CategorieDigital

lecția de competențe digitale. cum poate ajuta neuroștiința învățării

 Acest articol e din seria am citit și eu o carte și mă cred expertă :).  Disclaimer – n-am pretenții de metodist, neuroscientist sau altceva, ci vorbesc doar din pasiune pentru digital și neuroștiință.

În urmă cu ceva timp, am ținut sau încercat să țin câteva mici traininguri despre cum se utilizează Microsoft Teams for Education . Zic am încercat pentru că, la jumătatea întâlnirilor, reacțiile față de program, conținut și discuție au fost cam așa (parafrazez, desigur, pentru că am încercat că blochez amintirile):

  • eu nu-s obligat/ă să folosesc programul ăsta că nu scrie în regulament
  • asta e o prostie, de ce nu putem face…?
  • e foarte greu, n-are rost
  • și altele

Ce ilustrează exemplul acesta? (Pe lângă eșecul meu), ilustrează că da, îmbunățățirea competențelor digitale este super necesară la noi în sistemul de educație. Mai ilustrează un aspect pe care l-am citit recent în literatura de specialitate și pe care, recunosc, nu l-am luat în calcul când e vorba de nevoia de a ne îmbunătăți competențele digitale. Motivația. Da, n-am luat în calcul că motivația joacă un rol esențial în dezvoltarea competențelor digitale pentru că am luat de bună ideea că există o motivație pentru a învăța tot timpul ceva nou în ideea de a fi la curent și a oferi cea mai bună experiență de învățare pe mai departe. Ca să fiu sinceră, și literatura de specialitate privind incluziunea digitală reduce oricum importanța încurajării motivației de a-ți antrena abilitățile digitale pentru că, spun autorii, ideea că trăim într-o societate digitală în continuă schimbare și faptul că din ce în ce mai multe lucruri sunt disponibile online ar trebui să fie factori motivanți suficienți (Van Deursen, van Dijk, 2014). S-au cam înșelat.

Am mai întâlnit recent ideea de motivație și curiozitate altundeva în procesul de învățare – în Stanislas Dehaene, How We Learn. The New Science of Education and the Brain. Dehaene detaliază cei patru piloni ai învățării – atenție, angrenare/implicare, feedback și consolidare – atât pentru creierul uman, cât și pentru cum se aplică lecțiile creierului uman în inteligența artificială.

Și așa am ajuns la ideea acestei postări. Dacă Dehaene explică modul în care principiile de învățare ale oamenilor se folosesc deja în inteligența artificială, de ce nu aș lua eu aceste principii și aș sugera aplicarea lor în programele de training a competențelor digitale? (Da, știu, sunt modestă).

Deci, de ce e utilă postarea asta? (Sau cum ar zice Dehaene, ce înveți?)

  • înveți câteva trucuri din neuroștiință pentru a maximiza învățarea pentru abilități digitale
  • înveți ce stă în spatele unui efort de incluziune digitală și pregătire a competențelor digitale

Problema cu creșterea competențelor digitale*

Înainte să oferim soluții, trebuie să diagnosticăm problema. Deci, care e problema? Pare simplu la prima vedere – există niște persoane (mai ales în sectorul public, dar și cetățeni simpli) care intră în contact cu tehnologia pe care n-o exploatează la adevăratul ei potențial. Atunci, normal, aceste persoane trebuie instruite în acele tehnologii ca să performeze mai bine.

Doar că uităm câteva aspecte – că tehnologia evoluează întotdeauna, deci instruirea trebuie să fie permanentă sau lifelong learning și că, în special pentru România, tehnologia din sectorul public este slab utilizată, iar nivelul competențelor digitale este și așa scăzut. Uităm și al treilea aspect destul de des. La fel cum discutăm acum despre transformare digitală ca un proces ce implică nu doar tehnologie, și nu mai discutăm despre digitalizare, așa trebuie să discutăm despre abilitățile digitale. Nu Internet skills, nu tech skills, ci un set de abilități digitale care au la bază abilități cognitive și analitice menite să se transfere pe măsură ce evoluează tehnologia.

Deci, care e problema cu creșterea competențelor digitale?

  1. se confundă cu Internet skills sau computer skills (când de fapt sunt combinate și cu încă ceva deasupra)
  2. tehnologia evoluează permanent, deci trebuie să fim în gardă permanent și nu să oferim niște cursuri one-time și am terminat discuția
  3. trebuie să știm de unde pornim în învățarea acestor abilități ca să putem stârni curiozitatea și motivația către învățare – assessment is key!

De fapt, literatura de specialitate pe incluziunea digitală și diviziunea digitală evidențiază că nu este vorba doar despre dezvoltarea competențelor atunci când încercăm să creăm programe prin care cetățenii și le îmbunătățesc. Incluziunea are de fapt mai multe paliere la care trebuie lucrat în tandem – motivație, acces, abilități, utilizare. Într-adevăr, dezvoltarea abilităților este cheia întregului proces, dar nu poți face asta dacă nu creezi motivație, oferi acces la îndemână și potrivit nevoilor și nu îi pregătești pentru utilizarea în viața reală (adaptat nevoilor lor).

Aici intervine Dehaene cu ale sale învățături din neuroștiința învățării.

Pun o poză aici ca dovadă că am citit cartea 🙂

Învățăturile lui Dehaene despre învățare și cum se aplică deprinderii abilităţilor digitale

Cei patru piloni ai învățării aduc o serie de învățături utile pentru pregătirea competențelor digitale. Le preiau pe rând din cartea sa cu adăugiri despre cum ar putea influența pregătirea abilităților digitale.

  1. Suprasaturația cu informație = inamicul atenției

Suprasaturația cu informație este o problemă tipică a creierului care afectează învățarea, iar orientarea atenției o poate rezolva. Atenția direcționată greșit duce la împotmolirea învățării. Din păcate, societatea digitală parcă este construită pe un munte de informație care tot crește, ceea ce poate duce la împotmolirea învățării și la sentimente de neputință din partea celor care vor să învețe. Cursurile de dezvoltare a competențelor digitale ar trebui să clarifice și să direcționeze învățarea pe anumite paliere clare.

  1. Multitasking-ul e un mit

Există trei mecanisme ale atenției – alertarea, orientarea și atenția executivă. Atenția executivă arată cum să procesăm informația și activează mecanismele relevante pentru a realiza o sarcină și ignoră cele irelevante. Asta înseamnă că multitasking-ul este non-existent. Aici citez din autor- „atracția ecranului și mitul multitasking-ului se numără printre invențiile cele mai periculoase ale societății digitale”. Mai sunt și alte lecții de desprins din aceste idei. Cum ar fi că, atunci când se produce învățarea, resurse considerabile ale creierului sunt direcționate pentru acțiunea conștientă de a apăsa un click, de a face un crop la o poză sau de a căuta mental cuvinte cheie pentru a realiza o căutare pe Google. Deci, deși trăim în secolul vitezei, învățarea și deprinderea competențelor digitale are nevoie de timp și alocare de resurse cognitive pentru a fi atent, a învăța și a consolida.

  1. Fiți prezenți – cursant și profesor.

Învățarea optimă se produce atunci când nu sunt distrageri ale atenției și atunci când există fenomenul de „social attention sharing” –  când suntem atenți împreună (atât în grup, cât și între profesor și cursant). Multitasking-ul nu are ce căuta nici într-un proces de învățare, nici într-un anunț de job. Același lucru este valabil și pentru prezența telefoanelor mobile la curs :). Totodată, fenomenul de „attention sharing” explică foarte bine de ce nu funcționează cursurile online, unde camerele sunt închise și nu se realizează eye contact.

  1. Adaptează la nevoile de învățare

Învățarea stereotipică după un model prestabilit care nu se adaptează nevoilor cursanților nu este de fapt învățare. Prima lecţie la un curs de dezvoltare a competențelor digitale? O evaluare a ceea ce știu și ce nu știu cursanții. Partea a doua a acelei lecții trebuie să fie o detaliere asupra nevoilor clare. Ce program trebuie să înveți și de ce? Cum te ajută tehnologia pe plan personal și profesional? Întrebări de bază.

  1. Învățarea bazată pe descoperire indepedentă nu funcționează

Mai zic o dată: învățarea bazată pe descoperire independentă nu funcționează. Dacă sunt lăsați să învețe singuri un program, cursanții vor acumula o cunoaștere superficială a acestuia și vor avea dificultăți în a distinge unele reguli abstracte care stau la baza acelui program. Mai mult, lasă cursanții cu impresia că știu mai bine decât știu de fapt – „iluzia superiorității”. Nativul digital este un mit – conform lui Dehaene și a studiilor pe care le citează.

  1. Cultivă curiozitatea

Curiozitatea este un factor de bază al învățării și al motivației de a învăța, iar cultivarea acesteia duce la experiențe de învățare mai productive. Dar o sarcină prea complexă duce la reducerea curiozității și, deci, a învățării. Mecanismele curiozității sunt integrate, de altfel, și în modul în care „învață” rețelele neuronale și roboții. Dorința de a ști aduce în sine recompense pentru creier și este, deci motivația pentru învățare.

Cum aduci curiozitatea în programe de dezvoltare a competențelor digitale? Dehaene dă un răspuns simplu – ilustrarea diferenței între ce știm deja și ce nu știm și cum acea diferență ne poate îmbogăți sau îmbunătăți viața. Contează și recompensarea reușitelor de învățare. Desigur, aici intervine și cultivarea constantă mindset-ului de creștere, în special pentru cursurile extensive. Aici poate am greșit eu în tentativa mea de a le arăta celor din jurul meu cum funcționează Microsoft Teams – nu am cultivat suficient de bine cât de mult îmi ușurează viața și interacțiunea cu studenții. Teams e Zoom plus un întreg ecosistem de aplicații și posibilități de lucru în comun care se petrece într-un singur loc, nu în 7 tab-uri deschise în Chrome. Trebuia să le arat ce face Zoom și ce alte chestii presupune interacțiunea cu studenții în online. Apoi să arat că Zoom nu le face, dar le face Teams și ei le pot dobândi.

  1. Nu arăta prea mult

Într-un mod analog, demonstrațiile exhaustive ale unor structuri, programe, etc. care au loc la curs nu fac decât să reducă entuziasmul și interesul pentru a învăța mai mult. În încercarea mea, am mai greșit ceva – am arătat prea mult și am pierdut interesul participanților pentru ceva nou pentru că nimic nu mai era nou de fapt.

  1. Dar arată greșelile și oferă feedback

Feedback-ul asupra erorilor este forța motrice a învățării, nu degeaba un astfel de mecanism stă la baza sistemelor de inteligență artificială. De ce o cultivăm în sistemele de inteligență artificială și o suprimăm când vine vorba de noi? Nu trebuie să pedepsim greșeala – din păcate, asta parcă ne e în ADN. Un climat deschis și de încredere la unele cursuri can go a long way (cum zice americanu’). Mai mult, testarea regulată și exersarea în cantități mici, dar constantă, sunt mecanisme ce contează în corectarea erorilor de învățare și duc la învățare. Conform acestei teorii, cursurile intensive care se încheie cu un singur test la final duc la rezultate slabe de învățare comparativ cu unele cursuri mai lungi, cu testare regulată și cu exersare constantă. Deci, un curs extins cu testare regulată a diferitelor paliere ale competențelor digitale can also go a long way.

  1. Practice makes perfect!

Exersarea constantă duce la consolidare, ceea ce înseamnă că unele procese devin automatizate. Automatizarea unor sarcini duce la eliberarea resurselor creierului pentru a învăța alte lucruri. Aplicat la competențele digitale, folosirea constantă a unor programe duce la automatizarea utilizării unor funcții sau opțiuni. Ideea asta se leagă cu ideea de a învăța adaptat nevoilor pentru că utilizatorii vor folosi constant doar acele opțiuni și funcții de care chiar au nevoie și vor automatiza realizarea acelor sarcini. Vor lăsa, astfel, loc mental și pentru alte funcții de care vor avea nevoie mai încolo.

La final, cum ar putea rezolva neuroștiința problemele cu deprinderea abilităților digitale?

Am prezentat mai sus trei provocări ale dezvoltării competențelor digitale – că acestea nu sunt fixe și legate strict de o tehnologie, că nu se rezolvă cu un curs și că este nevoie de evaluare înainte să te apuci. Ce ar zice neuroștiința lui Dehaene despre asta și cum ar încerca să rezolve astfel de probleme?

  1. E nevoie să ni se amintească în mod constant ce nu știm pentru ca să ne dăm seama că abilitățile digitale nu sunt fixe.
  2. Avem nevoie de ghidare pentru a explora diferitele tehnologii care ne pot îmbunătăți viața și cum altele ne afectează calitatea vieții (I’m looking at you, social media!)
  3. Indiferent că facem un curs intensiv sau suntem obligați să ne perfecționăm constant la locul de muncă, trebuie să trecem prin teste constante coroborate cu perioade constante de studiu
  4. Principiile de bază și acțiunile concrete trebuie să meargă mână în mână pentru că cele dintâi se pot extrapola. Dacă ai nevoie de Word pentru a scrie un raport la locul de muncă și să colaborezi la scrierea acestuia cu alți colegi, ai nevoie să înveți acele opțiuni care te ajută să scrii acel raport și cum se lucrează direct în cloud astfel. Principiile din spatele acestor acțiuni se trebuie extrase, generalizate și se pot utiliza în alte formate de colaborare (Trello, Notion etc.).

Sursele citate sunt:

  • Van Deursen, Alexander JAM, and Jan AGM Van Dijk. Digital skills: Unlocking the information society. Springer, 2014.
  • Dehaene, Stanislas. How We Learn. The New Science of Education and the Brain. Penguin Books, 2021.

* în acest articol, am folosit termenii de competențe și abilități digitale în mod interșanjabil. Da, știu că există unele diferențe între aceștia.

Sursă foto: Freepik.com

 

Lecția de GDPR. Azi, despre cookie banners și elefanți

Cine navighează pe net de ceva vreme știe că putem vorbi despre perioada înainte de GDPR (î.GDPR) și perioada de după GDPR (d.GDPR). În mai 2018, după 2 ani de pregătire și alți câțiva ani de negociere și rafinare a legislației, regulamentul general privind protecția persoanelor în privința datelor personale a intrat în vigoare și i-a isterizat pe toți. Discuția era ba că nu poate fi pus în practică, ba că nu este respectat, ba că va scinda Internetul așa cum îl știm. Fast forward 3 ani mai târziu, Internetul nu este scindat (asta dacă nu intri zilnic pe social media să vezi deranjul de acolo). Este pus în practică, amenzile au început să curgă, dar în continuare deranjează.

De ce și pe cine? În primul rând, deranjează companiile, în special cele care fac bani din datele noastre. Dar orice companie care prelucrează date personale trebuie să respecte principiile din regulament. De ce le deranjează? Păi, pentru că acestea trebuie să își depună toate diligențele pentru a colecta date personale atât cât este nevoie pentru realizarea scopului procesării datelor, să șteargă datele la cerere, în esență să aibă o procedură bine pusă la punct pentru protejarea datelor. Alt motiv este că acest regulament limitează sau ar trebui să limiteze (o să vedem imediat de ce vorbesc la condițional optativ) colectarea de date absurdă și dusă la extrem, despre care noi nici nu știm. Date mai puține, agregare mai slabă, vânzare mai puțină, bani mai puțini. Să nu uităm de birocrație în plus care creează costuri.

Pe cine mai deranjează și de ce? Ne deranjează și pe noi, cetățenii-utilizatori. Nu cred să existe cineva căruia să-i placă să tot semneze acorduri de procesare a datelor sau căruia îi place să vadă atenționările de pe site-uri. Suntem puși în fața unor documente pe care nu avem chef să le citim și semnăm sau dăm click automat pe butonul „ACCEPT” ca să scăpăm de corvoadă și să ajungem să facem ceea ce vrem de fapt – să accesăm un site, să ne deschidem un cont bancar, să ne angajăm și așa mai departe. Deci, ne deranjează toate formularele și bannerele și intrăm în modul automat și apăsăm pe primul buton care ne aduce către conținutul pe care-l vrem sau luăm primul pix la îndemână și semnăm unde trebuie că suntem de acord.

Despre asta vreau să vorbesc azi. Despre comportamentul nostru automat și cum bannerele cookies și formularele de consimțământ exploatează acest automatism al nostru – sistemul 1 sau elefantul, dacă vreți. O să vorbim despre cookies, dar din păcate nu despre acelea delicioase.

În acest articol:

  • scriu despre cookies și bannerele uriașe care acoperă site-urile pe care le accesăm
  • scriu despre economia comportamentală, arhitectura alegerii în acest context
  • îți arat cum să nu mai fii păcălit să apeși automat pe ACCEPT

Come to the dark side. We have cookie... banners!

Nu o să intru în teoriile și tehnica din spatele cookies, deși poate ar trebui. În esență, cookies sunt niște fișiere cu informații despre tine care sunt create de fiecare dată când intri pe un site și sunt stocate temporar la tine pe calculator. Ce informații? Adresa IP, sistemul de operare, browser-ul tău și desigur, nume și adrese dacă ai intrat pe un site unde trebuie să te autentifici. Și mai avem și cookies ne-esențiale, adică cele de urmărire, care îți pot urmări istoricul web. Din această cauză îți apar reclame pe un alt site la un produs la care te-ai uitat pe alt site.

Îți apar și pentru că tu le dai consimțământul acelor site-uri să te urmărească. Cum adică nu le dai?! Le dai, trust me. Înainte de GDPR nu știai că se poate întâmpla asta, dar acum știi că se întâmplă și putem împiedica acest lucru. Cum anume?

Prima ta interacțiune cu un site mai nou este un banner uriaș care te anunță că îți colectează date prin cookies și unde ești ghidat să apeși ACCEPT ca să poți merge mai departe. Rolul bannerului este să te informeze și să îți ceară consimțământul explicit, așa cum cere GDPR. Aici e un avans totuși, dacă ne gândim că înainte nu aveam asta și prima interacțiune era un banner uriaș cu reclame care te urmărea oriunde navigai pe pagină.

Exemplu de cookie banner. ACCEPT sau...? (captura proprie de ecran)

Dar stai, ai doar ACCEPT? N-ar fi legal dacă ar fi doar asta, deci mai ai un buton, de regulă ceva de genul „vreau să modific setările individual”. Mai jos sunt câteva mostre de bannere pentru că o imagine valorează 1000 de cuvinte, iar în cazul ăsta valorează consimțământul tău de a fi urmărit 🙂

Asta pare OK, ai voie să îți modifici setările așa cum vrei tu, doar că asta înseamnă un „turneu” în setările de colectare de date ale site-ului care nu fac decât să te bage în ceață și ajungi să apeși PERMITE TOATE ȘI ÎNCHIDE ca să ajungi odată la informațiile alea de care ai nevoie. Dar dacă apeși pe butonul „vreau să modific setările individual”, este totuși un caz fericit. De regulă, alegi scurtătura cu ACCEPT. Recunoaște, cu toții am făcut-o 🙂

Și care-i problema?

Problema este de fapt două 🙂 Conform celor mai deștepți ca mine, experți în GDPR, consimțământul nu este cu adevărat explicit dacă nu ai o adevărată alegere între ACCEPT și REFUZ.

A doua problemă este legată de automatismele comportamentului nostru, mai precis că arhitecții acestor bannere exploatează aceste automatisme pentru a ne face să ne dăm consimțământul pentru urmărirea pe alte pagini. Aceste automatisme fac parte din modelul economiei comportamentale.

Economia comportamentală sau behavior economics are la bază ideea că oamenii nu sunt cu adevărat ființe raționale, așa cum spune teoria clasică economică, și că nu întotdeauna acționează pentru a-și maximiza interesele. Thaler, Sunstein sau Daniel Kahneman sunt printre economiștii și psihologii care au studiat aceste fenomene și au și contribuit la politici publice bazate pe aceste principii care sunt menite să ne ghideze către decizia corectă pentru noi fără ca noi să ne dăm seama. Un exemplu clasic este înscrierea automată a cadrelor didactice dintr-o universitate într-un fond de pensii, iar dacă aceștia nu doresc, se pot dezabona, dar acest lucru cere o acțiune conștientă și gândită. Ideea este că noi avem 2 sisteme de gândire – sistemul 1 unul automat și rapid, dar care nu este rațional și sistemul 2 – altul rațional, dar leneș. Elefant și călăreț, în viziunea lui Jonathan Haidt.

Ce legătură are asta cu bannerele? Păi, companiile care gândesc aceste bannere creează arhitecturi de alegere care exploatează lenea și automatismele noastre (deci elefantul) și ne duc către rezultatele pe care le vor ele. Adică ACCEPT la cookies, ACCEPT la urmărire. Nu îți bifează ele automat consimțământul, dar conform economiei comportamentale, știu cu destul de multă siguranță că vei accepta fără să gândești. Călărețul nici nu intervine pentru că are nevoie de timp să gândească, iar timpul e prețios în online 🙂

Deci, cum să fac?

Dacă nu vrei să fii urmărit/ă, atunci trebuie să intri la „vreau să modific setările individual” și apoi „salvează modificările”, chiar dacă nu ai făcut modificări. Nivelul de bază este să colecteze doar ce este necesar pentru funcționarea site-ului și asta permiți dacă urmezi acești pași. Butonul „permite toate și închide” te induce în eroare pentru că te face să accepți tot. Vezi imaginile de mai jos. Vin din site-uri diferite, nici nu contează care sunt, dar principiile sunt aceleași. Elefantul lucrează primul în mod automat, deci mută mouse-ul sau degetul pe ACCEPT, iar călărețul nici nu realizează.

Primul contact cu un site - banner-ul de cookies - alege VREAU SĂ MODIFIC SETĂRILE INDIVIDUAL
SALVEAZĂ MODIFICĂRILE - pasul către colectarea corectă a datelor

Și cei de la NOYB.EU au observat asta și au creat un program care scanează automat site-urile care nu respectă principiile GDPR și le trimite o notificare de încălcare a GDPR împreună cu un ghid cum să schimbe aceste funcții. Au scanat până acum peste 45 000 de site-uri europene și au emis 500 de plângeri automate.

Pentru referință, NOYB vine de la „none of your business”, o organizație înființată de Max Schrems. Schrems este atât de celebru încât numele lui apare pe două decizii ale Curții Europene de Justiție cu privire la ilegalitatea transferului de date între SUA și UE. El a pornit un proces împotriva companiilor care fac transferul de date personale pe servere din SUA pe motiv că atunci când aceste date ajung în SUA nu mai sunt protejate conform normelor GDPR pentru că se supun legislației americane care permite supravegherea extinsă. CEJ a fost de acord cu el și în 2020 i-a dat câștig de cauză, ceea ce a dus la ruperea unui acord de recunoaștere a legalității procesării datelor între SUA și UE. Lucruri complicate, știu.

Exemplu de banner corect

Cunoaște-ți călărețul și elefantul

Închei acest mic training GDPR (o să mă urască unele site-uri și companii după asta) cu acest îndemn: să înveți să-ți cunoști cele două sisteme care îți administrează gândirea. Foarte mult din ceea ce înseamnă dependența noastră de tehnologie și social media este pusă pe seama exploatării elefantului (adică a automatismelor noastre) și a lentorii călărețului. De exemplu, aplicațiile social media îți sunt direct instalate când îți iei un telefon nou, notificările push apar mai ales în perioadele când butonezi de obicei telefonul pentru a te face să intri, scroll-ul infinit nu se oprește niciodată și nici automatismele tale și tot așa.

Deci, în loc de Gnothi Seauton (îndemnul grecesc pentru „cunoaște-te pe tine însuți”), cunoaște-ți călărețul și elefantul sau sistemul 1 și sistemul 2 și fii conștient de cine decide atunci când dai YES TO ALL.

Spațiul digital nu e ca spațiul cosmic. Despre suveranitatea digitală

De cele mai multe ori ne entuziasmăm atunci când statele lumii anunță vreun breakthrough care a avut loc în spațiu. Cele mai recente lucruri care ne-au entuziasmat au fost prima fotografie a unei găuri negre (o menționez că s-a realizat și cu fonduri de cercetare UE) sau „amartizarea” Roverului împreună cu primele imagini trimise de acesta de acolo. E ceva în aceste imagini care ne face să ne minunăm, cu toate că atunci când ne uităm la ele cred că ne simțim mai mici și mai insignifianți ca oricând.

Să fim corecți: ne mai și speriem atunci când vine vorba de spațiu pentru că este un mediu ostil omului și dacă faci câteva calcule greșite ajungi să pierzi controlul, cum s-a întâmplat recent cu racheta intrată greșit în atmosferă despre care nu știam unde va cădea.

În spațiu pare-se că toată lumea are loc să-și desfășoare treaba fără să se deranjeze unii pe alții și asta e și pentru că există un tratat care guvernează spațiul cosmic – Outer Space Treaty (+ o serie de alte convenții complementare). Câteva din principiile din tratat, mai jos:

  • spațiul cosmic va fi liber pentru explorare și utilizare de către toate statele fără discriminare și va exista acces liber la toate corpurile cerești (art.1)
  • spațiul cosmic nu este supus niciunei apropriațiuni naționale prin proclamări ale suveranității, nici prin ocupație, nici prin orice alte mijloace (art.2)
  • statele sunt responsabile de toate activitățile naționale desfășurate în spațiul cosmic, indiferent dacă acestea sunt realizate de agenții guvernamentale sau entităţi non-guvernamentale (art.6)
  • activitățile entităților non-guvernamentale în spațiul cosmic vor necesita autorizare de la statul parte la tratat
  • principiile cooperării și asistenței mutuale stau la baza explorării și utilizării spațiului cosmic

Recunosc că acest tratat este o lectură fascinantă. Când am citit principiile de mai sus, nu am putut să nu mă gândesc la cât de diferit stau lucrurile acum pentru spațiul digital. Spun acum pentru că lucrurile s-au schimbat mult în optica spațiului digital de la crearea acestuia, dar asta cred că poate fi subiectul unei alte postări.

Care sunt diferențele?

  1. Spațiul digital nu este liber pentru explorare și utilizare din varii motive. Avem parte de bariere socio-economice de acces, informația pe care o consumăm online e mediată din ce în ce mai mult de algoritmi, iar explorarea este mai degrabă asupra noastră pentru extracția de date.
  2. Spațiul digital nu este controlat doar de state. Este controlat din ce în ce mai mult de entități non-guvernamentale, mai ales companiile private, iar relația dintre state și celelalte entități e inversată față de spațiul cosmic. Dacă în spațiu cosmic entitățile au nevoie de autorizări de la state, în spațiul digital statele se văd din ce în ce mai mult constrânse de puterea companiilor private și acelea din ce în ce mai puține. (Desigur, acest punct de vedere e eminamente bazat pe statele democratice, statele autoritare au total altă atitudine față de companiile care ne dau Internet și ne facilitează accesul la informație).
  3. Spațiul digital obișnuia să însemne cooperare și asistență. Exemplele pot include Primăvara Arabă, inovațiile open source sau pur și simplu grupurile de Facebook care ne-au adus mai aproape de oameni cu aceleași interese, dar aceste comportamente au pierdut teren în fața scindării, bulelor și informațiilor false care mai degrabă ne dezbină.

De ce am ales această comparație? Pentru că explorarea ambelor spații a început din curiozitate științifică și din dorința de a ne aduce împreună (și da, desigur, Internetul este produsul și fluxului de cercetare impulsionat de space race din timpul Războiului Rece), dar undeva lucrurile s-au schimbat radical. În momentul în care scriu asta, nu știu care este acel ceva care s-a schimbat, dar poate aflăm până la sfârșit 🙂

Totuși, cea mai importantă diferență dintre cele două rezidă în textul articolului 2: „Spațiul extraatmosferic, inclusiv Luna și celelalte corpuri cerești, nu este susceptibil de apropriațiune națională prin proclamarea suveranității, prin folosință sau ocupație, sau prin orice alt mijloc”.

În spațiu nu există suveranitate sau granițe, așa cum nu găsim nici aer. În spațiul digital însă lucrurile stau altfel. Avem parte din ce în ce mai mult de discuții privind suveranitatea digitală și asta cu atât mai mult în cadrul Uniunii Europene. Și despre asta e vorba în acest articol. La fel ca orice alt concept pe care-l discut în acest blog, nu este doar despre implicații politice internaționale, una mai abstractă ca alta, ci este vorba și despre noi. Despre ce e vorba deci?

  • vei înțelege la ce se referă liderii UE când vorbesc de suveranitate digitală – deci traducem termenul și în comparație cu spațiul cosmic/extraatmosferic
  • vei afla de ce e importantă această discuție la ora actuală – deși pare o contradicție între termeni
  • vei vedea cu ce te afectează pe tine și dacă poți și tu să devii suveran digital 🙂

UE și suveranitate în aceeași propoziție. Cum e posibil așa ceva?

De când s-a dezvoltat ca entitate supranațională, Uniunea Europeană s-a tot plâns că este în urmă la capitolul tehnologie (trust me on this, am cercetat asta și am pus-o într-o carte). În urmă cu 30 de ani, rămânerea în urmă era în comparație cu SUA și Japonia și se referea la „noile tehnologii”, adică printre altele, chestiile fără de care nu ne putem închipui acum viața: telecomunicații și telefonie mobilă, Internet, calculatoare, microprocesoare etc. Azi s-a schimbat o țară din acea comparație (a apărut China), dar până nu demult discuția a fost tot aceeași. Asta până nu a venit noua Comisie și pandemia, desigur.

Noua Comisie a schimbat discursul, trecând la ideea că societatea digitală din UE este diferită și se fundamentează pe principiile și valorile fundamentale europene și că UE trebuie să își asume o voce mai sigură pe sine în ceea ce privește politicile digitale. Pandemia a exacerbat aceste discuții, dar a expus și mai multe eternele slăbiciuni europene: nu avem mari companii tehnologice europene, inovația are loc prin alte părți și suntem prea dependenți de alții pentru tot: de la hardware la software și să nu mai zic de date. În acest context a apărut discursul privind suveranitatea digitală. Mai simplu spus, am constatat că nu putem avea control asupra spațiului digital – de la lipsa aparaturii care ne va da viitorul 5G până la lipsa unui serviciu european de cloud.

Prima lecție în ceea ce privește suveranitatea digitală, deci: nu o mai privim ca pe un control teritorial care e în strânsă legătură cu statul, ci o privim din prisma controlului care îi stă la bază și din prisma independenței care urmează suveranitatea. Astfel este posibil să avem parte de UE și de suveranitate în aceeași propoziție. Și devine tot mai clar de ce spațiul digital nu e același cu spațiul cosmic, acesta din urmă nu poate fi supus controlului și este reglementat strict din punct de vedere al statului.

Suveranitate și digital în aceeași propoziție. Cum e posibil așa ceva?

Conform clișeului, Internetul nu cunoaște granițe și, deci, niciun fel de control asupra spațiului. Dar oare chiar așa e? Înainte de Piața Unică Digitală din UE, dacă încercai să cumperi ceva dintr-un alt stat membru, exista riscul să ți se refuze comanda, să-ți crească prețul la comandă sau să te redirecționeze către site-ul național. Deci, îți era recunoscut statutul de cetățean român, spre exemplu, și puteai fi discriminat pentru că ai trecut granița virtuală. O formă de control asupra piețelor digitale naționale exista. I se mai spunea „barieră”.

Pe de altă parte, există mai multe viziuni cu privire la internet și guvernanța spațiului digital creat de acesta care pot să contrazică ideea de suveranitate. Primii entuziaști care au creionat arhitectura Internetului au fost aproape utopici, distingând spațiul digital totalmente de spațiul analog, spunând de fapt că lumea online nu se poate supune acelorași reguli ca lumea fizică pentru că nu funcționează pe aceleași baze. De ce? Pentru că legile nu țin pasul cu inovațiile tehnologice, iar legile naționale nu se pot aplica la probleme globale, ceea ce de fapt ar scinda spațiul digital.

Sentimentul că au creat ceva total distinct care trebuie păzit în continuare pentru a rămâne deschis tuturor este și una din tezele creatorului World Wide Web, Sir Tim Berners Lee. Deci, conform acestora, nu putem vorbi de suveranitate în spațiul digital pentru că asta ar însemna sfârșitul spiritului Internetului.

În realitate, există totuși un sistem care guvernează Internetul, dar nu-l controlează, anume sistemul de guvernanță multi-stakeholder care adună laolaltă atât state, cât și instituții internaționale. Și conform acestora controlul statal nu este de dorit pentru că ar duce la scindarea spațiului digital (așa cum se întâmplă de fapt în cazul unor state, ca Rusia sau China). De ce funcționează controlul statal în cadrul spațiului cosmic și nu funcționează în spațiul digital? Cred că răspunsul e evident, dar tot trebuie să clarific și asta: spațiul digital este cel mai aproape de noi, cetățenii, și este o resursă economică esențială pentru a patra revoluție industrială. Mai mult, în spațiul cosmic nu există (deocamdată sau din ce știm noi 🙂 ) entități care le pot amenința existența. Și aici ajungem și la discuția – de ce a apărut suveranitatea digitală în discursul public și la ce se referă.

De ce suveranitate digitală și la ce se referă?

Principalul motiv este legat atât de apariția unui nou spațiu cu reguli diferite (vezi the sharing economy – cea reală, nu cea Uber, AirBnB), cât și de apariția unor noi entități care pot amenința controlul statal sau chiar supranațional. E vorba aici, desigur, de marile companii tehnologice care mediază din ce în ce mai multe dintre interacțiunile sociale și economice și fără de care ne-ar fi din ce în ce mai greu să funcționăm ca societate. De aceea, statele, dar și UE, le-au vizat de investigații prin care le acuză de abuz de putere comercială, mai precis monopol. Paradoxal, Big Tech nu elimină statul național, ci îl forțează să încerce să exercite mai mult control pe care-l obține prin intermediul reglementării.

Alt motiv ar fi ceva mai tradițional în relațiile internaționale- e vorba despre state versus state. Discuția poate pendula aici între mize economice și mize de securitate, din cauza competiției accelerate dintre state pentru supremație tehnologică. Discuția cu privire la infrastructura 5G și pericolul ca o companie cum este Huawei să aibă acces la infrastructuri critice ale statelor a stârnit cu siguranţă „niște piele de găină” pe la Bruxelles și prin alte cancelarii. Nevoia de control a intervenit și aici. Miza economică e ca o companie europeană sau americană să construiască aceste noi infrastructuri pentru a păstra acest flux de venit într-un teritoriu pe care-l doresc statele.

Ce mai controlează acum Big Tech? Iar o zic pe asta: autonomia utilizatorilor. Dacă cetățenii s-au transformat în simpli utilizatori pasivi, care primesc informație în baza profilului lor, ei nu sunt cu adevărat liberi. Iar dacă există monopol-duopol pe pieţele digitale, atunci cetățenii, pardon, utilizatorii nu pot alege cu adevărat un serviciu în mod liber. Iar acesta este al treilea motiv pentru care suveranitatea digitală prinde aripi în zilele noastre.

Deci, la ce se referă mai exact? Date industriale care se găsesc pe servere europene, companii europene care inovează, reglementări care au la bază valori europene, cum ar fi protecția datelor sau transparența algoritmilor. N-o să disec aici discursurile adesea plictisitoare de la Bruxelles, dar se referă la ideea de a avea un anumit control (deci nu total) asupra resurselor care există în spațiul digital și, desigur, și la exercitarea prerogativei pe care le are orice entitate care guvernează – aceea de a face legi și reglementări. Dacă e și legitimă, atunci această entitate ar trebui să facă legi pentru cetățeni. Nu iese întotdeauna, de aici și discuția despre suveranitatea la nivel individual.

Back to space..

În spațiu nu avem control, dar în spațiul digital putem avea. În spațiu suntem mici și insignifianți, în spațiul digital noi suntem sau ar trebui să fim piesa centrală.

Deci, cum poți fi un cetățean suveran digital?

Atenție, nu un suveran care și-a făcut un buletin și numere de înmatriculare recunoscute doar de el. Revin la ideea de suveranitate care predomină în acest articol – adică un anume control asupra vieții sale în condițiile în care spațiul digital se confundă din ce în ce mai mult cu spațiul analog (îmi pare rău, dragi entuziaști tech, spațiul digital nu e unul utopic și separat de lumea reală).

  • să poți să înțelegi ce date se colectează despre tine și cum te afectează în alegerile tale
  • să ceri socoteală atunci când datele tale sunt folosite abuziv
  • să nu permiți ca activitatea ta să fie urmărită
  • să știi că poți folosi și alte servicii, decât Google. Spre exemplu DuckDuckGo. Da, nu întotdeauna e la fel de precis ca Google, dar are un motiv pentru asta. Nu stochează date despre tine sau date agregate
  • să înțelegi că spațiul digital evoluează în permanență și tu trebuie să evoluezi în tandem cu el

Referințe:

Carla Hobbs (ed.) (2020) Europe’s digital sovereignty: From rulemaker to superpower in the age of US-China rivalry

Floridi L (2020) The Fight for Digital Sovereignty: What It Is, and Why It Matters, Especially for the EU. Philos Technol 33:369–378. https://doi.org/10.1007/s13347-020-00423-6

Pohle J, Thiel T (2020) Digital sovereignty. Internet Policy Review 9:

Ce vrem de la smart city?

Se dau trei povești:

  1. orașul viitorului va fi unul în care tehnologia va media toate interacțiunile dintre oameni și dintre oameni și administrațiile locale. Viitorul sună bine pentru că tehnologia digitală ne va face viața mai simplă, iar datele sunt cei mai buni prieteni ai noștri pentru că ne permit să anticipăm nevoile voastre.
  2. Orașul X pune la dispoziție cetățenilor plata online a taxelor locale, reușind să digitalizeze administrația locală.
  3. „(Mi-aș dori) participarea cetățenilor la problemele urbei, colaboare între instituțiile publice (utilizarea bazelor de date in comun), educarea cetățenilor de către instituțiile implicate în colectare selectivă”

Trei povești, trei puncte de vedere diferite, dar toate duc către același concept. Smart City – un concept oarecum pompos și destul de reducționist pentru toate lucrurile pe care ar trebui să le conțină. Desigur, și poveștile de mai sus sunt oarecum reducționiste, dar sunt utile acum pentru că simplifică oarecum poveștile pe care le spun diferiți actori despre smart cities.

Prima pune accent pe oportunitatea de business – colectarea de date și extinderea tehnologiei către cât mai multe fațete ale vieții orașului. A doua pune accent pe rezultatele imediate, omițând că digitalizarea nu e de fapt un buton pe care-l apeși și gata. A treia cere ceva mai simplu – să participe și cetățenii la problemele urbei și să fie educați. Prima poate fi a mediului de business, a doua clar a unei administrații locale, iar a treia sigur e a unui cetățean.

De unde știu sigur? Pentru că am întrebat 🙂 În ultimele săptămâni am dat drumul unui chestionar total neștiințific pentru a vedea cum văd unii cetățeni orașele lor presupus inteligente și a afla ce-și doresc de la ele. E ceva mai simplu decât ce-și doresc femeile și poate ceva mai complicat decât cum văd companiile și administrația lucrurile.

De asta ne ocupăm în articolul de săptămâna trecută. Ce e de reținut? Cu ce rămâi după asta?

  • orașul inteligent este ca icebergul – mare parte din ce se întâmplă în acest cadru nu este vizibil
  • vei ști să fii atent/ă la ce se întâmplă în orașul tău în materie de transformare digitală și
  • poate te vei implica mai mult în conversațiile locale cu privire la orașul tău.

Ce înțelegi dintr-un smart city?

Chestionarul meu total neștiințific a primit 25 de răspunsuri până la această oră și a început cu the baseline. Ce înseamnă pentru tine „smart city”? Rezumatul răspunsurilor se află în graficul (prost generat de către Google) de mai jos.

La o primă vedere, înțelegerea cetățenilor față de ce e un smart city se leagă destul de mult de ceea ce oferă primăria orașului lor și asta se învârte mult în jurul facilităților de e-guvernare. 92% din mostra mea totală neștiințifică asociază în primul rând un oraș inteligent cu utilizarea tehnologiei pentru a interacționa cu cetățenii, iar pe locul doi ca popularitate se află „inițiative pentru sustenabilitate și protejarea mediului înconjurător (colectare selectivă, stații de încărcare pentru mașini electrice, clădiri eficiente energetic)”. Podiumul e completat (expresie total clișeică) de accentul pe colaborare cu mai mulți actori locali pus de administrație. Accentul pus pe IT și inovare a primit doar 6 voturi.

Deduc de aici o privire oarecum limitată asupra ce înseamnă un oraș inteligent, având în vedere că primul impuls a fost să asocieze cu serviciile de e-guverrnare. Ceea ce nu e greșit, dar e doar o parte din acel iceberg. Ce e încurajator e că sustenabilitatea este văzută ca o caracteristică semnificativă pentru un astfel de oraș.

De unde asocierea directă cu serviciile publice? Pentru că e cea mai de bază și pentru că digitalizare..digitalizare și iar digitalizare. Discursul public afectează percepția noastră în materie de orice și, mai ales în peisajul românesc, accentul este pe ceva tangibil, pe sistemul „să se facă, orice, numai să se facă”, accent izvorât din frustrările acumulate pe parcursul a trei decenii în care nu s-a făcut. Desigur, se leagă și de modul total simplu și integrat în care folosim tehnologia în viața de zi cu zi: Google integrează mai multe servicii, disponibile toate cu un cont, putem plăti cu telefonul și aplicațiile de GPS ne ghidează în timp real. Iar astea se opresc adesea la poarta instituțiilor.

Grafic prost generat de către Google Forms 🙂

Ce e inteligent la orașul tău?

Un al doilea răspuns la întrebarea de ce? de mai sus. Oamenii asociază și cu ce au deja. Case in point – răspunsurile la doua întrebare. 92% raportează că beneficiază de plata taxelor online și un procent ridicat de cetățeni raportează că se poate programa online pentru a interacționa cu autoritățile. Din același registru al interacțiunii mai este și existența aplicațiilor prin care poți raporta probleme – și acestea doar limitate la 2 orașe, Oradea și Cluj-Napoca. Deci, sunt exact acele servicii de interacțiune directă menționate mai sus. Podiumul e ocupat de furnizarea de rețele wireless în locurile publice.

 

Alt grafic prost generat de către Google Forms 🙂

Această întrebare pune și oglinda pe orașele din România. Am primit răspunsuri din mai multe orașe – Oradea, Cluj-Napoca, Timișoara, Suceava, Deva, Constanța, București, Chișinău, Iași, Craiova și Brașov. În mare parte, tabloul e tot îndreptat în direcția oferirii de servicii pentru cetățeni – de la interacțiune prin servicii de e-government la incubatoare de afaceri sau transport nepoluant sau alternativ (48%).

Oglinda arată și părțile mai puțin bune – anume că există puține consultări cu cetățenii, colectarea selectivă este încă rămasă în urmă în percepția cetățenilor, incubatoarele de afaceri sunt puține, iar singurii care au stradă inteligentă sunt clujenii (so jealous!).

O mică remarcă cu privire la consultările cu cetățenii. Acestea există deja sub forma procesului de consultare publică atunci când vine vorba de un act legislativ, spre exemplu. Doar că se pare că administrația crede că funcționează pe sistemul “if you build it, they will come”, așa că aici există o problemă de comunicare. Administrația locală mai că nu spune că aceste consultări sunt inutile pentru că nu participă nimeni sau, mai rău, participă doar cei care sunt împotriva proiectelor dintr-un motiv sau altul. Dar face minimum – minimorum pentru a promova aceste consultări publice sau pentru a impulsiona orice proces de consultare.

 

Ce-ți doresc eu ție, dulce orășel smart?

N-am găsit o rimă, dar merge și asa. Secțiunea aceasta este cea mai fascinantă pentru că a dat oamenilor șansa să viseze și ideea e că nu au visat chestii chiar SF. Printre cele mai citate chestii se numără:

  • gestionare „deșteaptă” a deșeurilor – de la colectare selectivă la pubele și coșuri de gunoi inteligente
  • integrarea serviciilor de e-guvernare oferite de administrația locală – deci platforme, multe platforme!
  • transport în comun nepoluant și smart – deci aplicații pentru monitorizarea traseelor, stații de tramvai/autobus smart (cu facilități de încărcare a dispozitivelor), dar să nu uităm de piste de biciclete bine conectate
  • gestionare „deșteaptă” a traficului – de la semafoare inteligente la parcări smart (cred că sunt alea pe care le poți rezerva de la distanță)
  • și desigur ultima, dar nu cea din urmă…mai multe consultări cu cetățenii – deși și aici nu au fost mulți care au exprimat această dorință

Ce-și doresc cetățenii de la orașul lor smart nu e chiar rocket science. Sunt cerințe de bun simț, izvorâte probabil din experiența lor cu tehnologia din viața de zi cu zi și din ce au văzut prin orașele pe care le-au vizitat. Eu una țin minte și acum aplicația de transport în comun din Berlin care adună laolaltă toate mijloacele de transport, îți face un traseu la minut care include și minutele de mers pe jos de la o stație de metrou la alta sau traseu pe bicicletă și, dacă pierzi un mijloc de transport, îți dă o altă rută în timp real.

Ce mă pune pe gânduri? Ce-și doresc cetățenii – platforme, multe platforme! Își doresc servicii integrate, ceea ce e ok, dar vin cu riscurile aferente. Pe de altă parte, nu mulți menționează că și-ar dori ca ei să fie consultați și implicați atunci când vine vorba de transformarea digitală a orașului lor. Oare noi avem un rol pasiv în chestia asta? They give, we take și atât?

Majoritatea lucrurilor pe care și le doresc sunt…rezultate vizibile – o aplicație, o platformă, o stație de tramvai smart. Sunt exact ce le place liderilor politici – lucruri către care pot arăta și despre care pot să zică – „astea s-au întâmplat în mandatul meu”.

Singura dorință care nu e palpabilă se referă la consultările cu cetățenii care nu asigură un capital de imagine extraordinar de mare, având în vedere că o consultare adevărată aduce diversitate de opinii și poate îndoieli cu privire la proiecte și parteneriate. Dar, în același timp, ambele părți trebuie să conștientizeze că interesul trebuie să fie al comunității. Lucru care nu se conștientizează încă de fiecare parte a baricadei.

Mențiuni onorabile - răspunsuri preferate

Dedic ultima parte a acestei investigații total neștiințifice câtorva răspunsuri care mi-au rămas în minte și unor idei la care nu mă gândisem înainte. Cu mulțumirile de rigoare că am ce „roade” la capitolul food for thought:

Ce înseamnă smart city pentru tine?

  • Folosirea tehnologiei pentru identificarea mai ușoară a problemelor cetățeanului, pentru răspunsul mai rapid la problemele lui, pentru diseminarea informațiilor cu privire la soluțiile existente deja.
  • Un oraș in care autoritatea locală folosește tehnologia pentru a face viața cetățenilor cât mai ușoară și plăcută, fie că e vorba de mobilitate urbană, comunicarea deciziilor, eficienta energetică. Serviciile publice sunt interconectate si accesibile. Din păcate, la noi e mai mult slogan de marketing

Ce inițiative de tip „smart city” ți-ai dori să se implementeze în orașul tău?

  • Mi-as dori ca cele (sic!)  anunţate să se implementeze pe bune. Sa se faca follow-up si analiză post-implementare. Nu doar sa il vedem pe dl Boc cum taie panglica la singura/prima strada smart. Cel mai tare mi-as dori sa avem intr-adevar colectare selectiva a deseurilor. Momentan e doar pe hartie. (răspuns din Cluj-napoca)
  • Mult mai mult focus pe mișcare și mobilitate – piste de biciclete complete și sigure, parcuri, terenuri de sport, transport in comun util cu adevărat. (răspuns din Brașov)
  • Biciclete și trotinete electrice cu o rețea de piste care sa asigure conectare internă, dar și cu vecinatatile; concursuri de inovare în domeniul smart city, a căror rezultate sa fie valorificate; transport în comun nepoluant; supravegherea smart a curățeniei orașului; posibilitatea de video-auditie cu autoritățile locale; etc (răspuns din Oradea)
  • Platformă pentru gestionarea deșeurilor și a reciclabilelor (ce pot recicla, unde, când) (răspuns din Constanța)

Încă o dată, mulțumiri celor care au completat! Chestionarul e încă deschis și adună mostre de înțelepciune cetățenească 🙂

Sunt datele noul petrol? Pledoarie pentru conștientizare

Top 3 răspunsuri pe care le primesc atunci când povestesc cunoscuților de o încălcare a confidențialității datelor sau o colectare abuzivă de date care a mai apărut:

  1. exagerezi!
  2. și ce? eu nu am nimic de ascuns.
  3. da, asta e, n-avem ce face. Dacă vrem să folosim, trebuie să „suportăm”.

De câte ori ați oferit astfel de scuze la astfel de povești, cum ar fi faptul că televizorul smart poate asculta orice conversație care are loc în cameră sau că aspiratorul smart face o hartă a casei tale ca să o poată naviga, dar o și trimite mai departe la compania producătoare? De multe ori, mă gândesc. Și eu am spus cel puțin o dată că nu am nimic de ascuns și că poate trebuie să facem acest sacrificiu pentru ca tehnologia să poată progresa.

Postarea de azi nu este despre a prezenta exemple peste exemple de astfel de încălcări ale confidențialității sau colectări abuzive pentru că sigur m-aș întâlni cu răspunsuri de genul celor de mai sus. După astfel de răspunsuri, recunosc că mi-e greu să vin cu alt argument mai concret și risc să merg în tărâmul teoriilor unde deja îi pierd pe oameni.

O să încerc azi aici niște explicații despre cine și de ce colectează date, cum e cu confidențialitatea și care sunt principalele narative despre colectarea datelor de orice fel. De ce?

  • pentru conștientizare – vreau să fac colectarea de date aproape „palpabilă/tangibilă” pentru voi
  • pentru contextualizare – ca să înțelegem de ce auzim din gura politicienilor că datele sunt noul petrol

Disclaimer: nu sunt avocat, nici IT-istă, nici data scientist să ofer explicații tehnice sau legale despre colectarea de date sau modul în care se realizează. Misiunea mea este mai degrabă să traduc în limbaj simplu atât ceea ce se întâmplă, cât și contextul în care ni se întâmplă. Mă mai interesează ideea de guvernanță a datelor – ale cui sunt, cine le manevrează și cum.

Cine și de ce colectează date?

Toată lumea. Pentru că pot. Site-ul acesta colectează date. De exemplu, săptămâna aceasta am avut un utilizator din Buenos Aires, nu știu cine ești, dar gracias! Atenție, chiar dacă știu că e din Buenos Aires, nu știu cine e cu nume și prenume, ca n-am cum și nici nu mă interesează neapărat. S-ar putea să fie conectat printr-un browser securizat cum e Tor și de fapt să fie de altundeva. Oricum, nu stochez și nici nu țintesc pe nimeni cu reclame.

Astea sunt răspunsurile simple. Răspunsurile complicate, mai jos.

Companiile private au fost întotdeauna în avangarda colectării de date în era digitală, modelul de business din spatele Google fiind construit exact pe asta. Lumea caută tot felul de chestii, motorul de căutare colectează și apoi ne dau reclame cu ce deduc ei că ne interesează. Doar că în timp acest „ce deduc ei că ne interesează” a devenit mult mai precis și mult mai extins la multe companii. Mențiune importantă: Google a anunțat recent că va elimina targetarea utilizatorilor cu reclame bazată pe urmărirea activității lor pe alte site-uri, dar e foarte probabil că vor înlocui această tehnologie cu altceva care tot ne urmărește, dar mai subtil 🙂

De ce colectează companiile? Poezia livrată către consumator este: pentru a-ți furniza servicii personalizate și tot mai bune, colectarea de date despre tine, consumatorul, este necesară. Dacă nu vrei, atunci experiența ta cu inserați aici orice nume de aplicație/program/platformă nu va fi optimă și posibil să existe deficiențe în experiența de utilizare pe care o ai. Aici intervine nudge-ul, ghiontul psihologic pe care ni-l dau spunându-ne că nu ne va merge bine aplicația dacă nu suntem de acord cu colectare de date extinsă. Fiindcă noi, oamenii, suntem risk averse, vrem să evităm problemele, atunci o să fim de acord cu colectarea extinsă pentru personalizarea serviciilor. Personalizare care automat vine cu reclamele ei în spate.

Să nu uităm de state, care colectează date despre cetățenii lor. Recensămintele și statisticile mai clare despre populație au fost făcute pentru a înțelege dinamica societății și pentru a crea politici în concordanță cu efectiv cum arăta societatea. Doar că statul a rămas mult în urma companiilor private în ceea ce privește colectarea de date. Pot să pun pariu că Google îi cunoaște mai bine pe români decât statul român îi cunoaște pe cetățenii săi. Nu dispune de resurse sau de tehnologie pentru a colecta și analiza datele așa cum o fac companiile private cu noi.

Totuși, statul n-a rămas în urmă la capitolul „motive ascunse pentru colectarea datelor”. Analogul lui „colectare de date – experiență mai bună de utilizare” în cazul statului sună cam așa, în special după 11 septembrie: „trebuie să extindem supravegherea asupra cetățenilor noștri pentru că ne confruntăm cu amenințări de securitate, deci aveți de ales între siguranța vieții și supraveghere”.

Și cu noi cum rămâne?

Chiar așa. Noi suntem sursa de date – directă sau indirectă – pentru ambele entități. Direct și voluntar atunci când noi furnizăm datele pentru a ne crea un cont sau dăm un like pe o rețea socială, dar involuntar atunci când „trackers” de date colectează informații despre noi dintr-o aplicație de pe telefonul nostru de exemplu. Dezvoltatorii de aplicații pot include „trackers”, „urmăritoare” de date, care sunt un fel de uși semi-deschise pentru ca părți terțe să colecteze date despre noi și să le dea mai departe desigur. Apple zice, de exemplu, că o aplicație are în medie 6 trackers de genul acesta care pot urmări totul de la locația ta (că e pornită, că nu e pornită) până la modul în care se mișcă telefonul tău sau dacă ai trecut pe lângă vreun magazin care ar mai putea furniza ceva date despre tine.

Pentru stat, suntem surse de date și directe și indirecte. Normal, statul trebuie să știe despre cetățenii săi, nicio problemă aici. Datele noastre personale sunt mânuite de zeci de mii de funcționari publici care știu sau nu care ar trebui să fie regimul de colectare și utilizare a datelor personale. Mai nou, se discută foarte mult despre datele industriale sau cele care nu sunt personale. Ele pot fi rezultatul unor senzori plasați printr-un oraș sau într-o fabrică sau cele păstorite de instituțiile statului. Ministerul Educației are, de exemplu, platforme prin care se colectează date despre studenți și mediul universitar care nu identifică studenții cu nume, prenume și specializare, dar pot da date despre dinamica unor facultăți – aceste date nu sunt date personale. Exemplele pot continua, dar ce e de reținut e faptul că noi, cetățenii suntem sursa de date.

Motivația pentru stat e simplă aici: avem nevoie de date nu doar pentru politici mai bune, ci și pentru a dezvolta economia care se bazează din ce în ce mai mult pe date. De la roboți industriali la tramvaie mai noi, toate emit și utilizează date într-o formă sau alta. Dar să nu uităm că, într-o formă sau alta. tot oamenii oferă aceste date pentru funcționarea lor.

Și ca să vizualizați și să înțelegeți de ce e semnificativ, nu pot să nu fac apel la Matrix când Neo se trezește în câmpurile unde milioane de oameni sunt folosite ca surse de energie pentru mașini. Nu-i vine să creadă nici când i se explică interacțiunile care au dus la un război dintre inteligența artificială și oameni. La o scară mai mică și mai puțin cinematografică, noi suntem sursa de date.

Ale cui sunt datele? Nu am pretenția să intru într-o dezbatere legală, dar începe să crească curentul de opinie care consideră că datele sunt proprietatea celor care le emit, adică proprietatea noastră, și nu a celor care le colectează și deci ar trebui să ne bucurăm de un drept de proprietate asupra lor.

Datele nu ar trebui să fie noul petrol.

Dacă datele sunt proprietatea noastră, suntem liberi să le utilizăm și să le distribuim așa cum dorim. Dar sigur vi s-a întâmplat să nu puteți accesa un serviciu decât după ce v-ați dat numele, numărul de telefon, adresa de e-mail sau poate chiar numărul de la pantofi. Ce să mai spun despre simplul acces în setările de reclame și confidențialitate ale Facebook, unde afli cu stupoare că Facebook are mult mai multe date despre tine decât credeai. Pe alea de unde le-a scos? Păi, le-a extras, deși verbul din limba română nu explică nici pe jumătate cât spune cel din limba engleză: to mine = to dig coal or another substance out of the ground (cf. Cambridge English Dictionary). Deci, sapă pentru a le scoate la suprafață.

Cu cât mai multe, cu atât mai bine, doar așa era și cu cărbunele. Cu cât mai mult cărbune, cu atât mai mult se dezvoltă o industrie. Aici intervine și metafora conform căreia datele sunt noul petrol al economiei digitale. Petrolul a fost piesa de bază a celei de-a doua revoluții industriale, așa cum a fost cărbunele pentru prima. Vor fi, se pare, fundamentul unei noi economii. Dar metafora asta se poate citi și în alte feluri

Hai să mergem pe urmele acestei metafore. Petrolul și cărbunele încă se mai extrag, dar sunt resurse finite. Prin comparație, datele sunt infinite (sau cel puțin așa zic cercetătorii pe care i-am citit), putându-se extrage în numeroase moduri fără sfârșit. Companiile valorifică foarte bine acest potențial, creând dispozitive și modalități de a colecta date care merg tot mai adânc în intimitatea noastră – până și pulsul și somnul ni-l pot urmări.

Extracția și utilizarea petrolului și a cărbunelui în exces nu fac bine mediului înconjurător. Putem spune acest lucru despre date? Putem spune că pot face rău societății și indivizilor. Extracția de date și personalizarea făcute de companiile private ne țin captivi în bulele noastre, ajungându-ne să ne urâm unii pe alți și să erodăm coeziunea socială. Nu văd cum acest lucru poate fi benefic pentru dezvoltare economică. În cartea ei Privacy is Power, Carissa Veliz are un alt exemplu puternic pentru calitatea vieții și aduce vorba despre o femeie, victimă a furtului de identitate pe Internet, care se trezea arestată și trebuia să-și dovedească identitatea în mod constant. De altfel, autoarea spune că datele personale sunt toxice și periculoase, fiindcă sunt vânate de mulți și sunt greu de securizat. De altfel, ea folosește altă metaforă: datele sunt azbestul societății digitale.

Ce fac statele în privința asta? Se uită cu îngrijorare și încearcă să reglementeze spațiul digital, spunând pe altă voce că datele sunt noul petrol și că trebuie să le valorificăm – de la senzori până la datele din instituțiile statului. E destul de greu să încerci să limitezi colectarea de date făcută de companii, ce reprezintă materia lor primă pentru modelul de business, în timp ce tu ca stat vrei să faci un lucru asemănător, să normalizezi colectarea de date din ce în ce mai multe. E o disonanță cognitivă aici care poate crea confuzii pentru cetățeni, având în vedere că poate nu reușim să facem diferența dintre ele și cum ni se colectează datele. Regulamentul pentru Protecția Datelor face o parte din munca asta, dar este doar un prim pas.

Dacă datele vor fi noul petrol, e foarte probabil să ne trezim peste câțiva zeci de ani cu polemici asemănătoare celor actuale referitoare la eliminarea combustibililor fosili din economia globală. Ne putem imagina astfel de discuții?

Datele nu sunt tangibile.

„Avantajul” petrolului și cărbunelui e că sunt resurse pe care „putem pune mâna” și despre ale căror efecte putem să ne convingem cu ochii noștri. Vedem zilnic gazele care ies din mașini și pe care le inhalăm noi. Aici e problema cu datele: nu putem pune mâna pe ele, sunt invizibile și, mai ales, nu știm când se „sapă” după ele. Dacă nu le vedem, nu ne dăm seama când dispar, când sunt colectate sau vândute mai departe.

De asta aud acele răspunsuri de mai sus. Dacă ai avea în spatele casei un puț de unde ar țâșni țiței în fiecare zi, nu cred că ți-ar conveni dacă ar veni zilnic unii cu gălețile să-și ia și ei o porție. Așa că pe final, încerc să sugerez un exercițiu de vizualizare a datelor.

Temă de casă 🙂

Exercițiu de final de postare: pentru a conștientiza câte date ni se extrag în fiecare zi fără să știm, fă un exercițiu, asemănător celui făcut de Apple aici cu explicația „A day in your data”. Încearcă să urmărești activ ce fel de date și în ce cantități se colectează despre tine într-o zi pornind de la toate dispozitivele smart pe care le ai: telefon, tabletă, calculator, smartwatch, mașina cu sistem Apple/Android, etc.

  • când te trezești și pui mâna pe telefon, deschizi aplicațiile preferate, iar fluxul de date deja curge – locație, scroll, impresii, reach, etc.
  • deschizi e-mail-ul, conținutul se citește..și nu doar de către tine
  • deja ceasul inteligent știe cum ai dormit și ce puls ai
  • orice cauți pe google se contorizează ..și tot așa.

Numără măcar interacțiunile cu tehnologia avute într-o zi și veți avea o mică impresie despre câte date se colectează despre 1 persoană. Ești sigur că vrei să se știe atâta despre tine?

7 buzzwords despre Internet și digital și ce înseamnă ele

Adesea, copiii trebuie să învețe poezii pe de rost și să le recite în fața părinților sau a clasei. La serbări, noi ne distrăm copios cum ei stâlcesc poate unele cuvinte reproducând acele poezii. Ei își exersează memoria …și cam atât. Învață cuvintele, nu învață înțelesul lor și ce ar putea transmite acea mică poezie.

Intervențiile din mediul public pe domeniul digitalizării au o tentă similară. În ultima vreme, nu cred că există intervenție publică a liderilor politici de la oricare nivel decizional care să nu aducă vorba de digitalizare, autostrăzi informaționale, competențe digitale, inteligență artificială și alte cuvinte SF pentru a ne arăta nivelul de competență și cunoștințe pe subiect. În engleză, acestea se numesc buzzwords, tradus cam la propriu „cuvinte care atrag atenția”. În politică și tot în limba engleză, acestea fac parte din categoria talking points.

Nu zic că decidenții nu știu despre ce vorbesc, ci ei reproduc aceste talking points şi nu explică întotdeauna pe înțelesul tuturor celor cu minime cunoștințe digitale cum li se poate schimba viața acestora din urmă. Pentru că da, tehnologia și transformarea care vine cu ea ne vor schimba viețile. Poezia se spune ca la grădiniță, dar spectatorii nu sunt la grădiniță, ci sunt cetățeni care au nevoie de o imagine mai clară. DigitalPolicy este și despre această imagine de ansamblu. Deci, ca să mai completăm imaginea transformării digitale, am luat 7 astfel de buzzwords referitoare la transformarea digitală și le explic pe scurt.

1. Digitalizare - the big one

Incontestabil, cel mai utilizat. Trebuie să facem digitalizare, serviciile publice nu funcționează pentru că nu sunt digitalizate, digitalizăm administrația, educația, sănătatea, etc. Pe cât de des e folosit, pe cât de complicat este ca proces. Digitalizarea nu se referă la doar achiziționarea de tehnologie hardware și software și…atât. Digitalizarea presupune transformarea din temelii a unui seviciu sau a unui sector, pornind de la tehnologia digitală ca fundament.

Deci, digitalizare nu este când un formular este scanat sau poate fi completat direct online, fiind pus la dispoziția cetățenilor pe un portal public. Când trece printr-o transformare digitală, instituția care cere acel formular trebuie să se analizeze dacă ar mai avea nevoie de acel formular de depus din partea cetățeanului sau ar putea să-și ia datele de la altă instituție. Pentru că instituțiile ar urma să fie integrate într-un sistem care să permită comunicarea și transferul de date. Arhitectura instituțiilor trebuie regândită și, desigur, simplificată.

După regândire, trebuie și schimbare de mentalitate. Că vrem, că nu vrem, digitalizarea este un proces profund de schimbare, nu doar tehnică, cât și de mentalitate. De ce? Păi, acei funcționari publici vor funcționa într-un sistem diferit, unde reflexele eterne de a cere alte acte sau dovezi de la contribuabili nu mai funcționează. Schimbarea de mentalitate ar putea proveni din parcurgerea unor cursuri pe bune de competențe digitale, unde ți s-ar solicita nu doar creativitate, ci și multă gândire analitică.

2. Date, date și iar date

Se leagă strâns de digitalizare. Am auzit sintagma „datele sunt noul petrol” în urmă cu vreo 4 ani de la un comisar european. Atunci mi s-a părut o abordare interesantă, astăzi deja e prea mult. Ce vrea să spună sintagma? Datele sunt materia primă pentru noua economie, așa cum a fost petrolul pentru a doua revoluție industrială și tranzistorul pentru cea de-a treia revoluție industrială. Să lămurim: datele sunt colectate (voit sau nevoit) de autoritățile publice, senzori puși pe toate gardurile, camere video etc și pot servi ca materie primă pentru luarea unor decizii de politică publică.

Cine produce aceste date? Simplu: noi – cetățenii – la fiecare interacțiune cu statul sau plimbare prin oraș, dacă e vorba de senzori.

Ce date producem? Prima dată producem date personale, care apar de fiecare dată când ni se cere o copie de buletin la un ghișeu. Mai putem produce de fiecare dată când mergem cu mașina pe lângă senzori de poluare sau de trafic, care nu colectează numărul nostru de înmatriculare, ci colectează informația că noi am trecut pe acolo. Agregate, acele date dau detalii despre drumul respectiv, dacă ar trebui lărgit sau dacă e prea multă poluare în zonă și trebuie îmbunătățit.

De ce ar fi necesare? Combinația de date din mai multe „silozuri” poate crea un tablou mai clar al societății, de ex. ar putea identifica elevii aflați în risc de abandon școlar (prin corelarea datelor economice cu cele din sistemul de educație). Datele din sistemul de sănătate ar putea fi foarte prețioase, deoarece ele pot spune multe despre starea de sănătate a populației și pot arăta către piste de îmbunătățre a acesteia. De exemplu, parcă nu aveam un registru al pacienților cronici de orice fel. Deocamdată… în România nu avem o imagine clară asupra cantității, calității și tipurilor de date existente.

Probleme? Desigur, de aici se desprind alte dileme legate de politici publice. Există o discuție în literatura de specialitate legată de data-driven policy, adică alegerile de politici publice bazate pe analiza datelor. O să menționez doar două aici pe scurt. Prima ar fi de fapt inversarea acestui termen – policy-driven data – adică „sucirea” datelor pentru a se potrivi unui demers de politică publică pe care decidentul ar vrea neapărat să-l pună în practică. A doua ar fi ceva de genul: până unde s-ar extinde acest „minerit” de date? Ok, naveta mea până la muncă poate fi dataficată, conținutul tomberonului meu inteligent la fel, dar unde ne oprim? Așa-i că vă pare rău că am explicat acest buzzword? 🙂

3. A patra revoluție industrială

Am vorbit mai sus despre materialele care au făcut posibile precedentele revoluții industriale. Conform lui Klaus Schwab, fondatorul Forumului Economic Mondial, noi trecem acum prin cea de-a patra revoluție industrială bazată pe date și pe interacțiunea mai strânsă dintre om și tehnologie. Inteligența artificială, robotica și Big Data sunt doar câteva din uneltele acestei revoluții industriale. Iarăși buzzwords, știu. O ilustrare oarecum drăguță a acestei faze este în acest videoclip de la Boston Dynamics – roboți care au învățat să danseze aproape uman. Dacă v-a speriat videoclipul, există și o parte bună la acel experiment pentru rasa umană. A durat aproximativ un an și jumătate până au ajuns să facă asta.

Revenind la actuala revoluție industrială, Schwab o consideră diferită de precedenta prin extinderea acesteia în fiecare fațetă a vieții noastre, astfel că el afirmă că ne poate schimba și identitatea. Așa cum revoluția industrială a cauzat și schimbări sociale, consfințind (cu greu) timpul de lucru de 8 ore zilnic, așa și această fază ne schimbă societatea.

În același timp, se pun întrebări despre societatea noastră: va mai fi nevoie să lucrăm dacă roboți ne vor face treaba? cum ne vom câștiga existența? Poate vota o inteligență artificială în locul nostru, având în vedere că poate face analize complexe asupra personalității din prezența noastră online?

Deci, acest termen nu e doar un buzzword, ci chiar pune niște întrebări la care nu suntem pregătiți să răspundem, dar nici nu discutăm despre asta în societate.

4. Inteligența artificială

Primul instinct avut în legătură cu inteligența artificială e poate să ne gândim la vocea aia feminină care răzbate din spatele unui calculator din filmele SF.  Apare când urmează să se întâmple ceva nasol.

De fapt, se referă la capacitatea unui dispozitiv tehnologic de a imita funcții umane (definiția Parlamentului European). Dispozitivul primește datele sau le colectează el, le prelucrează și ajunge la o decizie sau realizează o acțiune. Noi interacționăm cu unele programe bazate pe inteligența artificială zilnic în activitatea noastră online. Facebook folosește unelte de inteligență artificială pentru a identifica conținut ilegal pe rețeaua lor, Google folosește AI pentru motorul său de căutare, reclamele ne sunt personalizate folosind aceleași unelte. Alexa este un dispozitiv de inteligență artificială. O folosim zilnic și învață de la noi.

Deci, nu este vorba de o singură inteligență artificială, deși și eu m-am exprimat mai sus la singular. Sunt o mulțime de mașini separate, dar care funcționează cu aceleași tehnologii, cum ar fi acele rețele neuronale.

Inteligența artificială învață, dar nu învață în același ritm cu oamenii. Aici puteți vedea cum învață să identifice desene făcute de oameni (printr-o rețea neuronală, care imită modul în care funcționează neuronii noștri). Aici puteți citi un editorial scris de GPT-3 (unul dintre cele mai puternice sisteme AI), dar atenție, nu a pornit de la sine să scrie acest articol, ci a primit instrucțiuni!

Ce poate face AI în România? În general, se speculează utilizarea inteligenței artificiale în administrația publică, de exemplu. Totul la nivel de discuție teoretică. Unde s-ar putea folosi? Spre exemplu, ca mai sus, se poate utiliza pentru a oferi un fel de „predicții” asupra succesului unei politici publice. O mașină ți-ar putea spune dacă podul pe care vrei să-l construiești va aduce beneficiile scontate pentru comunitate sau va fi o cheltuială scumpă și degeaba.

La nivel individual? Aici apar considerente de tip etic. Cum ar fi? Predictive policing, spre exemplu, adică forțe de poliție care ar acționa înaintea comiterii unei infracțiuni pe baza analizelor unei inteligențe artificiale. De unde ar știi? Păi, ar analiza datele colectate conform explicației de mai sus cu privire la mișcările oamenilor.

5. Big Tech

…sau the Big Evil Corporations? Termenul adună laolaltă marile companii de tehnologie – Google, Amazon, Facebook, Apple (mai sunt și altele, desigur – Microsoft, Alibaba etc.) – care încet, dar sigur s-au insinuat în viețile noastre și poate că sunt zile în care nu ne putem imagina viața fără unele din acestea. Sunt puse laolaltă pentru că sunt platforme globale cu miliarde de utilizatori și în care oamenii ajung să-și petreacă mare parte din viață.

De ce sunt abia acum luate în vizor? Pentru că au acumulat foarte multă putere datorită datelor pe care le colectează și a conținutului pe care-l intermediază. Pentru că stau deoparte atunci când conținutul o ia razna pe platformele lor. Pentru că sar automat atunci când un competitor le amenință poziția. Pentru că ele sunt mai egale decât ceilalți de pe platforma pe care o păstoresc.

Se poate face ceva în privința asta? Există proiecte de reglementări în UE pentru a stopa poziția lor anti-competitivă sau a crește responsabilitatea în a șterge conținut semnalizat ca fiind ilegal. Am scris aici despre aceste propuneri.

Cum mă afectează pe mine? A prins popularitate de ceva vreme termenul de „economia atenției”, adică ideea că aceste platforme monetizează atenția noastră îndreptată către ele. Cu cât stăm mai mult conectați, cu atât mai mult vor putea colecta despre noi și cu atât mai mult vor știi să ne țină cu ochii lipiți de ecrane. Gândește-te la asta data viitoare când te surprinzi singur cum iei telefonul în mână fără să-ți dai seama 🙂

6. Competențe digitale

Sau mai degrabă dezvoltarea competențelor digitale. Am povestit pe larg aici despre competențele digitale, dar pentru cine nu are răbdare să citească, rezum mai jos.

Competențele digitale se referă la ce știm și ce nu știm să facem pe calculator, pe Internet, cu datele noastre sau cum știm să rezolvăm probleme folosindu-ne de tehnologia digitală. Duse sunt vremurile în care se măsurau doar prin prisma utilizării unui pachet de tip MS Office. Acum da, tot trebuie să știi să faci o prezentare, dar o salvezi în cloud despre care ar trebui să știi cum criptează datele în așa fel încât să te simți în siguranță că nu vor fi furate de către alții. Înseamnă să știi să nu deschizi un e-mail suspicios la locul de muncă pentru că riști să infectezi toată rețeaua sau să știi că telefonul mobil stricat nu se aruncă la gunoi.

De ce e buzzword atât de popular? Pandemia ne-a arătat că nu suntem atât de buni la tehnologie cum ne credem. Iar tehnologia nu acționează într-un vid, are nevoie de oameni care s-o utilizeze cu cap. Și dacă n-ai cap, vai de.. tehnologia ta 🙂 Deci, digitalizarea va funcționa pe atât de bine pe cât vom avea noi competențe digitale s-o utilizăm și s-o punem la lucru pentru noi.

7. Securitate cibernetică

Ultima, dar nu cea din urmă. Odată cu victoria obținerii viitorului centru pe cybersecurity al Uniunii Europene a urcat acest cuvânt în topul buzzwords. Deci, cu ce se mânâncă? E vorba de hackeri și războaie sau e ceva plictisitor? Cam ambele.

De fapt, e o lume în sine, cam cum e cu transformarea digitală. Securitatea cibernetică se practică la nivel individual, de companii, de instituții și de stat. Când alegi autentificare în doi factori pentru contul tău de e-mail, când nu intri pe e-mailuri pe care nu le cunoști la serviciu sau când protejezi datele dintr-o instituție printr-un sistem de back-up și redundanțe, atunci te angajezi într-un efort de a fi sigur pe Internet.

La nivel mai mare, statele au cadre de securitate cibernetică pentru a se asigura că infrastructurile lor esențiale și instituțiile se află în siguranță. Imaginați-vă un atac asupra unei țări întregi care să întrerupă comunicații esențiale sau activitatea de zi cu zi a oamenilor. Nu trebuie să vă imaginați pentru că s-a întâmplat în Estonia în anul 2007. De atunci, Estonia investește mult în securitatea cibernetică concomitent cu transformarea digitală și a devenit sediul centrului de cercetare al NATO privind securitatea cibernetică.

De ce e buzzword acum? Desigur, despre securitatea cibernetică nu aflăm decât atunci când se întâmplă ceva nasol sau când apare centrul pe cybersecurity în țara ta. Mult lăudat, numele său oficial este European Cybersecurity Industrial, Technology and Research Competence Centre și se va ocupa de coordonarea cercetării și inovării în materie de securitate cibernetică în UE și de fondurile pentru cercetare.

Pe final…

O să spuneți: ok, bine, am citit, dar multe din lucrurile astea nu se vor întâmpla prea curând în România. Dar să nu uităm că Facebook este doar din 2008, iar telefonul inteligent nu are mai mult de două decenii. Ca oameni nu suntem obișnuiți să gândim uitându-ne la imaginea de ansamblu pentru că avem de-a face cu toate chestiile de zi cu zi, dar lucrurile astea se întâmplă :). Iar ceea ce e caracteristic la buzzwords este că trec destul de repede pentru că apar altele. Poate că vor apărea, dar elementul central al lor va rămâne, anume transformarea cu care vin.

DESPRE GUVERNANȚA DIGITALĂ

PNRR transformare digitala

O discuție mai seacă săptămâna aceasta, dar necesară. În ultima vreme, am citit programul de guvernare, am discutat despre cine e responsabil cu transformarea digitală, am urmărit dezbateri locale, naționale și europene pe tema transformării digitale, am depistat talking points care trebuie „implantate” în capul cetățenilor-utilizatori (gen datele sunt noul petrol, datele trebuie minate, inteligența artificială îi va înlocui pe unii funcționari publici, creșterea competențelor digitale etc). Lucrurile par simple: suntem în urmă, trebuie să creăm cadrul legislativ și apoi îi dăm drumul și facem că banii vin.

Dar cine este acest „noi”? Cum lucrează? Cine decide ce se face? Și mai ales cum se face? Astăzi … despre guvernanța digitală, așa cum arată ea în „cărți” și cum arată în realitate. Și pentru că-mi place treaba sistematică, voi urmări câteva aspecte:

  • idei despre guvernanță în general
  • de ce guvernanță digitală
  • exemple de structuri de guvernanță – niveluri locale/europene
  • guvernanță digitală în România

De ce e important? De un cadru de guvernanță corect, care funcționează și nu e de formă depinde mersul transformării digitale. Doar banii nu sunt de ajuns!

Despre guvernanță...din cărți

Spuneți după mine GU-VER-NAN-ȚĂ, nu GU-VER-NA-RE. Sunt două concepte înrudite, dar diferite care se leagă de modul în care se manifestă și se răspândește autoritatea publică (există și termenul de guvernanță și în sectorul privat sau guvernanţă corporativă, dar nu e aria mea de cercetare și nu este subiectul acestei postări).

În guvernarea tradițională, autoritatea este centralizată și se exercită de sus în jos, iar relațiile dintre actori sunt de subordonare. Deci, autoritatea centrală decide un lucru, noi toți executăm (pare că așa se întâmplă acum, dar nu mai e cazul în orice context). Ca și cum ar decide guvernul să înlocuiască ghișeele fizice de la unele autorități publice cu roboți, noi toți executăm (exagerez ca să demonstrez diferențele).

Guvernanța presupune o deschidere a autorității publice centralizate către alți actori – către autoritățile locale (care au și ele autonomia lor), către companii private pentru soluții tehnologice, către mediul academic și de cercetare (nu la noi, desigur) pentru expertiză, dar și la cetățeni. Nu o confundați cu o pierdere a autorității de la nivel central, ci cu o disipare a ei și cu o consultare permanentă cu cei asupra cărora se vor răsfrânge politicile. Mai simplu: unde-s mulți, puterea crește (pentru că există expertiză, resurse, experiență) și nu proști, da’ mulți.

Ce zic cărțile despre cum se manifestă asta în practică? Guvernanța poate avea loc la nivel de structuri, la nivel de procese sau mecanisme de lucru. Un consiliul consultativ pentru transformare digitală este un exemplu de structură de guvernanță. Un proces de guvernanță poate fi adaptarea unor politici ca urmare a analizei unor date cu ajutorul unor cercetători. Un mecanism de lucru poate fi organizarea de consultări publice cu părți interesate (stakeholders) pentru furnizarea de soluții pentru o problemă legată de digitalizare. Desigur, acestea sunt doar exemple și pot varia în funcție de autoritatea la care ne referim.

De ce trebuie să vorbim despre guvernanță când vorbim despre transformare digitală

Cărțile spun mult mai mult despre guvernanță decât pot eu detalia aici. O să mai menționez un singur aspect care e relevant și pentru postarea mea: am mai citit studii care avertizează despre pericolul unei „guvernanțe tehnocratice” (manifestat mai degrabă la nivelul orașelor), ce ar elimina viziunile politice despre o anumită problemă de rezolvat în societate și le-ar aborda strict din perspectivă „contabilicească”, să zicem. Cum ar apărea această guvernanță tehnocrată în transformarea digitală? Simplu, prin guvernanță bazată pe date, acest „petrol” etern lăudat a cărui prelucrare ne-ar da toate răspunsurile pentru problemele de politici publice. Asta doar dacă credem în supremația datelor (curent care bănuiesc că există deja în România).

Și aici vine și prima parte a răspunsului pentru întrebarea din titlul secțiunii. Avem nevoie de structuri de guvernanță digitală care să fie capabile să cerceteze datele, să analizeze ce spun acestea despre un anumit fenomen (de la urmărirea traficului printr-un oraș până la date legate de analize medicale pe care și le fac cetățenii), să le pună în context și să le integreze într-o discuție care va fundamenta un anumit răspuns de politică publică. Datele nu decid ele, ci îți oferă o viziune de ansamblu (parțială, în cazul României) pentru ca apoi decidenții să coroboreze acest big picture cu valorile pe care le au ei ca decidenți politici. Și, desigur, totul se leagă de o viziune sau strategie.

A doua parte a răspunsului: că vorbim despre guvernare sau despre guvernanță, ambele se bazează pe anumite valori/principii ale actorilor implicați în proces. Tehnologia nu e politică în sine, dar cei care o folosesc sunt (că vor, că nu vor). Cadrul de guvernanță asigură respectarea unor valori și poate pondera tendința de a ne baza deciziile doar pe tehnologie. Dacă ești o administrație publică (centrală sau nu) care favorizează un aparat administrativ mai „subțire” din motive politice, vei fi promotoarea promovării inteligenței artificiale ca înlocuitoare a unor funcționari (nu e exemplul meu, l-am preluat de aici). Întâmplător, sursa exemplului meu (un expert pe subiect) spune că nu asta e cheia unui sistem administrativ rezilient în vremuri de criză, dar e ok, o lăsăm așa :).

A treia parte a răspunsului: într-un cadru de guvernanță, aduci experți lângă tine care te ghidează într-o parte sau alta. Pot să fie atât din sectorul privat, cât mai ales din mediul de cercetare (care oricum e decuplat de administrația din România). În funcție de scopurile tale, vei avea un cadru consultativ de experți (gen cum e un consiliu etic pentru un oraș inteligent) sau vei avea o structură independentă care reglementează un anumit sector (cum este agenția națională care se ocupă cu protecția datelor personale – are multe inițiale, nu le mai scriu aici). Cuvântul-cheie e independent.

Nu, în ultimul rând, una din caracteristicile guvernanței este deschiderea către cooperare, deschidere către mai multe categorii de actori care sunt afectați de transformări fundamentale. Deci, nu vorbim doar despre stakeholders din domeniul IT. Normal că trebuie să fii deschis atunci când domeniul de politici are potențial uriaș de transformare a societății.

Și totuși, cum...?

Ca să nu risc să integrez termenul de „guvernanță” în categoria de cuvinte de tip „saci fără fund” (adică unele cuvinte care vor să spună multe, dar nu spun nimic de fapt), voi ilustra câteva structuri, mecanisme, procese de guvernanță, așa cum le-am studiat în ultimii ani.

Guvernanță digitală la nivel european

Uniunea Europeană are structuri de guvernanță digitală puse la punct dintr-un simplu motiv: nu poate guverna top-down datorită limitărilor din tratate. În plus, trebuie să lucreze cu statele membre pentru a asigura implementarea legislației europene în mod consistent. Pentru protecția datelor, de exemplu, există o legislație (faimoasa GDPR) care se aplică direct statelor membre, iar fiecare stat membru are o agenție specializată și independentă care monitorizează respectarea regulamentului pe plan național. Toate agențiile naționale sunt coordonate la nivel european de o agenție specializată – la fel de independentă – European Data Protection Supervisor. Aceasta este o structură de guvernanță.

Fun fact: următoarele mari regulamente europene pentru spațiul digital – Digital Services Act și Digital Markets Act – vor avea structuri de guvernanță asemănătoare (deși nu e clar totul încă). Ce se știe deja e că fiecare stat membru va trebui să numească un Coordonator de Servicii Digitale (o instituție de fapt) care va monitoriza modul în care companiile respectă regulamentele și va fi în coordonare cu o agenție independentă europeană. Nicio vorbă încă despre asta în România.

Pentru dezvoltarea competențelor digitale, efortul de politici publice este soft din cauza acelorași constrângeri de competențe. Comisia emite o serie de instrumente de politici publice, cum este Cadrul European de Competențe Digitale, sau adună o masă critică de companii și organizații care lucrează pentru avansarea competențelor europene printr-o serie de proiecte. Un exemplu faimos aici este Digital Skills and Jobs Coalition, unde actorii intră voluntar și își asumă angajamente pentru dezvoltarea competențelor. Google face parte din această coaliție, dar pot fi şi ONG-uri, instituții de învățământ, etc. Acestea sunt mecanisme de guvernanță digitală. Implică angajament din partea mai multor actori, solidaritate și colaborare pentru îndeplinirea unor scopuri.

Guvernanță digitală la nivel local

Am mai studiat guvernanța digitală în cazul orașelor cu aplicare directă pe proiecte de tip smart city. Darmstadt are un Chief Digital Officer, are un comitet director alcătuit din persoane din administrația locală, regională și din mediul universitar, are o structură specială în interiorul administrației care coordonează toate proiectele de tip smart city împreună cu departamentul de resort. De fapt, este un GmbH, o companie de utilitate publică aflată în subordinarea primăriei. De exemplu, aceasta lucrează cu departamentul pentru mobilitate pentru a implementa proiecte legate de managementul traficului sau cu departamentul cultural pentru a digitaliza patrimoniul cultural local. Darmstadt mai are și un consiliu etic din care fac parte de la IT-iști la filosofi, persoane din societatea civilă sau mediul universitar local. Ei setează valorile după care tot proiectul se ghidează. Astea sunt structurile de guvernanță.

Ca mecanisme de lucru, Consiliile şi departamentele lucrează împreună, beneficiind și din expertiza din mediu local civic sau academic, convingându-se de fapt ce variante ar fi utile de adoptat pentru transformarea digitală a orașului. Ideea e ca actorii să colaboreze solidar, mergând către același scop, anume transformarea digitală a orașului lor. Astfel de mecanisme au loc în mod frecvent și desigur că implică și participarea cetățenilor.

La noi?

La nivel național, guvernanța presupune „împăcarea” tehnologiei cu politicul, chiar dacă am auzit decidenți care spun că trebuie depolitizat acest domeniu. Desigur că niciunul din nivelele prezentate mai sus nu se compară cu autoritatea statală și inerența controlului și a nevoii de a centraliza procesul de luare a deciziilor. Dar ambele exemple ilustrează o serie de strategii sau viziuni ghidate după niște valori, cum ar fi: cooperare, solidaritate, deschidere către cetățeni, principii de etică.

La noi? Există câteva idei de bază despre ce trebuie făcut la nivel de transformare digitală – acele talking points pe care le-am enumerat mai sus. La nivelul sectorului public, utilizarea tehnologiei este văzută ca un mijloc de a subția aparatul de stat și uneori am sentimentul că rămânerea noastră în urmă din punct de vedere digital împinge transformarea pe sistemul înainte ca rusul. Cât despre viziune strategică și realizarea ei cu ajutorul unor structuri clare de guvernanță…mai avem de așteptat.

În ceea ce privește structurile de guvernanță, ministerul digitalizării și autoritatea pentru digitalizare sunt pași buni pentru construcția unei structuri de guvernanță digitală, dar sunt pași de centralizare deocamdată. Consiliul consultativ pentru transformare digitală din cadrul ADR este exact așa, consultativ. Putem sau nu să dăm curs sugestiilor apărute acolo. Având în vedere istoricul relațiilor dintre politic și consiliile consultative în România, se prea poate întâmpla ca acesta să rămână doar de formă.

Următorul pas către guvernanța digitală la nivel național se pare că vor fi Hub-urile de Inovație Digitală, entități care sunt cerute oricum de către EU pentru implementarea proiectelor de transformare digitală care vor veni cu diverse surse europene de finanțare. Sunt gândite ca niște structuri non-profit care vor testa soluții digitale, vor oferi pregătire digitală avansată și un spațiu de incubare a unor inovații tehnologice. Totuși, acestea sunt axate mai degrabă pe partea tehnică decât pe partea de politici publice. Experții în general sunt oameni tehnici cu background în IT, ceea ce nu e un lucru rău, dar când transformarea digitală devine subiect de politici publice, mai ai nevoie și de alți specialiști, acei mai nou-huliți specialiști în științe sociale sau politici publice.

Deci, ce lipsește guvernanței digitale? Poate că iar voi folosi un cuvânt de tip „sac fără fund”, dar îi lipsește o viziune cu privire la transformarea digitală care să poată fi implementată în cadrul unor structuri și cu ajutorul unor mecanisme și procese. Apoi, lipsește melanjul dintre oamenii tehnici și cei specializați în științe sociale, politici publice, guvernanță. Structurile se realizează încet-încet, dar mai avem nevoie să le populăm cu oamenii potriviți și să le dăm substanță cu valori și viziune. Nu, în ultimul rând, uneori îi lipseşte chiar deschiderea către astfel de oameni.

Ce sunt competențele digitale?

Stop-cadru 1:
Acum câteva zile am întrebat o fetiță din jurul meu așa: tu știi ce este Internetul? Răspunsul ei: M-ai blocat la întrebarea asta. Tot eu: dar de unde vine, știi? Ea: e un program pe calculator.  Altfel, e foarte intuitivă și curioasă să folosească calculatorul și telefonul (a reușit să treacă de bariera de parent control de la telefon pentru a accesa Youtube-ul „ăla bun”). PowerPoint i se pare interesant (o să crească!).

Ce știe să facă pe Internet? Ce aplicații/programe folosește? Știe să caute pe Google tot felul de informații și poze cu pisici, desigur. Folosește Whatsapp și Google for Education pentru școala online. Și Snapchat, desigur. Mai are câteva jocuri pe care și le descarcă cu acord parental. Folosește tableta grafică pentru desen. Are competențe digitale? Are. Cât de dezvoltate sunt? Sunt de bază, intermediare sau avansate? Depinde pe cine întrebi.

Stop-cadru 2:bla bla bla…desigur și creșterea competențelor digitale ale funcționarilor publici, profesorilor.. ..bla bla bla” (bla bla-ul nu e peiorativ, e pentru că am cam uitat declarația întreagă și pentru că nu contează cine a zis pentru că toată lumea zice același lucru zilele astea).

Două situații diferite, un lucru în comun și foarte la modă, aș putea zice: competențele digitale. L-am auzit atât de des încât are loc oriunde în prioritățile guvernului, fie acolo la final cu și altele, fie acolo la început, ca prioritate națională (având în vedere dezastrul cu școala online). Ce nu am auzit niciodată (și am urmărit subiectul destul de mult) este la ce se referă mai exact aceste competențe digitale, cine le evaluează și cum anume s-ar întâmpla această „dezvoltare”. O să mă ocup de primul aspect în această postare semi-educativă.

Dacă cifrele le cunoaștem cu toții, nu prea știm ce înseamnă competențele digitale în general. Așa că mi-am propus să despachetez și acest concept. O să afli la ce se referă, cum se „măsoară” și undeva la final o să poți să te și autoevaluezi (sincer!). Ce trebuie să știi ca să ai competențe de bază? Dar să fii utilizator experimentat?

De unde și până unde competențe digitale?

Dacă ai ajuns pe un blog despre transformare digitală, cred că îți e clar că acestea au devenit una din abilitățile de bază în viață și pe orice plan. Dacă ai competențe digitale cât de cât dezvoltate, poți chiar să-ți găsești perechea pe Internet. Dacă „te știi cu calculatorul”, șansele tale de a-ți găsi un loc de muncă cresc simțitor. Dar tocmai asta e, dacă pui semn de egalitate între „te știi cu calculatorul” și „competențe digitale” limitezi complexitatea interacțiunilor pe care noi toți le avem cu tehnologia digitală.

Pe plan național, auzim de competențe digitale și când vine vorba de examenul de bacalaureat, aceasta fiind una din probele alea „ușoare” despre care nu prea se discută. Nu știm dacă sunt perle la bac și la această materie. Dar astfel de subiecte din anii anteriori ne pot ajuta să ne facem o idee despre competențele digitale.

Ce se dă la bac la competențe digitale?

Am deschis modelele de subiecte pentru competențe digitale pentru anul 2021 de pe site-ul subiecte.edu.ro (site nesecurizat, BTW). Subiectele sunt împărțite în subiecte pentru care ai acces la Internet și subiecte pentru care nu ai acces (deci lucrezi tot pe calculator, dar offline).

Subiectul 1 este de căutare de informații pe Google, copiere a unor informații într-un document și salvare a informațiilor. Subiectul 2 este ceva mai „complex”, cere informații despre plăci grafice și despre caracteristicile routerului. Între aceste informații, apare și o cerință de lucrul cu e-mail-ul, anume să faci diferența între un BCC și un CC. Subiectul 3 este all about word processing, baby!  Glumesc, conține și întrebări de Excel sau varianta free mai degrabă, Powerpoint, HTML și Access (cred!). Ca la literatură, nu se denumesc programele care trebuie utilizate.

Deduc din aceste modele (am consultat și altele din ani mai vechi) că acest examen verifică dacă știi să cauți pe Google și să faci copy-paste la un link, să salvezi fișiere, să trimiți e-mailuri, să folosești programe de tip Office sau antivirus. Chestii de „te știi cu calculatorul”.

Ca orice alt material pentru școală, îmi lipsește componenta de aplicare în viața de zi cu zi a cunoștințelor pe care le testează. De ce să întrebi „enumerați 3 elemente definitorii ale unui abonament de Internet și dați câte un exemplu de valoare posibilă pentru doi dintre factorii identificați”, când poți da o situație practică unde elevii au de ales între 2 abonamente de Internet și ei să-și justifice alegerea pe baza informațiilor prezentate?

Să fie ceva mai mult de atât?

Dacă ne limităm definiția competențelor digitale la ce am prezentat mai sus, limităm un întreg univers de activități pe care le facem online: facem cumpărături, ținem cursuri, avem apeluri video, dăm scroll pe Facebook și Instagram, plătim și niște taxe, ne jucăm, programăm unii dintre noi. Și am enumerat doar ce mi-a venit pe loc. Universul digital ni s-a extins în mod vast în ultimii ani, atât în ceea ce privește lucrurile pe care le facem, cât și în legătură cu dispozitivele pe care le folosim.

La o astfel de probă, devii utilizator experimentat (al calculatorului? al Internetului?) dacă ai luat peste 75 de puncte din 100 (nu mi-e sigură informația, correct me if I am wrong). Ești cu adevărat un utilizator experimentat? Dacă ne uităm pe alte criterii de evaluare, s-ar putea să nu fii, pe baza a ceea ce se examinează în România.

Cadrul European pentru Competențe Digitale sau iară mă iei cu ăia de la UE?

Da, iar o dau cu UE. Se pricep la birocrație și la politici complicate și ciudate, dar câteodată se pricep și la cercetări. Într-un mod asemănător cu acel Cadru European de Referință pentru Limbi (CEFR) creat la nivelul Consiliului Europei, cercetătorii de la Joint Research Center al UE au elaborat câteva documente utile pentru „măsurarea” competențelor digitale. Utile pentru această deconstrucție a competențelor digitale pe care o încerc aici.

Are 5 mari arii de competență:

  • alfabetizare informațională și de date
  • comunicare și colaborare
  • crearea de conținut digital
  • siguranță
  • rezolvarea problemelor

Ca în cadrul CEFR-ului, aceste arii se mai împart în 21 de competențe specifice. Vizibile în acest infografic. Să le luăm pe rând cu scurte explicații legate de descriptori și exemple (aleg câteva exemple pentru a nu lungi sau a plictisi).

Alfabetizarea informațională și de date

Pentru această arie, ești utilizator de bază dacă poți să faci o căutare simplă pe Internet, dacă poți salva informația local, dacă poți evalua credibiliatea unor informații (de ex. care anunțuri de pe un site de job-uri sunt OK pentru tine). Totul cu ajutor activ sau pasiv.

Dacă te descurci singur și deja poți să variezi strategii de căutare pe Internet (să schimbi cuvinte cheie, să cauți printr-un site, etc.), sau dacă folosești un sistem de stocare a informațiilor (prin cloud, local, etc. ) deja te îndrepți spre a fi un utilizator avansat. Dar doar la această arie. Trebuie să fii utilizator avansat la cel puțin 2 din cele 5 arii mai de competență pentru a fi considerat utilizator avansat overall.

Comunicare și colaborare

Deja lucrurile se complică 🙂 Și cred că este deja destul de clar că examenul de competențe digitale este (destul de) limitat.

Aici ești utilizator de bază dacă poți identifica modalitățile corecte de comunicare într-un anumit context (gen să nu contactezi o administrație publică pe social media dacă vrei să-ți plătești taxele), dacă știi să sharuiești :), dacă dai „join” la o consultare publică realizată de primărie, dacă poți recunoaște ce anume distribui în mediul online face parte din reputația ta online.

Pentru cei avansați, deja trebuie să știi să organizezi un eveniment online legat de o cauză din orașul tău, să știi folosi hashtag-uri dacă poți folosi unelte cloud ca să te organizezi cu colegii la un proiect de echipă sau să știi să schimbi unele din datele pe care le oferi unor servicii (adică să-ți modifici un profil).

Crearea de conținut digital

Ești utilizator de bază dacă poți realiza și edita conținut simplu în formate simple (cum ar fi un document Word sau o prezentare PowerPoint), dacă poți prelua informația dintr-un tutorial ca să creezi un conținut digital. Deci tot cu ajutor. Dacă poți identifica reguli simple de copyright pentru un conținut sau dacă știi instrucțiuni simple de HTML, ești tot utilizator de bază.

Cei avansați știu să folosească mai multe programe de creare de conținut, să îl aleagă pe cel mai util într-o situație și să creeze conținut original (de ex., cei care fac afișe pentru evenimente). Ei pot și să programeze situații mai complexe și să aleagă regulile potrivite de copyright pentru conținutul pe care-l creează ei.

Siguranță

Competențele digitale înseamnă să te și protejezi în spațiul digital (nu doar să enumeri două caracteristici ale unui router wireless – cu ajutorul căruia ți se poate pătrunde în rețeaua de acasă dacă nu îl securizezi).

Dacă ești utilizator de bază, știi să identifici câteva trucuri simple pentru a-ți proteja parolele (cum ar fi să nu o scrii pe undeva) sau să urmezi câteva instrucțiuni simple de a te proteja în spațiul digital (nu-ți crea o parolă ușor de identificat, cum ar fi CNP-ul sau data nașterii), dacă poți identifica elemente ale politicii de confidențialitate ale unui site (cum ar fi acea bară de avertizare pentru colectarea cookies) sau dacă poți recunoaște impactul de mediu al tehnologiilor (cum ar fi să nu arunci telefonul stricat direct la gunoi).

Dacă ești utilizator avansat, nu doar că știi că nu trebuie să arunci telefonul la gunoi, ci vei putea face promovare video a acestor concepte printr-o serie de animații, vei putea crea un blog care să discute despre incluziune socială (deci sunt și eu utilizator avansat aici 🙂), sau vei putea identifica atunci când datele tale personale nu sunt folosite în conformitate cu legea (atunci când primești telefoane de telemarketing.

Rezolvarea problemelor

Ultima, dar nu cea din urmă, pentru că oarecum trebuie să rezolvi probleme și atunci când încerci să comunici, când cauți o informație pe net sau când te confrunți cu breșe de date la locul de muncă pentru că un coleg a introdus un stick virusat în sistem.

Pentru utilizatorii de bază, rezolvarea de probleme se limitează la recunoașterea unei probleme și la apelarea la suportul tehnic (care va spune: ați încercat să opriți și apoi să reporniți din nou?). Poți să personalizezi o interfață dintr-o listă de posibilități – să mărești fontul de exemplu sau să schimbi limba la un site. Poți să identifici că mai ai de îmbunătățit în ceea ce privește gradul de competențe pe care le ai.

Utilizatorii avansați știu să identifice unde stau alții cu tehnologia. Spre exemplu, ați stat vreodată să vedeți cât de încet tastează unii funcționari la un ghișeu? Sau să observați că nu folosesc scurtături de tastatură (ctr-l+C, ctrl+V, etc.) atunci când vor să facă vreo operațiune pe calculator? Dacă ați observat asta, sunteți utilizatori avansați. Voi puteţi să și oferiţi soluții pentru problemele celor de bază (Windows+Shift+S?).

Pe când și la noi?

După ce am făcut acest mic periplu printre varietățile de competențe digitale identificate de „ăia de la UE”, cred că putem spune cu siguranță că un utilizator experimentat de la bac nu va fi niciodată un utilizator experimentat conform acestui cadru. „Lumea vieții digitale” (sintagmă preluată de la Jamie Susskind) e mult mai extinsă și ne cere mult mai multe abilități decât să salvăm un fișier în format HTML sau să facem split table într-un Excel.

„Lumea vieții digitale” ne cere să recunoaștem că tehnologia este în toate fațetele vieții noastre și e datoria noastră să fim activi, să recunoaștem ce putem face și ce nu putem face și, cel mai important, să dorim să îmbunătățim. E valabil și pentru mine. Spre exemplu, zilele trecute am învățat să folosesc Developer Mode de la Word (unde poți crea formulare mai complicate). Nu știam, am căutat, am învățat, am urcat o treaptă. Ce se poate întâmpla?

De aceea, cel mai semnificativ item din cadrul european mi se pare acela referitor la recunoașterea lacunelor de competențe digitale și căutarea oportunităților de îmbunătățire a acestora.

Indiferent dacă robotizăm sau nu administrația (așa cum ne place să visăm), un astfel de cadru european trebuie adus și în România. Cum? În primul rând, despachetând termenul de competențe digitale pentru a-i face pe oameni să înțeleagă ce presupune cu adevărat. În al doilea rând, ca model de evaluare a competențelor digitale existente ale funcționarilor publici. Adaptare – evaluare -pregătire – certificare. Un model simplu.

Cred că e clar că nu am un răspuns la întrebarea de mai sus, doar că a apărut în română cadrul european pentru competențe digitale pentru profesori, disponibili aici. Cel „clasic” pentru cetățeni nu este nici măcar tradus în română.

În final..

Revin la cele 2 stop-cadre din începutul articolului. Cea mică știe căuta pe Google, știe folosi Powerpoint, Whatsapp, face diferența între o chestie falsă de pe net și una reală (m-a surprins cu un mesaj zicând: așa-i că asta nu e reală? urmat de ceva prostie ce circula pe Whatsapp), știe instala și dezinstala aplicații. Înțelege că nu tot ce e pe net e adevărat (m-a suprins zicând și că Wikipedia nu e tot timpul OK pentru că e scrisă de „tot felul de oameni”). Aș zice că din start are competențe digitale „aproape” intermediare pentru că nu are nevoie de ajutorul nostru pentru a face asta. Îi surclasează deja pe unii din funcționarii publici din al doilea stop cadru? Nu știm.

P.S

Să nu uit, un exemplu de exercițiu de la bacul de competențele digitale (se potrivește cu luna iubirii). Nu m-am putut abține să las acolo într-un document rece:

Utilizând o aplicație de editare a imaginilor, desenați o inimă, cu un contur roșu, umplută cu o culoare galbenă. Salvați imaginea obținută în format JPEG, sub numele de inima2021.jpg, în directorul (folder) examen. (5p)

Referinţe

  • Aici vă puteţi evalua competenţele digitale. (veți descărca un PDF, nu vă speriați)
  • Aici e Cadrul European pentru Competențe Digitale DigComp 2.1

Statele și Big Tech. It’s complicated.

Ambasade de „silicon”

Nu cred că mai trebuie să menționez de „atacul” de la Capitoliu ca să mai justific de ce ne stă BigTech pe cap tuturor în ultima vreme. Dar discuția trebuie purtată și altfel decât doar despre dezinformare și fake news pe rețelele sociale. E vorba de statutul acestor companii, numite Big Tech sau GAFA sau GAFAM, în funcție pe cine întrebi, adică Google, Apple, Facebook, Amazon și, ocazional, Microsoft.

Am citit cu entuziasm acum câteva luni despre noul ambasador „digital” al Danemarcei. Nu era primul, dar era prima femeie în acest post. Asta cred că a făcut parte din entuziasm. Danemarca are un astfel de birou de „techplomație” începând din 2019 și e prezentat mai ales ca o legătură dintre statul danez și Silicon Valley. Într-un interviu cu New York Times, primul deținător al acestei poziții a declarat că aceste companii tech au cel mai mare impact asupra societății digitale și “[they] have moved from being companies with commercial interests to actually becoming de facto foreign policy actors” [1].

Între timp, s-au extins. Site-ul danezilor menționează atât angajamentul către o reprezentare diplomatică în Silicon Valley, cât și reprezentarea statului danez în „forumuri de guvernanță globală a tehnologiilor emergente”. Nu doar atât, dar au un birou deschis în China.

A, și ce s-a înâmplat cu primul deținător al acestei funcții? A trecut de la a lucra pentru un actor veritabil în relațiile internaționale (Danemarca) la unul „de facto” (Microsoft) pe politici publice pentru Europa.

De ce îi trebuie unei țări ca Danemarca o „ambasadă” în Silicon Valley? Ce statut ar avea aceste companii dacă statele ajung să aibă ambasade pe lângă ele? Să fac legătura și cu Uniunea Europeană: unde e locul acestor companii dacă Comisia Europeană alocă tot mai mult efort reglementării și controlării lor? De la această speță pornește articolul de azi, mai precis încerc un răspuns nuanțat desigur la câteva dileme mai generale: Sunt aceste companii actori în relațiile internaționale? Și dacă da, cum ar trebui să fie relația dintre acestea și state/UE? Mai simplu și în engleză, friends or foes?

Actori în relațiile internaționale?

Pe scurt, da. No-brainer, știu, dar problema e mai extinsă decât atât. Sistemul relațiilor internaționale recunoaște mai mulți actori – actori statali și non-statali. Pentru cei mai mulți specialiști, statele sunt cei mai importanți actori. La non-statali îi includ pe toți ceilalți: organizații internaționale, organizații non-guvernamentale, corporații multinaționale și indivizi. Până aici, putem include BigTech în sfera actorilor non-statali în cadrul corporațiilor multinaționale pentru că au operațiuni, interese și angajați în mai multe state. Un actor veritabil, dar nu într-atât încât să atragă deschiderea de ambasade pe lângă ele.

Fără să intru prea mult în teorii plictisitoare, există câteva poziții cu privire la rolul unor astfel de companii pe scena internațională. Unii le văd ca reprezentând interesele statelor de unde provin, iar alții le văd ca lipsite de loialitate față de guvernele lor și dornice de a-și satisface propriile interesele. Aici se complică lucrurile pentru că depinde de statul la care te raportezi.

Este Huawei o companie indepedentă ce-și urmează interesele proprii și ale acționarilor săi sau este un agent al guvernului chinez? Recentele reticențe față de pătrunderea Huawei pe piețele 5G din UE ne cam duc către varianta a doua. Dar celelalte? Este Google agent al guvernului american? Sau viceversa? Putem găsi argumente pe fiecare parte a argumentului. O știre recentă mi-a atras atenția și m-a dus mai degrabă către viceversa. Cu toate acestea, aici vorbim mai degrabă de interese economice. Deschiderea unei ambasade sugerează și altceva decât interese economice, mai ales că nu cunosc ca o țară să aibă o ambasadă pe lângă Shell sau BP (dacă tot data is the new oil [2]).

Totuși, cu ce sunt diferiți?

În primul rând, sunt diferiți pentru că sunt percepuți diferit de către state și ridicate la alte standarde, iar exemplul danez este ilustrativ. Faptul că au deschis o ambasadă înseamnă că le percep ca pe niște actori cu interese proprii și cu influență pe măsură. Desigur, Google nu are suveranitate și independență, dar prezidează asupra unor teritorii întinse din spațiul digital. Google a ajuns să fie sinonim cu Internetul și nu mai trebuie să ținem minte numele unor site-uri pentru a le accesa pentru că întotdeaua Google va fi acolo să ne spună ce să accesăm.

Cercetătorii spun că sintagma că datele sunt noul petrol nu este chiar exactă, având în vedere că petrolul este o resursă finită, în timp ce datele sunt practic infinite și pot fi refolosite [Idem 2]. Tocmai din acest motiv sunt percepute diferit de către state pentru că au acces la resurse practic infinite, anume datele. Au datele și infrastructura necesară pentru a le transforma în informații prețioase pentru companiile care cumpără reclame pe spațiile lor sau pentru acele entități care propagă dezinformare folosindu-se de același model de publicitate online ca orice companie.

Având aceste resurse infinite, au potențialul de a-și extinde serviciile către noi și noi teritorii. Facebook are nu doar rețele sociale, dar și aplicații de comunicare sau companii care dezvoltă aplicații de realitate virtuală. Amazon are partea de comerț electronic, conținut video, logistică, dar și partea de smart home. Această multiplicare a serviciilor asigură și multiplicarea datelor disponibile aproape ca într-un cerc vicios/virtuos (depinde pe ce parte a baricadei sunteți).

Acumularea de date este strâns legată de alt motiv pentru care sunt diferite de alte companii-actori în relațiile internaționale., anume potențialul sau capacitatea (voită sau nu) de a influența indivizii. Shosanna Zuboff descrie un astfel de model de acumulare a surplusului de comportament[3], unde datele sunt extrase, dar sunt folosite pentru a prezice și, în final, a determina anumite comportamente. Facebook are un exemplu celebru prin care a modificat fluxul de știri a 700 de mii de utilizatori pentru a testa cum îi influențează expunerea la diferite tipuri de postări. Au concluzionat că emoțiile și sentimentele exprimate pe Facebook de către alții ne influențează și nouă starea de spirit.

Ce alți actori – statali sau non-statali – au astfel de resurse infinite și capacitatea de a influența indivizi dincolo de granițe?! Repercusiunile nu mai țin de interese economice, ci chiar de stabilitatea democrației și aici revin la ceea ce s-a întâmplat la Capitoliu la începutul lunii ianuarie. Proliferarea dezinformării poate că nu e dictată de către aceste companii, dar sunt un efect advers destul de usturător pentru statele lumii care se văd destabilizate de aceste noi forme de putere.

Și aici este și cuvântul cheie, puterea lor nu stă doar în niște cifre de afaceri care depășesc PIB-urile unor state, ci mai ales în uneltele lor, în cunoașterea la care au acces și modul în care le pot folosi. Puterea este ceva familiar în domeniul relațiilor dintre state. Sursa acestei puteri stă nu doar în tehnologie, dar și în modelul de business adoptat, anume esența existenței lor. Puterea este ceva familiar în domeniul relațiilor dintre state. Iar acest model începe să fie criticat de către Uniunea Europeană și chiar perceput ca o amenințare, așa cum spune și Ursula von der Leyen: „modelele economice ale platformelor sociale media macină fundamentele societății noastre”[4].

Deci, ce fel de relație?

Can’t live with them, can’t live without them. Cam asta ar fi rezumatul relațiilor dintre state și BigTech la ora actuală.

Can’t live with them…așa cum sunt pentru că din ce în ce mai mulți actori statali sunt conștienți că nu mai pot fi lăsate să se reglementeze singure și să creeze inteligențe artificiale pentru a intermedia și decide la ce conținut avem acces sau nu. Uniunea Europeană a și propus deja SUA să realizeze împreună un set de reguli globale care să le reglementeze activitatea [4]. Rămâne de văzut ce va face SUA, al cărei guvern are un istoric îndelungat de colaborare cu Silicon Valley indiferent de „animalul” (măgarul sau elefantul) aflat la putere [Idem 3].

Can’t live without them... pentru că în același timp aceste companii ne oferă unelte extrem de utile pentru viața noastră de zi cu zi, iar liderii statelor/UE știu asta. Totodată, există un schimb notoriu de personal între sectorul public și companiile mari, așa cum și povestea primului ambasador digital danez în Silicon Valley o ilustrează. Acest schimb ar întreține și o astfel de relație între state și companiile BigTech.

Pentru UE, direcția e cam trasată spre reglementarea marilor platforme online deoarece reglementarea este modul prin care UE și-ar putea arăta și ea caracterul de actor relevant în relațiile internaționale.

Companiile au unelte, date și cunoaștere, statele/UE au legitimitatea care le permite să influențeze activitatea companiilor prin astfel de reglementări. Nu e o luptă pentru supremație, fiindcă lucrează pe planuri diferite, dar ar putea apărea pericolul ca legitimitatea să fie știrbită cu uneltele pe care le au BigTech.

Referințe

[1] https://www.nytimes.com/2019/09/03/technology/denmark-tech-ambassador.html

[2] https://www.europarl.europa.eu/RegData/etudes/BRIE/2020/646117/EPRS_BRI(2020)646117_EN.pdf

[3] Shosanna Zuboff, The Age of Surveillance Capitalism. The Fight for a Human Future at the new Frontier of Power, London: Profile Books, 2019

[4] Special Address by Ursula von der Leyen, President of the European Commission | DAVOS AGENDA 2021 https://www.youtube.com/watch?v=unl2SBxH9oo

Despre societatea digitală. Altfel.

Introducere

Postarea de azi este puțin mai academică decât de obicei, dar o pot înscrie foarte bine în scopurile pentru care am început acest efort – anume de a traduce transformarea digitală în termeni simpli pentru cei neavizați, dar și de a detalia câteva din ideile care nu se regăsesc în dezbaterile publice cu privire la transformarea digitală.

Am mai scris aici că uneori nu trebuie să luăm lucrurile de-a gata și trebuie să ne gândim ce se află în spatele discursului dominant cu privire la digitalizare, care poate fi rezumat destul de simplu: s-o facem odată că nu-i așa de complicat! Problema e că nu există discuții cu privire la aspectele care vor sta la baza acesteia. Cum ar fi societatea digitală, care e un termen la modă, pe lângă competențe digitale, digitalizare, etc. Credem că trăim într-o societate digitală doar pentru că-i vedem pe toți în jur dând scroll pe telefoane. Think again!

Deci ce aflăm azi?

  • ce stă în spatele conceptului de societate digitală
  • cum ne afectează pe noi acestea
  • ce se poate face ca să putem contracara efectele adverse date de societatea digitală.
Pe rând.

Ce stă în spatele conceptului de societate digitală

Depinde pe cine întrebi. Indicatorii societății digitale din indexul DESI al Comisiei Europene ne oferă câteva idei: accesul la Internet, viteza de conectare, abilitățile digitale, utilizarea Internetului. Societatea digitală trebuie să fie inclusivă, să poată fi accesibilă tuturor, sau cel puțin așa se dorește, dar indicatorii prezentați de către UE în fiecare an ne arată că acest deziderat nu e atins încă. Alte cuvinte cheie din discursul UE cu privire la societatea digitală se referă la orașe inteligente sau guvernare electronică.

În esență, societatea digitală există prin virtutea pătrunderii tehnologiei informației și comunicării în viețile noastre, dar și prin faptul că ne modifică relațiile cu ceilalți, de la indivizi la entități publice și private.

Deci, ca de obicei, tehnologia joacă un rol primordial. Dar tehnologia nu este un zeu cu voință proprie care intervine cum îi taie capul în viețile noastre și în relațiile cu ceilalți. Este creată și implementată de către oameni, deci are mai multe manifestări în societate în funcție de scopurile acestora. Aici mutăm discuția către mediul academic și aici intervine iar ideea că societatea digitală nu trebuie să arate într-un fel sau altul, dar există câteva trenduri care o marchează la ora actuală. Dar în mod cert nu este dată doar de procentul cetățenilor care utilizează Internetul sau obiceiurile pe care aceștia le au online.
Jurnalul academic Internet Policy Review, publicat de către Institutul Humboldt pentru Internet și Societate, a dedicat un volum special dedicat conceptelor definitorii din spatele societății digitale (2019):
  • platformizarea (platformisation) – „penetrarea infrastructurilor, a proceselor economice și a cadrelor platformelor în diferite sectoare economice și sfere ale vieții” (Poell, Nieborg, va Djick, 2019, pp.5-6).
  • dataficarea (datafication) – modul în care platformele transformă în date procese și practici care nu au putut fi cuantificate până acum (Mejias, Couldry, 2019).
  • guvernanța algoritmică (algorithmic governance) – „o formă de ordonare socială care se bazează pe coordonarea dintre actori, pe reguli și încorporează proceduri epistemice complexe bazate pe calculatoare” (Katzenbach, Ulbricht, 2019).
  • bulele (filter bubbles) – perturbarea fluxurilor de informații în mediul online care are loc când membrii unei comunități online comunică doar între ei pe subiecte preferențiale (Bruns, 2019).
  • confidențialitatea (privacy) – nu mai este privită strict din punct de vedere informațional, ci mai ales din perspectiva ușurinței de a colecta date și individualizării colectării datelor.
Le pot descrie cel mai bine privind cum ne afectează ele pe noi indivizii.

Cum ne afectează

Cam oriunde te uiți, ești într-o formă sau alta prins/ă de unul de elementele de mai sus la simple contacte cu mediul online. Pentru a nu mă lungi, o să iau doar trei dintre cele de mai sus pentru a exemplifica: platformizarea, dataficarea și guvernanța algoritmică.

Platformizarea

Platformele joacă un rol semnificativ în viețile noastre. Google mediază relația dintre tine și toate aplicațiile pe care le instalezi pe telefonul tău. Amazon îți poate oferi tot ce vrei pe lumea asta. Platformele își tot extind granițele pe Internet prin fiecare achiziție de servicii noi (apropo, Google a primit aprobare de a achiziționa FitBit), dar și prin agregarea utilizatorilor- fie cei care folosesc serviciile, fie cei care oferă servicii pe platformă. Cu timpul, devine tot mai greu să ieși din ecosistemul platformei și devine tot mai greu să accesezi conținut în afara ei. Facebook are mijloace de comunicare (Messenger și Whatsapp), are Instagram pentru fotografie, dar are și Marketplace și servicii de postare de slujbe vacante. Dacă faci o căutare pe Google și îți apare un rezultat de la Facebook, accesul către Facebook se va realiza prin închiderea paginii anterioare a Google. Ca să te țină pe Facebook. Și așa ajungem la a pune semnul egal între platformă și mediul online.
Exemplu: Conturile lui Trump de pe marile platforme social media au fost suspendate în urmă cu câteva zile. Știrea a fost senzațională desigur, dar să nu uităm că nu e ca și cum nu mai poate posta nimic pe Internet. A și făcut-o de altfel. Deci dacă Trump dispare de pe social media, nu înseamnă că dispare de pe Internet. Dar lucrurile așa par pentru ochiul neavizat.

Din punct de vedere economic, lucrurile sunt și mai complicate.  Dacă ai o mică afacere, produsele tale vor avea automat o expunere mai mare pe platformă de e-commerce. Sacrificiul pe care-l faci, pe lângă comisionul de 20%, este să oferi acces la date cu privire la ce s-ar putea vinde mai bine și poate indirect să-ți dai cu stângul în dreptul pentru că deținătorul platformei poate vine și mai bine și mai ieftin ca tine. Platforma de e-commerce nu trebuie să mai facă studii de piață extinse cu privire la dezvoltarea portofoliului de produse pentru că are deja totul pus la dispoziție de către miile de comercianți.

Dataficarea

Da, știu, e un englezism tradus poate prost. Nu, nu există în DEX. În sens larg, se referă la tendința de a transforma orice comportament uman în data points pentru ca, odată agregate, acestea să ne dea acces la noi înțelesuri cu privire la…orice. Sau poate se referă și la transformarea aceluiași comportament uman în variate forme de date.

Exemplu: De la plimbarea cu bicicleta surprinsă de senzorii din oraș, la aceeași plimbare cu bicicleta surprinsă de ceasul inteligent și până la inevitabila postare pe social media cu privire la aceeași plimbare. O singură acțiune, multiple puncte și modalități de colectare a datelor. Dacă în trecut poate această acțiune era banală, acum colectarea acestor date poate genera informații prețioase și poate și venituri celor care le colectează.

Pentru administrația locală, e bine că am generat date pentru că vor contribui la planul de extindere a pistelor de biciclete, bazat pe obiceiurile de plimbare prin oraș ale cetățenilor. Pentru rețeaua socială, am generat date cu privire la preferințele noastre și deci am putea fi țintiți cu reclame legate de un stil de viață sănătos (deci bani cheltuiți de către publicitari și intrați în vistieria platformei). Pentru noi ce mai rămâne? Poate satisfacția unei ture de succes cuantificate și ea cu ceasul inteligent, dar care satisfacție poate că nu mai e de ajuns dacă nu am ajuns la un anumit număr de like-uri.

Dataficarea introduce chestiuni politice și filosofice, în viziunea autorilor studiului citat mai sus. Inevitabil, vom vorbi despre chestiuni de putere ca urmare a dataficării și a exploatării extinse. Pe partea filosofică, există comportamente care nu trebuie „dataficate”? Putem exista în afara datelor mai nou? (Mejias, Couldry, 2019). Aplicat pentru exemplu mai sus, care parte din plimbarea cu bicicleta nu poate fi dataficată? Vă las să gândiți pentru voi aici.

Guvernanța bazată pe algoritmi

Odată ce ni s-au extras datele din toate părțile și s-au utilizat pentru ca aplicațiile să învețe (cele bazate pe machine learning mai ales), putem fi supuși guvernanței bazate pe algoritmi. Adică ordinea socială sau unele decizii pot fi lăsate pe seama unor algoritmi. Autorii identifică unele probleme aici, desigur. Cele notorii sunt posibila supraveghere în masă, transparența algoritmilor, probleme legate de autonomia umană și biasuri (preconcepții ale oamenilor transpuse în cod).
Exemplu: ai fi dispus/ă ca un algoritm să decidă unde va merge copilul tău la școală pe baza datelor care există în sistemul educațional și în mediul online despre el? E o decizie cu bătaie lungă care poate nu trebuie lăsată doar în mâna unor creații artificiale care moștenesc din slăbiciunile umane. Ai încredere în cel care a creat algoritmul să nu includă în codul său unele prejudecăţi ale sale?

Dincolo de un astfel de exemplu teoretic, guvernanța algoritmilor există deja în viețile noastre. De fiecare dată când dai refresh la pagina de Facebook, un algoritm decide ce vei vedea. Nu poți vedea întregul puzzle, iar algoritmul îți afișează câteva piese dintr-un colț. Pare inofensiv, dar acest refresh ne poate configura starea de spirit. Nu putem vedea ce e în spatele algoritmului Facebook, dar am putea fi îndreptățiți să vedem ce e în spatele unuia care decide viitorul educațional al copiilor noștri sau care ne calculează taxele sau care decide dacă primim un împrumut sau nu.
Poate că totuși ai fi de acord cu unele dintre acestea dacă ai știi ce e în spatele lor. Sau dacă ai ştii că decizia finală n-o ia algoritmul, ci un om. Așa intervine ideea autorilor studiului de a evalua algoritmii pe două criterii – transparență și gradul de automatizare. Dintre toate provocările societății digitale, aceasta pare cea cu cele mai multe ramificații în esența umană de a avea liber arbitru – de la autonomie până la cunoștințele necesare luării acelei decizii. Deci, ne poate afecta cel mai mult dacă nu o studiem și evaluăm cu atenție. Nu doar decidenții, dar mai ales noi, cei de rând. Să cerem transparență, să cerem verificare umană sau să fim informați cu privire la procesul decizional aflat în spatele unui algoritm…toate acestea nu sunt imposibile, dar sunt greu de realizat dacă nu există o discuție în public pe acest subiect.

Ce putem face

Good question. Statul/entitățile suprastatale și dezvoltatorii de tehnologii pot interveni – fiecare pe planul său.

O să încep cu dezvoltatorii de tehnologii pentru că oarecum pare contraintuitiv ca ei care au mult de câștigat din unele dintre aceste elemente să intervină pentru a contracara efectele adverse. Aceștia pot construi soluții care să nu contribuie la castelul de cărți numit mediul online. Și unii o fac. Servicii, cum ar fi DuckDuckGo sau Qwant, sunt alternative sănătoase la un motor de căutare. ProtonMail este un serviciu de sine stătător care nu colectează date. Nu sunt platforme, nu integrează numeroase servicii și nu colectează date personale pentru reclame.

Mai la baza World Wide Web-ului se află o propunere a fondatorului acestuia, Sir Tim Berners Lee. El pornește de la premisa că datele colectate sunt o pacoste pentru unele organizații (pentru că trebuie să respecte reguli) și că indivizii vor să fie în controlul datelor personale. Așa că a venit cu ideea unor pods – personal online data stores – în esență niște spații virtuale unde noi decidem ce date stocăm online, iar aplicaţiile vor avea acces doar cât le dăm noi. Deci nu ar mai exista acele „silozuri” de date – Facebook, Google, Apple, etc. – ci doar un singur set de date – al nostru. Poate așa am reduce din imboldul de dataficare, dar și din ambiția celor care creează și manipulează algoritmi pe baza acestor silozuri. Sistemul se numește Solid și funcționează pe sistem open source, adică oricine poate contribui la el prin dezvoltarea de aplicații.

Dar statul/entitățile suprastatale? Acestea pot doar să reglementeze aceste tendințe, deci pornind de la actuala configurație a web-ului și actualele trenduri. UE nu poate opri platformizarea și nici nu o face cu noile sale propuneri de legislație pentru acestea. Creează doar câteva obligații și restrângeri pentru platforme. Una dintre ele vizează exact limitarea utilizării datelor de business a comercianților de pe platformele e-commerce pentru crearea de avantaje competitive. Deocamdată sunt doar propuneri. Nici dataficarea nu o oprește, având în vedere modul în care marșează mai nou pe utilizarea datelor pentru inovații, în special în ceea ce privește datele industriale sau cele produse în sectorul public. Limitarea colectării datelor personale se realizează totuși prin GDPR prin împuternicirea și informarea utilizatorilor. Problema algoritmilor este tratată la nivelul Uniunii Europene, în special în contextul inteligenței artificiale, printr-o comunicare menită să ghideze viitoarele intervenții în utilizarea acesteia. Dar se limitează la sectorul public și la unele utilizări de mare risc și eludează sectorul privat, acolo de unde vin marile îngrijorări de fapt.

Riscul este că reglementarea apare mai încet ca inovațiile tehnologice, iar noi cei de rând suntem prinși în această vâltoare: nu prea înțelegem nici reglementările, nici inovațiile, dar nici nu suntem bine informați cu privire la necesitatea reglementării sau la riscurile tehnologiilor.

Concluzie

Mi-am propus să traduc altfel termenul de societate digitală, așa cum este el cercetat prin alte părți și am observat că acele concepte definitorii – platformizarea, dataficarea și guvernanța algoritmică – ne înconjoară activitatea online. Demn de reținut e că ele în sine nu dăunează individului, ci pot și ușura viața acestuia. Cui nu-i convine să cumpere hârtie igienică, televizor și un lingou de aur din același magazin online cu o singură comandă?! Doar că, fără intervenții tehnice sau politice, astfel de practici se pot dovedi dăunătoare. Așa a apărut și s-a dezvoltat dezinformarea masivă pe rețelele sociale – prin algoritmi, prin date şi prin menţinerea utilizatorilor în ecosistemul platformei.

Desigur, pentru România n-aveam cum să nu adaug un alt element central al societății digitale – diviziunea digitală. Spre exemplu, trebuie să înțelegem că unele decizii sistemul public vor fi luate pe date ciuntite de masivul decalaj digital şi acele date nu vor reflecta niciodată realitatea din teren. În România, de aici trebuie pornit. Despre asta, într-o ediție viitoare 🙂

Bibliografie

Bruns, Axel. 2019. “Filter bubble”. Internet Policy Review 8 (4). DOI: 10.14763/2019.4.1426. https://policyreview.info/concepts/filter-bubble.

Katzenbach, Christian, and Lena Ulbricht. 2019. “Algorithmic governance”. Internet Policy Review 8 (4). DOI: 10.14763/2019.4.1424. https://policyreview.info/concepts/algorithmic-governance.

Mejias, Ulises A., and Nick Couldry. 2019. “Datafication”. Internet Policy Review 8 (4). DOI: 10.14763/2019.4.1428. https://policyreview.info/concepts/datafication.

Matzner, Tobias, and Carsten Ochs. 2019. “Privacy”. Internet Policy Review 8 (4). DOI: 10.14763/2019.4.1427. https://policyreview.info/concepts/privacy.

Poell, Thomas, and David Nieborg, and José van Dijck. 2019. “Platformisation”. Internet Policy Review 8 (4). DOI: 10.14763/2019.4.1425. https://policyreview.info/concepts/platformisation.

 

Digital Policy este o platformă de analize de politici publice digitale, axată pe nivelurile european, național și local.

Pagini

Newsletter