de știri când am prins expresia asta aproape jucăușă prin inepția ei. Din afirmația asta, folosită ca justificare pentru lipsa unor reforme naţionale, nu înțelegem decât că digitalizarea se realizează așa în eter fără ca nimeni să nu intervină. Probabil că autorul afirmației n-a vrut să supere nicio parte a spectrului politic. Oricum, nu mai zic că o astfel de afirmație induce și ideea că digitalizarea e salvarea. Nu e chiar o rețetă bună de oferit unui public care nu înțelege în totalitate schimbările prin care societatea și statul român ar trebui să treacă.

Normal că niciuna din cele de mai sus nu sunt afirmații corecte și în articolul de săptămâna asta vreau să mă axez pe prima parte. Să trecem de la „se face” la „ei fac”, adică de la nu-știm-cine-ce-da-e-musai la actorii care ar trebui să aibă preocuparea transformării digitale în România și nu numai.

Cum se va desfășura treaba asta? Nu voi enumera o listă de instituții care în România nu știm sigur cum comunică și cum organizează transformarea digitală (alo, guvernanță?). Mai degrabă voi merge pe nivele decizionale – de la UE, la nivelul național și cel local. De asemenea, voi trasa și câteva idei centrale enunțate de fiecare dintre acestea – așa cum am avut beneficiul de a le identifica în această săptămână. Pentru a ușura înțelegerea, voi aborda trei paliere – viziune, cadru legal și investiții.

Trei conferințe audiate într-o săptămână, trei nivele decizionale, o singură temă centrală: transformarea digitală sau digitalizarea, cum ne place să-i spunem neaoș. Sursele? Conferințele (audiate parțial sau total – că tot s-au desfășurat aproape în paralel) Masters of Digital, Conferința Biroului Parlamentului European în România privind Planul Național de Reziliență și Redresare și conferința „Orașe și Comunități. Viziunea 2030” de la Oradea.

Să purcedem.

Nivelul european

Simt nevoia să precizez ceva aici: transformarea digitală nu presupune doar niște seturi de aplicații folosite într-o administrație sau companie – ci presupune un efort diversificat pe mai multe paliere. De fapt, sunt trei paliere: discutăm atât despre măsuri concrete – cadru legal + investiții în tehnologie și transformare -, dar și despre viziune. Viziunea o exprimă liderii europeni foarte bine în discursuri, dar până la măsuri concrete e un drum lung de bătut – pavat cu eforturi de lobby și diluări/schimbări ale propunerilor inițiale prin prisma dialogului instituțional Comisie – Parlament – Consiliu. Deci, ce face UE pentru transformarea digitală? Pe scurt, se cam mișcă în toate direcțiile.

  • internațional

Charles Michel a discutat săptămâna aceasta de autonomie strategică și suveranitate digitală la conferința Masters of Digital. În traducere? E de fapt un fel mai complicat și poate mai pompos de a fixa ideea că UE își urmărește interesul de a deveni un actor puternic (not self-centered, but strong and independent) și de a nu depinde de ceilalți jucători pentru tehnologii esențiale și inovatoare (SUA, China), chiar dacă este oarecum în urma acestora. Mai mult, dorește să-și exporte viziunea către alți parteneri -„to look outside of the borders to work for a fairer, better, and greener world”. Am regăsit iarăși apelul către SUA pentru a lucra împreună către un set de reguli globale care să ghideze spațiul digital (transparență, protecția datelor, responsabilitatea companiilor, poate și taxare digitală). Deci, viziune este 🙂 .

  • în interiorul Uniunii

Coborând la nivelul UE, aici încep să se simtă efectele pentru noi, cetățenii-utilizatori, pentru că discutăm de cadru legal. Reglementarea e cuvântul de bază și aici Charles Michel a și citat „efectul Brussels” ca dovadă a influenței UE prin cadrul său de reglementare. Pe scurt, nu doar că avem reglementări mai stricte în interiorul UE, dar companiile care trebuie să le respecte „le exportă” către alte jurisdicții pentru că este mai eficient din punct de vedere al costurilor. Am scris aici despre câteva reglementări ce vor veni în cursul acestui an și care vor schimba relația noastră cu spațiul digital și posibil să fie extinse și acestea.

La capitolul acesta, a punctat și von der Leyen în speech-ul ei de la aceeași conferință- reglementările „business-friendly” și unice la nivel de UE sunt una din soluțiile pentru viitorul deceniu digital al UE (a doua: investițiile despre care voi vorbi mai mult la celelalte 2 nivele). Reglementări? 🙂 Check!

De la Charles Michel am auzit și de „busola digitală” care va fi decisă la întâlnirea Consiliului European din martie – anume un set de obiective digitale la care toate statele membre trebuie să se angajeze ca să avem mult-trâmbițatul „deceniu digital al Europei”. Desigur, statele vor și raporta progresul lor către aceste obiective. Ideea e că degeaba cheltuim 20% din buget pe proiecte digitale, dacă acesta nu contribuie cu adevărat la transformarea digitală europeană și, probabil, elevarea UE ca actor digital semnificativ. Bifăm și aici viziune. Dar aici poate că e o problemă – angajamentul pe schimbări climatice e simplu și ușor de urmărit – „neutralitate climatică”, reduceri de emisii, etc. Cum măsurăm digitalul? Procente care ascund adevărata imagine? Viteze de Internet? Cantități de date utilizate? Rămâne de văzut.

  • la nivelul statelor membre

Când trecem la interferența dintre nivelul european și statele membre, vorbim atât de reglementare, cât și despre investiții. Discursul public de la noi scoate mai mult in evidență posibilitatea de investiții, iar planul național de reziliență și redresare (PNRR) e vedeta zilelor noastre. 20% din investițiile din acest plan trebuie să fie canalizate către proiecte pe transformare digitală. Nu vă gândiți la site-uri pentru instituții publice sau simple achiziții de tehnologie, va trebui să fie vorba de reforme fundamentale, nu niște proiecte cu bani cheltuiți să fie cheltuiți.

Cifre am tot auzit, dar idei? Încă nu știm, planul național al României e în etapa în care se află mulți studenți de-ai mei în perioada asta – de rescriere a proiectelor. Am scris aici cum UE „ne cam dă mură-n gură” ce fel de proiecte ar fi fezabile pentru acest plan. Principiul lor – my money, my rules. Principiul nostru? More money, more problems. Ne mutăm astfel la nivelul național.

Nivelul național

Preocuparea la nivelul național stă în două din cele trei dimensiuni discutate mai sus: investiții și cadru legal. Odată cu banii care ne sunt băgați în traistă, constatăm că avem mai multe probleme pe care le-am ignorat pe parcursul câtorva ani buni.

La capitolul investiții, nu am auzit deocamdată decât despre banii din PNRR, cifre bombă de 6 miliarde de Euro. Cât despre țintele investițiilor, nu e încă clar ce va fi finanțat prin PNRR. Din discursurile publice ale decidenților, ne putem face o idee cam ce ar fi necesar pentru asigurarea rezilienței sau, în cazul nostru, a supraviețuirii într-o lume digitală. Încep să apară informații mai detaliate și poate mai coerente despre ” digitalizare” decât în programul de guvernare. Și mai deprimante. Spre exemplu, nu există incă o “hartă” a serviciilor digitale oferite de către autoritățile de orice fel. Acum Autoritatea pentru Digitalizarea României lucrează la un astfel de audit. Pasul următor ar fi interconectarea sistemelor, asta dacă e posibil.

In paralel, discursul public e axat pe date – desigur „prioritate zero”. Conform ministrului Teleman, datele sunt fundamentul pentru transformarea digitală. Doar că dacă nu avem o situație clară a serviciilor digitale, nu putem ști dacă setul de date produs de fiecare servește la ceva sau nu. Dacă nu avem date, nu știm nici ce aparate administrative trebuie restructurate, dar nici câte persoane din acea administrație nu au competențe digitale. Bulgărul se rostogolește la vale.

Altă prioritate asumată de decidenții politici pentru transformare digitală este „once-only”, adică o identificare unică a cetățenilor în raport cu instituțiile statului. Nu 7 conturi la 7 instituții, ci doar unul singur. Ca să ne dăm seama cât mai durează până vom ajunge acolo, pașii simplificați ar fi: audit, regândire, interconectare, abia apoi „once only”.

Cadrul legal e marea „bubă” pentru transformarea digitală, dacă stăm să ne gândim că eliminarea ștampilei dintr-o instituție publică e o știre. Dacă pentru UE reglementarea este soluția pentru o piață internă unică și protecția consumatorilor, pentru România reglementarea este necesară pentru a crea un cadru propice digitalizării. De ce? Pentru că am aflat în altă conferință că legea nu îți permite să emiți unele autorizări în format digital. În contextul acesta, am auzit o afirmație poate curajoasă de la Dragoș Tudorache, anume că agenda digitală trebuie să treacă într-o fază transpartinică, de-ideologizată. E drept că transformarea digitală nu are culoare politică, dar canalizarea investițiilor într-o parte sau alta are și aici sigur va interveni gândirea politică.

Ce lipsește de aici? Investiții avem, reglementări avem sau o să avem (sau măcar discuții despre reglementări). A, da, viziunea era! Deocamdată pare că încercăm să punem laolaltă niște lucruri pe care credem că ar trebui să le facem fără un set de principii care să ne ghideze.

Nivelul local

Cu această afirmație mă mut la nivelul local. La nivel local, discutăm cel mai adesea despre orașe inteligente ca manifestări ale transformării digitale. Aceasta este prioritatea evidențiată de participanții la conferința „Orașe și comunități. Viziunea 2030”, care a avut loc la Oradea. Un oraș inteligent nu înseamnă doar un oraș unde administrația este digitalizată și m-am bucurat să aflu că această viziune este împărtășită de către participanții din diferite orașe din România, începând cu Oradea. Prioritatea este, conform administrației locale din Oradea, ridicarea calității vieții în tandem cu dezvoltarea economică, nu accelerarea dezvoltării tehnologice cu orice preț. Deci, bifăm viziunea.

Cadrul legal este buba și pentru orașele din România, unele îmbunătățiri pe linie tehnologică nu pot fi făcute în administrațiile locale fiindcă nu există legislație care să fie neutră din punct de vedere tehnologic. Având în vedere că legislația nu e de ieri, de azi, nu pot decât să concluzionez că orașele s-au descurcat cum au putut (așa cum spune de altfel și literatura de specialitate cu privire la guvernanța urbană) în efortul de a deveni competitive pe palierul digital.

Investiții și priorități? Fondurile europene sunt „baza”. Nu mai insist aici, dar merge pe același principiu ca mai sus – orașele se descurcă singure cu fondurile europene. Sau ar trebui. Priorități? Voi lăsa deoparte cele mai avansate, dar resursa cea mai prețioasă și aici se constituie din date – nu cele personale. Ci datele rezultate din modelele de funcționare a semaforului inteligent, analiza camerelor video sau de la senzorii de pe pubelele de gunoi. Totuși, un oraș inteligent înseamnă și piste de biciclete și trafic aerisit de către semafoare inteligente, dar și clădiri eficiente energetic. Înseamnă și colectare selectivă a gunoiului, companii care activează în sectorul IT sau școli dotate cu tehnică. Să nu uităm că toate acestea se bazează sau ar trebui să se bazeze pe cetățeni inteligenți. Nu doar cel care deschide un start-up în Oradea, ci cel care colectează selectiv gunoiul, alege un mijloc alternativ de transport, care știe utiliza viitoarele aplicații ale administrației și care îi poate învăța pe cei din jur să facă la fel.

Ce leagă aceste nivele?

Trei nivele decizionale, o singură prioritate. În primul rând, le leagă accentul pus pe prioritatea transformării digitale. Asta e evident și dacă spun că într-o zi am încercat să urmăresc trei conferințe în paralel pe aceeași temă. Fiecare se mișcă în conformitate cu prerogativele și limitările sale.

În al doilea rând, văd că datele sunt prioritatea tuturor celor trei nivele. Spații comune de date, cum este proiectul Gaia-x (inițiativă franco-germană), la nivel de UE, identificarea datelor disponibile în administrația românească și generarea de date pentru nivelul local. Pentru ce? Pentru inovație și cercetare, pentru transparență și pentru luarea deciziilor. Aici aș face legătura cu un avertisment venit din cartea „Radical Uncertainty”, ai cărei autori (dintre care unul fost guvernator al Băncii Angliei) atenționează că prea multă încredere acordată datelor și analizelor făcute pe baza acestora riscă să ascundă adevăratele probleme și îi poate de-responsabiliza pe decidenți care se pot ascunde în spatele lor. Ei se refereau de fapt la economie și făceau legătura cu criza financiară din 2008 care nu a putut fi prezisă de datele avute și analizele făcute de specialiști. Dar ideea se păstrează.

De asemenea, nu am insistat aici, dar toate trei nivelele sunt legate de necesitatea unui parteneriat cu actorii privați care au „la mână” tehnologia. Orașele au nevoie de companii IT care să le dezvolte soluțiile, la fel și statul român, iar pentru UE prioritatea este să țină companiile inovatoare în Europa și să le creeze un mediu propice pentru dezvoltare. Pentru asta e nevoie de o abordare „business friendly”, așa cum spunea și Ursula von der Leyen. De altfel, parteneriatul public-privat este ceva normal pentru orașele inteligente, dar mai puțin pentru statul român.

Tripla spirală - „Viziune, cadru legal, investiții”

Fără viziune, nu sunt posibile celelalte două. UE e specialistă la viziuni – are în vedere o societate digitală echitabilă și bazată pe principii și valori, dublată de o piață internă digitală bazată pe protecția consumatorilor și competiție corectă. Acest model dorește să-l extindă către statele membre și către exterior.

Deocamdată viziunea e cam în ceață pentru nivelul național, iar cel puțin pentru Oradea am văzut că există câteva principii – protecția datelor, tehnologii simple, accent pe calitatea vieții, dezvoltare economică, etc.

Pentru UE, cadrul legal e unul din modurile prin care se realizează această viziune. Pentru România și orașe, acesta este o piedică pentru realizarea unor progrese.

Investițiile curg dinspre UE, spre statul membru și apoi către orașe. Foarte probabil, conform a ceea ce am auzit în aceste conferinte, orașele vor prelua o parte a implementării unor reforme din planul de reziliență. Controlul acestora va sta oricum la UE care va verifica planurile naționale și va da undă verde. Lupa e pusă pe noi și pe tot procesul de implementare. Să nu uităm totuși și de fondurile de coeziune care au o sumă totală mai mare, dar despre care nu mai vorbim din varii motive.

Ce n-am prea auzit?

O să încep cu eterna problemă pe care o am cu nivelul național/local. Nu prea am auzit de individ/cetățean (în discursurile naționale/locale). Adică auzim că trebuie să facem asta și cealaltă pentru cetățeni, dar ei sunt priviți destul de pasiv. Cetățeanul trebuie educat din punct de vedere al competenței digitale, datele cetățeanului trebuie protejate. Cetățeanul trebuie să poată utiliza o aplicație, iar tehnologia să fie realizată simplu. Cum realizezi simplu o aplicație dacă nu știi ce e simplu pentru un cetățean? Doar de la Code for Romania am auzit că trebuie să existe designeri de user experience în echipele care gândesc administrația publică digitalizată. Ce face o astfel de persoană? Se ocupă ca interacțiunea ta cu o platformă sau o aplicație să fie cât mai facilă.

Dar, ce-ar fi să-i întrebăm și pe cetățeni? Nu zic să-i facem pe toți user experience designers, dar zic să implicăm pe cetățeni în procesul decizional pe cât posibil. Asta se poate realiza mai ușor la nivel local. La nivel național, există și societate civilă pentru așa ceva și unii se ocupă chiar foarte bine de asta, doar că oarecum în paralel cu decidenții politici.

Și, din nou, n-am auzit de o arhitectură de guvernanță pentru astfel de demersuri. Guvernanța e un sistem decizional mai flexibil, unde există cooperare și deschidere către tot felul de actori care pot contribui cu norme, idei, soluții. La nivelul României, nu știm ce structură de guvernanță se ocupă de transformarea digitală: ministerul și ADR doar? La nivel local nu putem discuta doar despre parterneriat public-privat, ci e necesară apropierea de expertiză de alte tipuri și de cetățeni într-o astfel de arhitectură de guvernanță. N-o spun eu, o spune și literatura de specialitate care deplânge lipsa cetățeanului din proiectele de smart city.

Guvernanța (multi-nivel) ar putea face diferența. Din păcate, aici nu putem discuta despre un „efect Brussels” care să ghideze viziunea către nivelul național. Dar avem guvernanță multi-nivel, care presupune angrenarea mai multor nivele decizionale într-un domeniu de politici publice.

Statele și Big Tech. It’s complicated.

Ambasade de „silicon”

Nu cred că mai trebuie să menționez de „atacul” de la Capitoliu ca să mai justific de ce ne stă BigTech pe cap tuturor în ultima vreme. Dar discuția trebuie purtată și altfel decât doar despre dezinformare și fake news pe rețelele sociale. E vorba de statutul acestor companii, numite Big Tech sau GAFA sau GAFAM, în funcție pe cine întrebi, adică Google, Apple, Facebook, Amazon și, ocazional, Microsoft.

Am citit cu entuziasm acum câteva luni despre noul ambasador „digital” al Danemarcei. Nu era primul, dar era prima femeie în acest post. Asta cred că a făcut parte din entuziasm. Danemarca are un astfel de birou de „techplomație” începând din 2019 și e prezentat mai ales ca o legătură dintre statul danez și Silicon Valley. Într-un interviu cu New York Times, primul deținător al acestei poziții a declarat că aceste companii tech au cel mai mare impact asupra societății digitale și “[they] have moved from being companies with commercial interests to actually becoming de facto foreign policy actors” [1].

Între timp, s-au extins. Site-ul danezilor menționează atât angajamentul către o reprezentare diplomatică în Silicon Valley, cât și reprezentarea statului danez în „forumuri de guvernanță globală a tehnologiilor emergente”. Nu doar atât, dar au un birou deschis în China.

A, și ce s-a înâmplat cu primul deținător al acestei funcții? A trecut de la a lucra pentru un actor veritabil în relațiile internaționale (Danemarca) la unul „de facto” (Microsoft) pe politici publice pentru Europa.

De ce îi trebuie unei țări ca Danemarca o „ambasadă” în Silicon Valley? Ce statut ar avea aceste companii dacă statele ajung să aibă ambasade pe lângă ele? Să fac legătura și cu Uniunea Europeană: unde e locul acestor companii dacă Comisia Europeană alocă tot mai mult efort reglementării și controlării lor? De la această speță pornește articolul de azi, mai precis încerc un răspuns nuanțat desigur la câteva dileme mai generale: Sunt aceste companii actori în relațiile internaționale? Și dacă da, cum ar trebui să fie relația dintre acestea și state/UE? Mai simplu și în engleză, friends or foes?

Actori în relațiile internaționale?

Pe scurt, da. No-brainer, știu, dar problema e mai extinsă decât atât. Sistemul relațiilor internaționale recunoaște mai mulți actori – actori statali și non-statali. Pentru cei mai mulți specialiști, statele sunt cei mai importanți actori. La non-statali îi includ pe toți ceilalți: organizații internaționale, organizații non-guvernamentale, corporații multinaționale și indivizi. Până aici, putem include BigTech în sfera actorilor non-statali în cadrul corporațiilor multinaționale pentru că au operațiuni, interese și angajați în mai multe state. Un actor veritabil, dar nu într-atât încât să atragă deschiderea de ambasade pe lângă ele.

Fără să intru prea mult în teorii plictisitoare, există câteva poziții cu privire la rolul unor astfel de companii pe scena internațională. Unii le văd ca reprezentând interesele statelor de unde provin, iar alții le văd ca lipsite de loialitate față de guvernele lor și dornice de a-și satisface propriile interesele. Aici se complică lucrurile pentru că depinde de statul la care te raportezi.

Este Huawei o companie indepedentă ce-și urmează interesele proprii și ale acționarilor săi sau este un agent al guvernului chinez? Recentele reticențe față de pătrunderea Huawei pe piețele 5G din UE ne cam duc către varianta a doua. Dar celelalte? Este Google agent al guvernului american? Sau viceversa? Putem găsi argumente pe fiecare parte a argumentului. O știre recentă mi-a atras atenția și m-a dus mai degrabă către viceversa. Cu toate acestea, aici vorbim mai degrabă de interese economice. Deschiderea unei ambasade sugerează și altceva decât interese economice, mai ales că nu cunosc ca o țară să aibă o ambasadă pe lângă Shell sau BP (dacă tot data is the new oil [2]).

Totuși, cu ce sunt diferiți?

În primul rând, sunt diferiți pentru că sunt percepuți diferit de către state și ridicate la alte standarde, iar exemplul danez este ilustrativ. Faptul că au deschis o ambasadă înseamnă că le percep ca pe niște actori cu interese proprii și cu influență pe măsură. Desigur, Google nu are suveranitate și independență, dar prezidează asupra unor teritorii întinse din spațiul digital. Google a ajuns să fie sinonim cu Internetul și nu mai trebuie să ținem minte numele unor site-uri pentru a le accesa pentru că întotdeaua Google va fi acolo să ne spună ce să accesăm.

Cercetătorii spun că sintagma că datele sunt noul petrol nu este chiar exactă, având în vedere că petrolul este o resursă finită, în timp ce datele sunt practic infinite și pot fi refolosite [Idem 2]. Tocmai din acest motiv sunt percepute diferit de către state pentru că au acces la resurse practic infinite, anume datele. Au datele și infrastructura necesară pentru a le transforma în informații prețioase pentru companiile care cumpără reclame pe spațiile lor sau pentru acele entități care propagă dezinformare folosindu-se de același model de publicitate online ca orice companie.

Având aceste resurse infinite, au potențialul de a-și extinde serviciile către noi și noi teritorii. Facebook are nu doar rețele sociale, dar și aplicații de comunicare sau companii care dezvoltă aplicații de realitate virtuală. Amazon are partea de comerț electronic, conținut video, logistică, dar și partea de smart home. Această multiplicare a serviciilor asigură și multiplicarea datelor disponibile aproape ca într-un cerc vicios/virtuos (depinde pe ce parte a baricadei sunteți).

Acumularea de date este strâns legată de alt motiv pentru care sunt diferite de alte companii-actori în relațiile internaționale., anume potențialul sau capacitatea (voită sau nu) de a influența indivizii. Shosanna Zuboff descrie un astfel de model de acumulare a surplusului de comportament[3], unde datele sunt extrase, dar sunt folosite pentru a prezice și, în final, a determina anumite comportamente. Facebook are un exemplu celebru prin care a modificat fluxul de știri a 700 de mii de utilizatori pentru a testa cum îi influențează expunerea la diferite tipuri de postări. Au concluzionat că emoțiile și sentimentele exprimate pe Facebook de către alții ne influențează și nouă starea de spirit.

Ce alți actori – statali sau non-statali – au astfel de resurse infinite și capacitatea de a influența indivizi dincolo de granițe?! Repercusiunile nu mai țin de interese economice, ci chiar de stabilitatea democrației și aici revin la ceea ce s-a întâmplat la Capitoliu la începutul lunii ianuarie. Proliferarea dezinformării poate că nu e dictată de către aceste companii, dar sunt un efect advers destul de usturător pentru statele lumii care se văd destabilizate de aceste noi forme de putere.

Și aici este și cuvântul cheie, puterea lor nu stă doar în niște cifre de afaceri care depășesc PIB-urile unor state, ci mai ales în uneltele lor, în cunoașterea la care au acces și modul în care le pot folosi. Puterea este ceva familiar în domeniul relațiilor dintre state. Sursa acestei puteri stă nu doar în tehnologie, dar și în modelul de business adoptat, anume esența existenței lor. Puterea este ceva familiar în domeniul relațiilor dintre state. Iar acest model începe să fie criticat de către Uniunea Europeană și chiar perceput ca o amenințare, așa cum spune și Ursula von der Leyen: „modelele economice ale platformelor sociale media macină fundamentele societății noastre”[4].

Deci, ce fel de relație?

Can’t live with them, can’t live without them. Cam asta ar fi rezumatul relațiilor dintre state și BigTech la ora actuală.

Can’t live with them…așa cum sunt pentru că din ce în ce mai mulți actori statali sunt conștienți că nu mai pot fi lăsate să se reglementeze singure și să creeze inteligențe artificiale pentru a intermedia și decide la ce conținut avem acces sau nu. Uniunea Europeană a și propus deja SUA să realizeze împreună un set de reguli globale care să le reglementeze activitatea [4]. Rămâne de văzut ce va face SUA, al cărei guvern are un istoric îndelungat de colaborare cu Silicon Valley indiferent de „animalul” (măgarul sau elefantul) aflat la putere [Idem 3].

Can’t live without them... pentru că în același timp aceste companii ne oferă unelte extrem de utile pentru viața noastră de zi cu zi, iar liderii statelor/UE știu asta. Totodată, există un schimb notoriu de personal între sectorul public și companiile mari, așa cum și povestea primului ambasador digital danez în Silicon Valley o ilustrează. Acest schimb ar întreține și o astfel de relație între state și companiile BigTech.

Pentru UE, direcția e cam trasată spre reglementarea marilor platforme online deoarece reglementarea este modul prin care UE și-ar putea arăta și ea caracterul de actor relevant în relațiile internaționale.

Companiile au unelte, date și cunoaștere, statele/UE au legitimitatea care le permite să influențeze activitatea companiilor prin astfel de reglementări. Nu e o luptă pentru supremație, fiindcă lucrează pe planuri diferite, dar ar putea apărea pericolul ca legitimitatea să fie știrbită cu uneltele pe care le au BigTech.

Referințe

[1] https://www.nytimes.com/2019/09/03/technology/denmark-tech-ambassador.html

[2] https://www.europarl.europa.eu/RegData/etudes/BRIE/2020/646117/EPRS_BRI(2020)646117_EN.pdf

[3] Shosanna Zuboff, The Age of Surveillance Capitalism. The Fight for a Human Future at the new Frontier of Power, London: Profile Books, 2019

[4] Special Address by Ursula von der Leyen, President of the European Commission | DAVOS AGENDA 2021 https://www.youtube.com/watch?v=unl2SBxH9oo

DIGEST #1

Ce este Digest?

Digest este un exercițiu de făcut ordine în informație mai mult decât orice altceva. Încerc să fiu în pas cu ceea ce se scrie în acest domeniu vast și tot am sentimentul că nu sunt la curent cu evenimentele și analizele. Îl fac atât pentru mine, cât și pentru voi. În engleză, Digest denumește atât un rezumat al știrilor sau a unor analize , dar înseamnă și a înțelege, a digera “to read or hear new information and take the necessary time to understand it”. Deci, Digest îți dă și rezumatul știrilor pe subiecte legate de politici digitale, dar îți oferă și șansa de a înțelege informația cu o scurtă analiză pe baza a câteva întrebări:

  • de ce e semnificativ?
  • cu ce mă afectează?
  • ce învăț nou?

Transformarea digitală are loc rapid și avem nevoie să o procesăm. Digest te ajută să faci asta.

Vântul schimbării pentru Big Tech în Europa - Ce spun primele analize?

Electronic Frontier Foundation
– una dintre cele mai vechi organizații pentru drepturi civile în lumea
digitală – are o recenzie „mixtă” la propunerea UE pentru legiferarea
spațiului online și a piețelor digitale.

Reminder:
Digital Markets Act își propune să limiteze din puterea unor
mega-platfome care pot distorsiona piețe întregi din cauza mărimii lor.
Sau au devenit piețe în întregul lor. Exemplu dat de cei de la EFF: dacă
ești dezvoltator de aplicații, slabe șanse să ai succes și descărcări
dacă nu ești prezent în magazinul de aplicații Apple/Google.

Cele bune să se adune:

  • EFF apreciază câteva lucruri la propunerea UE – interzice
    acestor platforme gatekeeper să te forțeze să accesezi și serviciile lor
    „auxiliare”. Exemplu EFF: să nu mai fi obligat să îți faci un cont de
    Gmail pentru telefonul tău Android
  • pedepse „reale” și soluții remediale – amenzi reale pentru
    companiile care sunt prinse cu „monopolul” în sac ajungând chiar la forțarea separării lor în cazuri extreme
  • limitarea „amestecării” datelor de la diferite servicii – date provenite din Gmail și Youtube de exemplu

Cele rele să se spele:

  • portabilitatea datelor nu este lipsită de capcane – deci dacă vrei să îți muți datele dintr-o rețea socială în alta, nu vei putea să-ți stergi contul inițial, ci va trebui să-l păstrezi. Văd că această problemă este semnalată și de alții aici
  • interoperabilitatea adevărată nu este rezolvată

Alții ce spun? EDRI (European Digital Rights) tratează ambele propuneri – Digital Services Act (DSA) și Digital Market Act – dar sunt mai sceptici.

Reminder: DSA e legislația „soră” cu DMA și se referă mai degrabă la interacțiunea noastră cu conținutul online și reglementează câteva obligații ale platformelor față de conținutul pe care-l găzduiesc.

Care e problema?

  • analiza celor de la EDRI concluzionează că DSA ar forța platformele să șteargă prima oară conținutul semnalizat ca fiind ilegal pentru că va interveni mai repede responsabilitatea lor legală. Deci, acestea ar fi cu atât mai mult în controlul informației care circulă în online, dar ar fi mânate mai degrabă de „frica” responsabilității legale
  • legislația nu ar avea „colți” pentru a limita circulația dezinformării (catalogată ca fiind conținut dăunător și nu ilegal) prin reclame țintite sau hiper-țintite. Cei de la EDRI deplâng lipsa unor stipulări mai stricte în ceea ce privește modelul de reclame țintite al marilor platforme – Google, Facebook mai ales.

De ce e semnificativ? Cu ce mă afectează?

Merită să-ți faci o idee despre cum va arăta viața ta pe Internet în următorii ani și ce vei putea face în plus. Experții pe care i-am urmărit știu că traducă mai bine decât mine limbajul legal în posibile efecte din viața de zi cu zi. Deci, ai putea să scazi din numărul de conturi pe care trebuie să ți le faci la orice serviciu, vei putea raporta conținut potențial ilegal mult mai facil, iar compania ar fi obligată să-l elimine mult mai repede, iar căutările tale pe platformele de e-commerce ar trebui să fie mai „corecte”, în sensul că nu te vor mai direcționa indirect către produsele companiei care deține acea platformă. Ce ar putea fi enervant? Dacă te-ai loga pe Gmail, nu ai mai fi automat logat pe Youtube, de exemplu. Asta ține de obligația platformei de a nu mai „amesteca” datele din diferitele servicii pe care le are.

Despre aceste propuneri am scris și eu aici în contextul unei nevoi de a regândi modul în care facem lucrurile pe Internet.

"Avem nevoie de cursuri de educație civică digitală"

Phil Howard, directorul Oxford Internet Institute discută cu Der Spiegel despre cel mai raport al instituției cu privire la manipularea organizată pe rețelele sociale.

Reminder: contextul discuției este dat de revoltele sau insurecția de la Capitoliu, în urma cărora Trump a fost eliminat de pe marile rețele sociale, pierzându-și principalele platforme de viralizat dezinformări (nu înseamnă că nu poate posta pe Internet, doar că mesajul ajunge mai greu dacă lumea aproape pune semn de egalitate între Internet și rețelele sociale).

De interes:

  • dezinformarea organizată a ajuns la scară „industrială”, cu cerere și ofertă la nivel global. Clienți ruși cumpără servicii de dezinformare de la firme specializate din Nigeria.
  • nici metaforele n-au scăpat de COVID-19. Ideile conspiraționiste sub formă de memes se „coc” în laboratorul unor platforme, cum ar fi Parler. „Scapă” din acest laborator cu ajutorul unor agenți de transmitere în arii mai largi, cum ar fi Reddit sau Twitter, de unde capătă putere și se viralizează (cuvânt folosit aici atât la sens propriu, cât și la figurat!)
  • avem nevoie să ne „inoculăm” de aceste virusuri, așa cum ne-am vaccina. Phil Howard vorbește mai degrabă de ideea de a avea un „sistem imunitar sănătos”- să fim pregătiți devreme să facem față unei astfel de molime. Una din soluții este cea din titlul secțiunii, având în vedere că mulți tineri până în 18 ani recunosc aceste memes și ei sunt următorii votanți. Aceștia își formează comportamentul de cetățeni și ideile legate de demicrație având Internetul ca principal mijloc de informare.

De ce e semnificativ? Cu ce mă afectează?

Dacă ai un cont pe o rețea socială, sunt șanse mari să fi fost țintit de către o tentativă de manipulare, fie printr-o postare sponsorizată, fie printr-una pe care crede Facebook că ai aprecia-o. Fluxul de știri este personalizat pentru tine, deci vezi doar o parte a realității. Aceasta este formată din ce vrea algoritmul Facebook să vezi, dar și ce plătesc alții să vezi tu. E rezonabil să concluzionăm că nu aceasta este realitatea de fapt.

Dacă ai un copil care are conturi pe rețelele sociale, el/ea își va forma unele păreri cu ajutorul memes și pe fondul „viralelor”. Par amuzante la început, dar odată ce vezi unul-două, algoritmul îți sugerează altele similare și ….down the rabbit hole. E amuzant când contribui și tu la o memă, dar nu mai e la fel când acestea implică mesaje de ură.

Bun simț, nu rocket science pentru România digitală

Ultima recomandare vine din România. Nici metaforele nu au scăpat de COVID, iar în România comparațiile trebuie făcute în termeni de „autostrăzi”, „km construiți” pentru a înțelege cu adevărat caracterul strategic al transformării digitale în România. La trucul acesta au apelat și cei de la Code4Romania, organizație care a desenat traseul unor „autostrăzi” de transformare digitală pentru următorii 5 ani în România. Nu ne promit 800-1000 km de autostradă în 5 ani, ci promit dedicare pentru o serie de soluții (și iarăși folosesc expresia aia) de bun simț pentru România digitală. Bun simț, nu rocket science.

Reminder: Printre multe altele, Code4România au dezvoltat știrioficiale.ro care a prins bine în primele zile de pandemie când nu mai știai ce se întâmplă în jur.

De interes:

  • există cinci mari autostrăzi de digitalizare care s-au deschis construcției sau se vor deschide în această perioadă de cinci ani: Education for Romania, Care for Romania, Health for Romania, Environment for Romania, Participation for Romania. Fiecare conține obiective mai mici cu soluții propuse în urma experienței lor în domeniu
  • în planul lor, ei oferă și câteva linii pe partea de politici publice digitale – dezvoltarea de aplicații în regim de sursă deschisă pentru administrația publică (pentru ca să se poată contribui din exterior la îmbunătățirea soluțiilor), evaluarea competențelor digitale ale funcționarilor publice (yes, please!) sau un audit clar și specializat al instituțiilor publice pentru identificarea soluțiilor digitale potrivite.
  • pentru a sprijini demersul, puteți dona 4 Euro/lună la 8864 cu textul PUTEM. Hai că se poate! O fac și eu lunar.

De ce e semnificativ? E semnificativ pentru că deocamdată statul român nu are o strategie de transformare digitală asumată, iar planul celor de la Code4Romania poate fi sămânța unei astfel de strategii. E semnificativ pentru că mesajul lor este axat pe soluții venite dinspre comunitate și nu unele livrate pe sistem top-down și mai ales că noi nu avem exercițiul adoptării ideilor dinspre comunitate. Dar faptul că unele soluții dezvoltate de ei au ajuns deja să fie folosite în sistemul public e un lucru îmbucurător.

Cu ce mă afectează? Cu 4 Euro pe lună 🙂 Te afectează mai degrabă lipsa/eșecul implementării unor astfel de planuri, fie ele publice sau private, prin fiecare frustrare constatată la un ghișeu public sau fiecare rateu al unei platforme publice.

Implicarea din partea comunității nu poate avea tot timpul forma unui cod sau unui audit instituțional, dar poate lua forma unui sprijin printr-un SMS sau unor analize de politici publice care să pună umărul la dezvoltarea expertizei în politici digitale.

Despre cum arată transformarea digitală în viziunea guvernului am scris și eu aici.

Cam atât pentru Digest #1. Patru articole de interes pe partea de politici digitale. Explicate și contextualizate într-un singur text și având în vedere semnificația lor pentru noi și comunitatea noastră. Stay tuned!

Despre societatea digitală. Altfel.

Introducere

Postarea de azi este puțin mai academică decât de obicei, dar o pot înscrie foarte bine în scopurile pentru care am început acest efort – anume de a traduce transformarea digitală în termeni simpli pentru cei neavizați, dar și de a detalia câteva din ideile care nu se regăsesc în dezbaterile publice cu privire la transformarea digitală.

Am mai scris aici că uneori nu trebuie să luăm lucrurile de-a gata și trebuie să ne gândim ce se află în spatele discursului dominant cu privire la digitalizare, care poate fi rezumat destul de simplu: s-o facem odată că nu-i așa de complicat! Problema e că nu există discuții cu privire la aspectele care vor sta la baza acesteia. Cum ar fi societatea digitală, care e un termen la modă, pe lângă competențe digitale, digitalizare, etc. Credem că trăim într-o societate digitală doar pentru că-i vedem pe toți în jur dând scroll pe telefoane. Think again!

Deci ce aflăm azi?

  • ce stă în spatele conceptului de societate digitală
  • cum ne afectează pe noi acestea
  • ce se poate face ca să putem contracara efectele adverse date de societatea digitală.
Pe rând.

Ce stă în spatele conceptului de societate digitală

Depinde pe cine întrebi. Indicatorii societății digitale din indexul DESI al Comisiei Europene ne oferă câteva idei: accesul la Internet, viteza de conectare, abilitățile digitale, utilizarea Internetului. Societatea digitală trebuie să fie inclusivă, să poată fi accesibilă tuturor, sau cel puțin așa se dorește, dar indicatorii prezentați de către UE în fiecare an ne arată că acest deziderat nu e atins încă. Alte cuvinte cheie din discursul UE cu privire la societatea digitală se referă la orașe inteligente sau guvernare electronică.

În esență, societatea digitală există prin virtutea pătrunderii tehnologiei informației și comunicării în viețile noastre, dar și prin faptul că ne modifică relațiile cu ceilalți, de la indivizi la entități publice și private.

Deci, ca de obicei, tehnologia joacă un rol primordial. Dar tehnologia nu este un zeu cu voință proprie care intervine cum îi taie capul în viețile noastre și în relațiile cu ceilalți. Este creată și implementată de către oameni, deci are mai multe manifestări în societate în funcție de scopurile acestora. Aici mutăm discuția către mediul academic și aici intervine iar ideea că societatea digitală nu trebuie să arate într-un fel sau altul, dar există câteva trenduri care o marchează la ora actuală. Dar în mod cert nu este dată doar de procentul cetățenilor care utilizează Internetul sau obiceiurile pe care aceștia le au online.
Jurnalul academic Internet Policy Review, publicat de către Institutul Humboldt pentru Internet și Societate, a dedicat un volum special dedicat conceptelor definitorii din spatele societății digitale (2019):
  • platformizarea (platformisation) – „penetrarea infrastructurilor, a proceselor economice și a cadrelor platformelor în diferite sectoare economice și sfere ale vieții” (Poell, Nieborg, va Djick, 2019, pp.5-6).
  • dataficarea (datafication) – modul în care platformele transformă în date procese și practici care nu au putut fi cuantificate până acum (Mejias, Couldry, 2019).
  • guvernanța algoritmică (algorithmic governance) – „o formă de ordonare socială care se bazează pe coordonarea dintre actori, pe reguli și încorporează proceduri epistemice complexe bazate pe calculatoare” (Katzenbach, Ulbricht, 2019).
  • bulele (filter bubbles) – perturbarea fluxurilor de informații în mediul online care are loc când membrii unei comunități online comunică doar între ei pe subiecte preferențiale (Bruns, 2019).
  • confidențialitatea (privacy) – nu mai este privită strict din punct de vedere informațional, ci mai ales din perspectiva ușurinței de a colecta date și individualizării colectării datelor.
Le pot descrie cel mai bine privind cum ne afectează ele pe noi indivizii.

Cum ne afectează

Cam oriunde te uiți, ești într-o formă sau alta prins/ă de unul de elementele de mai sus la simple contacte cu mediul online. Pentru a nu mă lungi, o să iau doar trei dintre cele de mai sus pentru a exemplifica: platformizarea, dataficarea și guvernanța algoritmică.

Platformizarea

Platformele joacă un rol semnificativ în viețile noastre. Google mediază relația dintre tine și toate aplicațiile pe care le instalezi pe telefonul tău. Amazon îți poate oferi tot ce vrei pe lumea asta. Platformele își tot extind granițele pe Internet prin fiecare achiziție de servicii noi (apropo, Google a primit aprobare de a achiziționa FitBit), dar și prin agregarea utilizatorilor- fie cei care folosesc serviciile, fie cei care oferă servicii pe platformă. Cu timpul, devine tot mai greu să ieși din ecosistemul platformei și devine tot mai greu să accesezi conținut în afara ei. Facebook are mijloace de comunicare (Messenger și Whatsapp), are Instagram pentru fotografie, dar are și Marketplace și servicii de postare de slujbe vacante. Dacă faci o căutare pe Google și îți apare un rezultat de la Facebook, accesul către Facebook se va realiza prin închiderea paginii anterioare a Google. Ca să te țină pe Facebook. Și așa ajungem la a pune semnul egal între platformă și mediul online.
Exemplu: Conturile lui Trump de pe marile platforme social media au fost suspendate în urmă cu câteva zile. Știrea a fost senzațională desigur, dar să nu uităm că nu e ca și cum nu mai poate posta nimic pe Internet. A și făcut-o de altfel. Deci dacă Trump dispare de pe social media, nu înseamnă că dispare de pe Internet. Dar lucrurile așa par pentru ochiul neavizat.

Din punct de vedere economic, lucrurile sunt și mai complicate.  Dacă ai o mică afacere, produsele tale vor avea automat o expunere mai mare pe platformă de e-commerce. Sacrificiul pe care-l faci, pe lângă comisionul de 20%, este să oferi acces la date cu privire la ce s-ar putea vinde mai bine și poate indirect să-ți dai cu stângul în dreptul pentru că deținătorul platformei poate vine și mai bine și mai ieftin ca tine. Platforma de e-commerce nu trebuie să mai facă studii de piață extinse cu privire la dezvoltarea portofoliului de produse pentru că are deja totul pus la dispoziție de către miile de comercianți.

Dataficarea

Da, știu, e un englezism tradus poate prost. Nu, nu există în DEX. În sens larg, se referă la tendința de a transforma orice comportament uman în data points pentru ca, odată agregate, acestea să ne dea acces la noi înțelesuri cu privire la…orice. Sau poate se referă și la transformarea aceluiași comportament uman în variate forme de date.

Exemplu: De la plimbarea cu bicicleta surprinsă de senzorii din oraș, la aceeași plimbare cu bicicleta surprinsă de ceasul inteligent și până la inevitabila postare pe social media cu privire la aceeași plimbare. O singură acțiune, multiple puncte și modalități de colectare a datelor. Dacă în trecut poate această acțiune era banală, acum colectarea acestor date poate genera informații prețioase și poate și venituri celor care le colectează.

Pentru administrația locală, e bine că am generat date pentru că vor contribui la planul de extindere a pistelor de biciclete, bazat pe obiceiurile de plimbare prin oraș ale cetățenilor. Pentru rețeaua socială, am generat date cu privire la preferințele noastre și deci am putea fi țintiți cu reclame legate de un stil de viață sănătos (deci bani cheltuiți de către publicitari și intrați în vistieria platformei). Pentru noi ce mai rămâne? Poate satisfacția unei ture de succes cuantificate și ea cu ceasul inteligent, dar care satisfacție poate că nu mai e de ajuns dacă nu am ajuns la un anumit număr de like-uri.

Dataficarea introduce chestiuni politice și filosofice, în viziunea autorilor studiului citat mai sus. Inevitabil, vom vorbi despre chestiuni de putere ca urmare a dataficării și a exploatării extinse. Pe partea filosofică, există comportamente care nu trebuie „dataficate”? Putem exista în afara datelor mai nou? (Mejias, Couldry, 2019). Aplicat pentru exemplu mai sus, care parte din plimbarea cu bicicleta nu poate fi dataficată? Vă las să gândiți pentru voi aici.

Guvernanța bazată pe algoritmi

Odată ce ni s-au extras datele din toate părțile și s-au utilizat pentru ca aplicațiile să învețe (cele bazate pe machine learning mai ales), putem fi supuși guvernanței bazate pe algoritmi. Adică ordinea socială sau unele decizii pot fi lăsate pe seama unor algoritmi. Autorii identifică unele probleme aici, desigur. Cele notorii sunt posibila supraveghere în masă, transparența algoritmilor, probleme legate de autonomia umană și biasuri (preconcepții ale oamenilor transpuse în cod).
Exemplu: ai fi dispus/ă ca un algoritm să decidă unde va merge copilul tău la școală pe baza datelor care există în sistemul educațional și în mediul online despre el? E o decizie cu bătaie lungă care poate nu trebuie lăsată doar în mâna unor creații artificiale care moștenesc din slăbiciunile umane. Ai încredere în cel care a creat algoritmul să nu includă în codul său unele prejudecăţi ale sale?

Dincolo de un astfel de exemplu teoretic, guvernanța algoritmilor există deja în viețile noastre. De fiecare dată când dai refresh la pagina de Facebook, un algoritm decide ce vei vedea. Nu poți vedea întregul puzzle, iar algoritmul îți afișează câteva piese dintr-un colț. Pare inofensiv, dar acest refresh ne poate configura starea de spirit. Nu putem vedea ce e în spatele algoritmului Facebook, dar am putea fi îndreptățiți să vedem ce e în spatele unuia care decide viitorul educațional al copiilor noștri sau care ne calculează taxele sau care decide dacă primim un împrumut sau nu.
Poate că totuși ai fi de acord cu unele dintre acestea dacă ai știi ce e în spatele lor. Sau dacă ai ştii că decizia finală n-o ia algoritmul, ci un om. Așa intervine ideea autorilor studiului de a evalua algoritmii pe două criterii – transparență și gradul de automatizare. Dintre toate provocările societății digitale, aceasta pare cea cu cele mai multe ramificații în esența umană de a avea liber arbitru – de la autonomie până la cunoștințele necesare luării acelei decizii. Deci, ne poate afecta cel mai mult dacă nu o studiem și evaluăm cu atenție. Nu doar decidenții, dar mai ales noi, cei de rând. Să cerem transparență, să cerem verificare umană sau să fim informați cu privire la procesul decizional aflat în spatele unui algoritm…toate acestea nu sunt imposibile, dar sunt greu de realizat dacă nu există o discuție în public pe acest subiect.

Ce putem face

Good question. Statul/entitățile suprastatale și dezvoltatorii de tehnologii pot interveni – fiecare pe planul său.

O să încep cu dezvoltatorii de tehnologii pentru că oarecum pare contraintuitiv ca ei care au mult de câștigat din unele dintre aceste elemente să intervină pentru a contracara efectele adverse. Aceștia pot construi soluții care să nu contribuie la castelul de cărți numit mediul online. Și unii o fac. Servicii, cum ar fi DuckDuckGo sau Qwant, sunt alternative sănătoase la un motor de căutare. ProtonMail este un serviciu de sine stătător care nu colectează date. Nu sunt platforme, nu integrează numeroase servicii și nu colectează date personale pentru reclame.

Mai la baza World Wide Web-ului se află o propunere a fondatorului acestuia, Sir Tim Berners Lee. El pornește de la premisa că datele colectate sunt o pacoste pentru unele organizații (pentru că trebuie să respecte reguli) și că indivizii vor să fie în controlul datelor personale. Așa că a venit cu ideea unor pods – personal online data stores – în esență niște spații virtuale unde noi decidem ce date stocăm online, iar aplicaţiile vor avea acces doar cât le dăm noi. Deci nu ar mai exista acele „silozuri” de date – Facebook, Google, Apple, etc. – ci doar un singur set de date – al nostru. Poate așa am reduce din imboldul de dataficare, dar și din ambiția celor care creează și manipulează algoritmi pe baza acestor silozuri. Sistemul se numește Solid și funcționează pe sistem open source, adică oricine poate contribui la el prin dezvoltarea de aplicații.

Dar statul/entitățile suprastatale? Acestea pot doar să reglementeze aceste tendințe, deci pornind de la actuala configurație a web-ului și actualele trenduri. UE nu poate opri platformizarea și nici nu o face cu noile sale propuneri de legislație pentru acestea. Creează doar câteva obligații și restrângeri pentru platforme. Una dintre ele vizează exact limitarea utilizării datelor de business a comercianților de pe platformele e-commerce pentru crearea de avantaje competitive. Deocamdată sunt doar propuneri. Nici dataficarea nu o oprește, având în vedere modul în care marșează mai nou pe utilizarea datelor pentru inovații, în special în ceea ce privește datele industriale sau cele produse în sectorul public. Limitarea colectării datelor personale se realizează totuși prin GDPR prin împuternicirea și informarea utilizatorilor. Problema algoritmilor este tratată la nivelul Uniunii Europene, în special în contextul inteligenței artificiale, printr-o comunicare menită să ghideze viitoarele intervenții în utilizarea acesteia. Dar se limitează la sectorul public și la unele utilizări de mare risc și eludează sectorul privat, acolo de unde vin marile îngrijorări de fapt.

Riscul este că reglementarea apare mai încet ca inovațiile tehnologice, iar noi cei de rând suntem prinși în această vâltoare: nu prea înțelegem nici reglementările, nici inovațiile, dar nici nu suntem bine informați cu privire la necesitatea reglementării sau la riscurile tehnologiilor.

Concluzie

Mi-am propus să traduc altfel termenul de societate digitală, așa cum este el cercetat prin alte părți și am observat că acele concepte definitorii – platformizarea, dataficarea și guvernanța algoritmică – ne înconjoară activitatea online. Demn de reținut e că ele în sine nu dăunează individului, ci pot și ușura viața acestuia. Cui nu-i convine să cumpere hârtie igienică, televizor și un lingou de aur din același magazin online cu o singură comandă?! Doar că, fără intervenții tehnice sau politice, astfel de practici se pot dovedi dăunătoare. Așa a apărut și s-a dezvoltat dezinformarea masivă pe rețelele sociale – prin algoritmi, prin date şi prin menţinerea utilizatorilor în ecosistemul platformei.

Desigur, pentru România n-aveam cum să nu adaug un alt element central al societății digitale – diviziunea digitală. Spre exemplu, trebuie să înțelegem că unele decizii sistemul public vor fi luate pe date ciuntite de masivul decalaj digital şi acele date nu vor reflecta niciodată realitatea din teren. În România, de aici trebuie pornit. Despre asta, într-o ediție viitoare 🙂

Bibliografie

Bruns, Axel. 2019. “Filter bubble”. Internet Policy Review 8 (4). DOI: 10.14763/2019.4.1426. https://policyreview.info/concepts/filter-bubble.

Katzenbach, Christian, and Lena Ulbricht. 2019. “Algorithmic governance”. Internet Policy Review 8 (4). DOI: 10.14763/2019.4.1424. https://policyreview.info/concepts/algorithmic-governance.

Mejias, Ulises A., and Nick Couldry. 2019. “Datafication”. Internet Policy Review 8 (4). DOI: 10.14763/2019.4.1428. https://policyreview.info/concepts/datafication.

Matzner, Tobias, and Carsten Ochs. 2019. “Privacy”. Internet Policy Review 8 (4). DOI: 10.14763/2019.4.1427. https://policyreview.info/concepts/privacy.

Poell, Thomas, and David Nieborg, and José van Dijck. 2019. “Platformisation”. Internet Policy Review 8 (4). DOI: 10.14763/2019.4.1425. https://policyreview.info/concepts/platformisation.

CARE-I TREABA CU PLANUL NAȚIONAL DE REZILIENȚĂ?

Explic pe scurt și pe lung ce e planul național de reziliență, de ce avem nevoie de el, ce înseamnă pentru digitalizarea din România, ce ne cere UE să facem și ce am făcut noi până acum.

Pe scurt și simplu

Închipuie-ți că ai un IMM, ai început prost în urmă cu 30 de ani, ai avut parte de schimbări de conducere pe parcursul anilor, mulți angajați te-au căpușat, au furat bani din casă, dar cumva ai scos-o la capăt. Ai crescut și în 2007 ai intrat într-un club patronal, acolo unde mai găsești companii mari cu care nu îndrăznești să te compari. Aveți strategii comune de creștere, aveți grijă de angajații voștri, dar fiecare se ocupă de bucătăria sa internă mai mult sau mai puțin. Primești fonduri să te dezvolți, să crești, nu-ți iese tot timpul. Mai iese leadership-ul confederației să te critice când e cazul că n-ai rezultate, că nu te-ai modernizat (destul de des – asta e din cauza managerilor).
Vine anul 2020, vine pandemia, ești cam obligat să închizi din operațiuni, 2 luni stai pe loc și ai multe pierderi pe toate planurile. Nu te ajută nici istoricul de stagnare prin care ai trecut. Cifrele arată prost, dar hei, ai noroc cu acel club în care ai intrat în urmă cu 14 ani. Aceasta are niște bani puși deoparte, are destulă putere să se împrumute pentru membrii săi și deci îți pune la dispoziție niște sume pentru investiții menite să te ajute să te transformi pe toate planurile.

Tot ce trebuie să faci este să scrii un plan nou de afaceri. De ce nou? Pentru că lucrurile nu mai merg ca înainte. Planul trebuie regândit pe total alte baze și trebuie să fie foarte specific pentru că „prietenii” vor sta cu ochii pe tine. Trebuie să îți asumi niște ținte de digitalizare și tranziție climatică (adică ce produci să fie prietenos cu mediul și chiar neutru climatic) și să te asiguri că fiecare angajat o duce bine, printre altele. Ce mai, o corvoadă! Dacă e mulțumit, clubul îți dă banii, dar ține minte că acesta îți dă și din buzunarul propriu, și se și împrumută pentru tine!

Ce faci? Păi, scrii un plan de redresare și reziliență, dar nu chiar cum ți-a cerut clubul – nu atât de specific precum au cerut. Ei cer chiar lucruri noi, tehnologie nouă, noi moduri de a gândi lucrurile. Dar tu poate zici, „ei, poate merge și așa”. Problema e că n-ai cum să reinventezi roata având în vedere că tu ești perimat ca dotări, infrastructură, mod de lucru și ai nevoie să îi ajungi pe ceilalți din urmă cu chestii de bază, cum ar fi conectare la Internet și calculatoare prin birouri sau să-ți pregătești angajații. Ce faci? Noroc că e final de an, lumea e ocupată cu altceva, ai schimbat managerul și echipa de conducere și ai șansa de a o lua de la capăt.

Pe lung și cuprinzător

Dacă nu te-a convins explicația pe scurt, merci că ai rămas încă aici, pentru că aici răspund cu adevărat la întrebarea din titlu: care e treaba cu planul de reziliență? Adresez și alte întrebări pe care poate îți e greu să le înțelegi ca  simplu cetățean: Un cetățean care totuși vrea să rămână informat: ce val al digitalizării va veni peste noi? ce ne pune Uniunea Europeană să facem? câți bani vom lua cu adevărat?

Ce e Planul Național de Reziliență și de ce mi-ar păsa?

Nu cred că mai trebuie să spun că trăim vremuri extraordinare și dificile pe aproape orice plan. Am trăit cu toții șocul pandemiei și nimeni nu a fost cu adevărat pregătit pentru a face față provocărilor. Pe scurt, nu suntem rezilienți, conform celui mai la modă termen în științele sociale. Poate la nivel individual reușim să absorbim șocurile, dar la nivel de comunități, state și Uniunea Europeană, liderii au recunoscut această realitate.
Primul pas către rezolvarea unei probleme este să recunoști că o ai. Pasul următor ar fi să te adaptezi și să pui laolaltă un plan pentru a răspunde mai bine următoarelor provocări. Acesta este în esență planul de reziliență cerut de Uniunea Europeană, doar presupune cu mult mai mult. Cu aproximativ 30 de miliarde mai mult.

Deci, Planul Național de Reziliență e tema de casă pe care Comisia Europeană ne-a dat-o, anume să spunem cum vom cheltui cele 30 miliarde de euro promise printr-un mecanism european despre care o să scriu mai jos.

De ce ți-ar păsa? În esență, acesta e un plan de investiții publice, deci vor fi pompați bani peste tot. Dacă rămân la digitalizare, concentrarea principală e la transformarea administrației publice cu unelte digitale, dar sunt țintite și investiții în dotarea instituțiilor de învățământ, în spitale sau în sistemul judiciar. Deci dacă locuiești în România, vei intra în contact cu aceste schimbări într-o formă sau alta. Asta dacă se vor implementa, desigur.

Ce ne cere Uniunea Europeană?

Așa cum am spus mai sus, planul acesta e o temă de casă, deci avem niște indicații de lucru și vom fi verificați de către Comisia Europeană. Să le luăm pe rând.

Indicațiile de lucru ale României în realizarea planului de reziliență provin din mai multe direcții – anume din evaluările periodice făcute de către Comisie în cadrul Semestrului European, dar și din strategia de dezvoltare durabilă emisă de aceasta pentru anul 2021. Acestea sunt recomandări de țară emise de către Comisie în anul 2020:

  • să consolideze competențele și învățarea digitală și să asigure accesul egal la educație
  • să direcționeze cu prioritate investițiile către tranziția ecologică și digitală, în special către transportul durabil, infrastructura de servicii digitale, producția și utilizarea energiei în mod nepoluant și eficient, precum și către infrastructura de mediu, inclusiv în regiunile miniere.
  • (implicare indirectă a digitalizării) Să îmbunătățească eficacitatea și calitatea administrației publice, precum și previzibilitatea procesului decizional

Din strategia de dezvoltare durabilă spicuiesc câteva aferente capitolului digitalizării:

  • accent pe conectivitate – dezvoltarea rețelelor 5G și extinderea celor de mare viteză pentru reducerea decalajelor digitale (adică între cei care au acces la Internet și cei care nu au)
  • dezvoltarea competenţelor digitale pentru toate categoriile (nu doar în școli, ci ca învățare pe tot parcursul vieții)
  • transformarea administrației publice, inclusiv digitalizarea sistemelor de justiție
  • digitalizarea întreprinderilor – prin adoptarea durabilă a unor soluții digitale și printr-o transformare digitală rezilientă din punct de vedere cibernetic în toate sectoarele
  • dezvoltarea capacităților digitale de vârf
  • cheltuielile publice vor trebui să sprijine tranziția verde și digitală, inclusiv prin achiziții publice verzi și digitale
Așa cum am mai spus pe aici, par lucruri de bun simț, iar Comisia ne cere coerență, lucruri cu impact pe termen lung și țintire a provocărilor atât pe plan național, cât și pe plan european. Investițiile din România trebuie să țintească provocările din imaginea de mai jos: accelerarea, renovarea, reîncărcarea, conectarea, modernizarea, dezvoltarea și recalificarea/perfecționarea. Spre exemplu, trebuie să existe programe de modernizare a competențelor digitale la toate vârstele în conformitate cu prioritatea pe recalificare… și așa mai departe.
Sursă foto: Comisia Europeană
Nu doar atât, dar primim cam „mură-n gură” printr-o serie de documente de lucru ale Comisiei, unde sunt ilustrate exemple de priorități și investiții, dar și un draft cum ar trebui să arate planul. Oare de ce sunt puse toate așa la dispoziția statelor? Pentru că aceste planuri trebuie să se materializeze cât mai repede, având în vedere că mare parte a sumelor vor trebui cheltuite până în 2023, iar implementarea ar trebui să se încheie până în 2026.
Nu doar atât, dar contează și originea sumelor. Vedeți voi, în general „fondurile europene” de care știm cu toții se adună prin contribuția fiecărui stat membru la un buget intitulat Cadrul Financiar Multianual. Doar că acest mecanism european pentru reziliență, denumit Facilitatea pentru Redresare și Reziliență și care ne cere nouă acest plan, se constituie și din granturi, dar și din împrumuturi. Comisia se va împrumuta prin obligațiuni pe piețele financiare pentru a finanța aceste investiții. Deci nu mai vorbim doar de solidaritatea statelor membre, ci și de asumarea unor riscuri pe piețele financiare. Oricum, să nu uităm, fondurile europene pe care le știm cu toții vor exista și ele în tandem cu planurile de reziliență, iar suma totală care se previzionează a se investi la nivel european e 1,7 trilioane euro.
Am spus și că vom fi verificați de către Comisie. Acest lucru se va întâmpla atât în perioada imediat următoare din punct de vedere al măsurilor propuse și al coerenței planului. Implementarea va fi supervizată atât de către Comisie, cât și de către Parlamentul European care va putea interpela Comisia cu privire la progresul statelor. Desigur, vom avea și un scoreboard al progresului statelor membre către țintele asumate în plan și către țintele digitale și climatice la nivel european.

Cum arată planul nostru (până acum)

Secțiunea asta ar putea fi catalogată și ca un „work in progress”, dat fiind că da, România are un plan de reziliență publicat, dar este produs de fosta conducere a Ministerului (care acum se numește Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene – iar trebuie să schimbe domeniul .gov.ro!). Actualul ministru a declarat deja că va face o serie de schimbări la plan (nu știu prea multe aici, din păcate) și după ce am parcurs atât documentul României, cât și documentele puse la dispoziție de către Comisie, trebuie să fiu de acord cu el.

În primul rând, trebuie refăcută structura care nu respectă modelul Comisiei, dar și lipsesc câteva elemente de strategie destul de necesare pentru oricine a scris vreodată un proiect. O să exemplific două care mi se par cele mai evidente:

  • Comisia cere ținte clare de atins – dar cum le poți atinge dacă nu ai o valoare de bază de la care pornești? Spre exemplu, planul românesc nu conține valori de bază (baselines) pentru procentul elevilor cu competențe digitale scăzute care vor trebui crescute sau pentru procentul funcționarilor publici care vor necesita pregătire pentru competențe digitale. Aceste date nu pot fi extrapolate din Indexul Societății și Economiei Digitale. Sau numărul cetățenilor care vor utiliza instrumentele administrației digitalizate? Planul vorbește doar de infrastructurile care vor fi create, numărul de instituții care vor fi vizate, etc.
  • Comisia mai cere o evaluare ex ante, să-i zicem, a impactului măsurilor asupra tranziției digitale. Mai simplu – în ce măsură o anumită reformă contribuie la tranziția digitală? În totalitate (100%), parțial (40) sau deloc? (cu mențiunea că vor fi și alte tipuri de investiții – cum ar fi pentru infrastructură de transport care nu au cum să contribuție la tranziția digitală cerută de UE)
În al doilea rând, poate că ar trebui regândite unele intervenții. Prezint pe scurt reformele propuse pe digitalizare din actualul plan (secţiunea 11 din planul disponibil pe site-ul MFE, pardon MIPE) ca apoi să mă întorc la cerinţele Comisiei:
  • digitalizarea serviciilor de sănătate și educație – pentru a crește capacitatea de reziliență în criză pandemică
  • digitalizarea sistemului de administrare fiscală și vamală
  • eficientizarea sistemului judiciar prin digitalizare
  • îmbunătățirea activității de securitate cibernetică multifuncțională
  • elaborarea și implementarea unor strategii de transformare digitală a României:
    • elaborarea și implementarea strategiei de digitalizare a serviciilor publice în conformitate cu prioritățile Agendei Digitale pentru Europa; (funny story, DAE este numele unei strategii vechi din 2010, deci nu mai e valabilă)
    • elaborarea și implementarea Strategiei de Transformare Digitală a Întreprinderilor cu scopul de a îmbunătăți competitivitatea pe piața europeană dar și pentru a crește accesibilitatea la robotizare, automatizări industriale și conectivitate;
    • cadru național de implementare a strategiei 5G

Nu contest că toate cele de mai sus trebuie făcute, desigur că sunt necesare. Doar că lipsesc câteva lucruri din cerințele Comisiei:

  • accentul pe reducerea decalajelor digitale prin extinderea accesului la Internet (dacă suntem pe locul 11 în DESI la conectivitate nu înseamnă că nu avem de lucrat la asta)
  • accent pe dezvoltarea competențelor digitale la toate categoriile (deși aceasta va fi abordată într-un program separat din celelalte tipuri de fonduri structurale care ne vor fi puse la dispoziție – voi discuta și despre asta). Ceea e ciudat având în vedere că face parte din recomandările noastre de țară
  • nu există acea raportare la prioritățile europene: accelerarea, renovarea, reîncărcarea, conectarea, modernizarea, dezvoltarea și recalificarea/perfecționarea

Desigur, timpul nu e pierdut și noua guvernare va reface planul, deoarece primele sume urmează a fi eliberate cel mai devreme începând din martie-aprilie 2021, conform Comisiei. O să revin cu detalii atunci când va apărea noua versiune. Lucrurile sunt oricum mai cuprinzătoare decât am reușit eu să cuprind aici.

Dilema rezilienței și alte concluzii

Închei cu o serie de idei legate de o întrebare din introducere pe care n-am adresat-o în mod expres: ce înseamnă acest plan pentru digitalizarea din România? Nicio grijă, nu voi vorbi despre șansa României sau de momente astrale sau orice pe sistemul ăsta.
România are o dilemă, din ce văd eu în ceea ce privește tranziția digitală și reziliența. Trebuie să „înghesuie” atât reforme de bază, cum ar fi extinderea conexiunii de Internet sau dotarea cu calculatoare a școlilor, cât și planuri despre utilizarea tehnologiilor de vârf în institute de cercetare avansată. Are un gol de umplut mult mai mare decât au alte state membre. Dilema rezilienței pentru României ar fi următoarea: cum balansezi această cerință de inovație prin tehnologii de vârf cu lucrurile de bază pe care să le faci ca să asiguri pasul către tranziția digitală? În anumite contexte, e vorba nu de tranziție digitală, ci pură tehnologizare. Tehnologizarea este trecerea de la hârtie și pix la calculator, iar tranziția digitală este mai mult decât atât. Simpla tehnologizare nu îți asigură reziliență.
Vor apărea multe platforme – platformă unică/integrată la școli, spitale, pentru evenimente de viață. Rămâne să urmărim cine le va realiza, având în vedere că rezilliența înseamnă să ai și control asupra infrastructurii și a datelor.

Planul se va completa cu celelalte instrumente pe fonduri europene care vor finanța aspecte ale digitalizării, cum ar fi Programul Operațional Creștere Inteligentă, Digitalizare și Instrumente Financiare sau Programul Operațional Regional care va avea o componentă pe acțiuni smart region/smart city/smart village. Ar fi fost bine dacă cele două documente ar fi avut o strategie națională de transformare digitală la care s-ar fi putut raporta. Nu avem.

 

Digital Policy este o platformă de analize de politici publice digitale, axată pe nivelurile european, național și local.

Pagini

Newsletter