CategorieDigital

Transcrierea interviului e realizată, desigur, de un soft pe bază de inteligență artificială. Cum altfel?!

DigitalPolicy: Digitalizarea e cuvântul de ordine al zilelor noastre. Până la urmă, e promisiunea tehnologiei de a duce pe culmile succesului și poate să și aducă sfârșitul istoriei. Cum am ajuns aici? În același timp și, în paralel cu asta, cumva modul de funcționare a din ce în ce mai multor tehnologii pe care le utilizăm zilnic pare înțepenit. Pe scurt, nu putem face lucrurile altfel decât sunt acum. O fi cu adevărat așa? Deci prima întrebare este cum am ajuns aici? Și, într-adevăr, nu putem face lucrurile altfel?

Mihai Maci: Da, în ceea ce privește prima temă pe care ați formulat-o aceea a digitalizării, ar fi foarte interesant să medităm asupra unui lucru. Dacă digitalizarea e un fenomen de continuitate în interiorul tehnologiilor sau nu un fenomen de ruptură. Cum am ajuns aici? Asta este o problemă destul de dificil de înțeles pentru un tânăr. În mod straniu cred că un adult înțelege mai bine lucrurile astea.

Eu dacă stau să mă gândesc, în copilăria mea și copilăria mea totuși știu că a fost în paleolitic a fost în anii 70. În copilăria mea trăiam într-o lume aproape lipsită de tehnologii, iar eu am copilărit la țară, la bunica dinspre mamă și acolo nu aveam niciun fel de electrocasnice. Lucrurile astea erau ultimele noutăți ale momentului respectiv. Sigur, când am ajuns la oraș, am descoperit că existau în toate direcțiile. Pe de altă parte chiar și lumea merită să ne întrebăm: tehnologia era absentă? De pildă, construcția unei case nu presupune și niște elemente tehnice? Și asta mă trimite imediat la următorul lucru care și el merită interogat și anume care este raportul între tehnologie și cunoaștere. În zilele noastre, am impresia că tehnologia prevalează.

Tehnologia devine un soi de matrice a cunoașterii pentru omul contemporan în vreme ce în mod tradițional nu era așa. Gândiți-vă la lumea veche, la lumea antică, lumea greacă,  cunoscătorul tehnicilor, technon-ul era cel care făcea casa sau sculpta, făcea diverse lucruri utile oamenilor era considerat a fi un meșteșugar. Cunoașterea lui era o cunoaștere practică. Era ceva aplicativ pe care îl făceau cu mâinile lui. Și avea în curând statutul unui autor de handmade. În vreme ce cunoașterea adevărată era rezervată celor care militau asupra lucrurilor fundamentale. De ce se întâmplă asta? Dintr-o rațiune simplă. Pentru că lumea omului grec este o lume scindată în două. Pe de o parte, avem realitatea existenței terestre a ceea ce ei numesc lumea sub-lunară care este supusă schimbării, variației, creșterii, decrepitudinii, morții și așa mai departe. De cealaltă parte, avem lumea celestă, lumea stelelor fixe care este domeniul zeilor și a contemplației.

Ori tot ceea ce face omul este supus acestor mituri ale creșterii și ale descreșterii. Tehnicianul, meșteșugarul schimbă forma lucrurilor, e un om care alterează în mod manifest ceva vizibil. Și într-o anumită măsură așa stau lucrurile vreme de veacuri. Abia odată cu modernitatea avea să se schimbe ceva radical. Probabil cea mai mare invenție a tehnicii care a modificat cursul vieții oamenilor în mod definitiv se petrece undeva la cumpăna veacurilor XI- XII și este invenția ceasului. Momentul în care apar ceasurile în turelele bisericilor este momentul în care raportul omului cu timpul se modifică într-un  chip fundamental și cu toții și în ziua de astăzi trăim în siajul acestei modificări de anvergură.

DigitalPolicy: Apropo de ceas, nu mergem acum cumva numai invers? Adică intrăm în lumea asta virtuală, Manuel Castells spune la un moment dat că Societatea Rețea este o societate a spațiului fluxurilor și a timpului fără timp. Intrăm acum într-un astfel de timp sau suntem deja într-un timp fără timp. Nu mai avem nevoie de ceasuri?

Mihai Maci: Eu am impresia că la ora actuală trăim într-un soi de realitate mixtă. Și realitatea asta mixtă este extrem de interesantă. Pe de o altă parte, avem genul ăsta de intersubiectivitate clasică, ceea ce au cunoscut generațiile precedente, comunitatea clasică, aceea a locului în care trăiește, a străzilor, a spațiilor de întâlnire, a activităților comune și așa mai departe.

Pe de altă parte am văzut în mod particular în ultimii doi ani cu tele-munca, cu învățământul în perioada pandemiei, avem încă un tip de realitate. Din punctul meu de vedere subiectul cel mai interesant este următorul: fiecare dintre ele este virtuală pentru cealaltă. Într-o anumită manieră, pentru omul care trăiește în online, realitatea pe care noi o numim încă concretă o realitate virtuală. Este un lucru foarte interesant. La limită ar fi obiectul unui SF foarte bun.

DigitalPolicy: Da, cine este în online crede că are o viață mai bună în online pentru că acolo se poate crea el cum vrea el. Pornind de la Second Life ca joc care crea lumi până la metaverse.

Mihai Maci: Și asta ne aduce aminte de o anumită proiecție a felului în care este înțeleasă tehnica odată cu modernitatea. La jumătatea secolului al XIX lea deja avem primele tehnologii care se dezvoltă. Prima tehnologie este mecanica. Acesta este și motivul pentru care secolul al XVII-lea, Descartes vede întreaga lume în decupaje mecanice și succesul mecanicii newtoniene contribuie fără îndoială la acest lucru. Jumătatea secolului XVIII și finele secolului XVIII mai aduc în circuit încă o știință extrem de interesantă, anume termodinamica, odată cu motoarele cu aburi. Deja se constituie nucleul unei lumi în care știința nu mai este doar privilegiul unei societăți cu oameni cu formații intelectuale care discută între ei. Ne aflăm într-o lume în care alfabetizarea era relativ redusă, iar oamenii care se putea dedica unei vieți științifice erau în număr foarte mic. Pentru toți ceilalți lucrurile astea nu existau. În cartea lui despre Europa Luminilor, Pierre Chaunu are o formulare absolut șocantă. Spune el că în Franța lui 1789, în Franța dinaintea Revoluției, avem zece la sută din populație care trăiește la 1789 și 90 la sută din populație care trăiește în neolitic.

Ori într-un timp foarte scurt, odată cu apariția trenului care presupune în spate industria siderurgică, o altă cunoaștere a felului în care se lucrează metalele, lumea se schimbă. Ca atare avem și o proiecție mentală a acestei schimbări care este foarte interesantă pe care ne-o dă Auguste Comte. El spune că istoria este stadială. Istoria cunoaște mai multe etape de evoluție. Prima dintre aceste etape el o asociază cu copilăria, dacă mă pot exprima așa, cu momentul în care omul este mirat, perplex de ceea ce vede în jurul lui. Nu își poate explica lucrurile astea și este tentat să le atribuie un suflet. Tot ceea ce vedem are un suflet. Copacul are un suflet, furtuna are un suflet și așa mai departe. Apoi armonizarea asta se polarizează pe o voință. Ceea ce vedem nu e nimic altceva decât manifestarea unei voințe care se află în spatele tuturor lucrurilor ăstora și așa se nasc religiile. Asta ne spune Auguste Comte. Ulterior mirarea asta devine interogativă. Perplexitatea omului lasă loc întrebării: De ce? Cum e cu putință ca lucrurile să se petreacă în felul acesta? Și omul încearcă să își explice fenomenele prin bucăți de lanțuri cauzale. Asta este epoca filozofiei. Filozofia este cea care își pune întrebări cu privire la realitate, dar întrebările ei nu depășesc sfera genericității. În fine, spune Comte, există o a treia epocă, care este cea a științei. Știința vine cu răspunsurile. Știința este în stare să facă mari lanțuri cauzale și să le explice care sunt motivele, care sunt structurile și care sunt felul în care fenomenele se articulează în maniera în care le vedem noi. Ce e interesant este faptul că viziunea asta cade la rândul ei pe un alt tip de viziune studiată în Evul Mediu, cea a unui călugăr franciscan pe care-l cheamă Gioacchino da Fiore.

El ne spune de asemenea că în istoria omenirii cunoaște trei stadii. Primul stadiu este cel al tatălui, al legii celei vechi. Cel de-al doilea este cel al Fiului și al Bisericii și, în fine, al treilea va fi de la împlinirea vremurilor, ca să zicem așa, va fi cel al Duhului Sfânt. Va fi o epocă spirituală. În fond, ceea ce ne propune Auguste Comte este ceva similar. De ce?  Pentru că epoca științei, care deja se exprimă în tehnica asta mecanică, capabilă să preia muncile grele ale omului, în prima ei fază nu e nimic altceva decât un multiplicator de forță.  Odată ce muncile astea grele sunt preluate și nu mai este tratat ca un animal de povară, el are marea șansă de a se ridica sieși de a se ridica interiorității sale, de a se dedica lucrurilor cu adevărat importante, Într-un cuvânt, de a se spiritualiza. Ca atare apariția tehnicii e un factor de spiritualizare și acesta este motivul pentru care toată jumătatea secolului XIX este foarte optimistă tehnologic. Ajunge să vă gândiți la romanele lui Jules Verne, care sunt exemplul cel mai bun din punctul acesta de vedere.

DigitalPolicy: Da, dar gândirea și știința și tehnica arată omului că nu este the ultimate being in the universe pentru că există ceva superior până la urmă. Așa poate fi interpretată tehnologia ca fiind ceva superior omului nu. Inteligența artificială poate fi considerată așa.

Mihai Maci: Asta mi se pare a fi o problemă ceva mai recentă. E adevărat că și în perioada respectivă putem să gândim lucrurile și în felul acesta, nu neapărat în logica unei tehnologii substitutive care-l substituie pe om în ceea ce privește muncile grele, cât și în logica unei tehnologii augmentative care mărește capacitățile omului.

Și e limpede că, din momentul în care tehnica este pusă în joc, avem de-a face cu un factor de multiplicare nu doar la nivelul acțiunii concrete în sensul în care un excavator deplasează o singură dată în mult mai mult pământ decât mii de lopeți. Svem de-a face și cu un soi de interconectivitate a multiplicităților ăstora care creează o altă realitate. Asta este perfect adevărat și în lumea tehnologică care are ca efect această schimbare a feței realității așa cum o cunoaștem noi. Gândiți-vă de pildă la felul în care în Occident, în Statele Unite, în a doua jumătate a secolului XIX, se schimbă orașele, apar gările, apar primele metrouri.

Începem să avem de-a face cu motoare cu ardere internă și, odată cu ele, apar mașinile și așa mai departe. Toate astea se produc totuși într-un timp foarte scurt la scara istoriei. Ceea ce este uimitor este faptul că, așa cum știm cu toții, lucruri la fel de importante nu țin pasul. De pildă, arta. Doar la final de secol XIX, apar în scenă impresioniștii și ei produc o ruptură adevărată. Dar asta se întâmpla la 1870. Până atunci, avem de-a face cu un soi de artă renascentistă într-o lume în care, insist pe acest fapt, avem de-a face cu nave cu aburi, cu trenuri, cu substanțe de sinteză în domeniul chimiei. Ceva s-a schimbat în mod radical și înțelegerea noastră nu a ținut pasul cu această schimbare.

DigitalPolicy: Fac iarăși pasul în secolul XXI Același lucru e și acum? S-a schimbat ceva. Lumea nu ține pasul și următoarea întrebare ar fi: în continuare păstrăm viziunea asta tehno-optimistă?

Mihai Maci: Două răspunsuri vor pot da, iar unul dintre ele în mod fatal este local, pentru că aici cunosc cel mai bine lucrurile. Nu ținem pasul cu treburile astea datorită faptului că felul în care se învață știința în școlile noastre este în întregime orientat spre trecut. Gândiți-vă că noi învățăm științele în gimnaziu și în liceu de așa manieră încât ni se spune să punem fundamentele a ceva. Și totuși mai apoi nu ni se spune ce fel de fundamente. Știți vorba aia absolut admirabilă a Adei Milea care spune că minunea tehnicii moderne e fizica de clasa nouă. Noi acolo am rămas. Ca atare, înțelegerea a ceea ce se petrece la ora actuală, atât în domeniul tehnologiilor informației, cât și în genetică, în neurologie, în toate domeniile astea de vârf, e extrem de rudimentară și suntem tentați. oarecum în schema lui Comte pe care am evocat-o anterior, să proiectăm suflete și voințe în lucruri care sunt perfect raționale. Și așa apare un anumit tip de conspiraționism care este legat de tehnologii. Din punctul meu de vedere, ar fi mult mai interesant să mutăm cunoașterea spre prezent și chiar spre viitor decât să o păstrăm încapsulată într-un soi de trecut al anilor 60 ai secolului XX. Din punctul meu de vedere acolo suntem la nivelul școlii în România actuală.

Pe de altă parte, să știți că totuși e un lucru interesant și aici, nu mă pricep foarte bine la treaba asta. Oamenii tineri ne-ar putea-o spune. Am impresia că cei care învață tehnologiile astea efectiv le învață la nivel tehnologic și nu la nivelul științific. Adică le învață cu mâinile, le învață din încercări le învață făcând o mulțime întreagă de lucruri și neavând în spate o proiecție teoretică. Asta probabil va fi ceva foarte interesant pentru că în mediul universitar se vor întâlni două categorii de oameni. Se vor întâlni elevii cuminți care au învățat bine materiile de liceu și au intrat la facultate pe baza lor și care sunt legați de o cunoaștere mai rigidă. Pe de altă parte, se vor cu întâlni tinerii aceștia technoni cu adevărat pentru că, fără a avea nimic în spate, ei au învățat de unii singuri încercând, amestecând, căutând formule proprii în situații particulare cu ajutorul tehnologiilor ăstora..

DigitalPolicy: Într-adevăr, categoria a doua este prezentă și este lăudată ca fiind cumva asemănător nativilor digitali. Care sunt lăudați că ei sunt foarte naturali cu tehnologia, dar în același timp perspectiva e un pic diferită. Ei sunt obișnuiți cu tehnologia, dar nu au fundament. Și atunci când le ceri să facă lucruri un pic mai abstracte sau să înțeleagă de ce contează tehnologia așa cum funcționează, ei nu sunt capabili să o facă. Și de aceea cumva discursul nativilor digitali este incomplet (skewed) și nu este chiar ceva optimist.

Mihai Maci: Înainte de a răspunde la o a doua parte a întrebării dumneavoastră, aș face și aici o observație. Asta este o chestie foarte interesantă pe care cred că o vedem împreună la studenții noștri și la elevii din ziua de astăzi, anume faptul că mi se pare din ce în ce mai mult că le lipsește dimensiunea de profunzime. Adică le lipsește acest tip de structurare intelectuală pe care ți o dă exercițiul pe teorie. În schimb, sunt cu mult mai deschiși decât noi și mult mai abili în sensul bun al cuvântului la nivelul conectivității. Sunt capabili să lege și să compună cu lucrurile pe orizontală într-o manieră cu totul diferită decât cea pe care depind eu o știu și o stăpânesc. Mă întreb dacă nu cumva aici va fi cu adevărat o schimbare de paradigmă sau dacă nu cumva vor fi două etaje ale cunoașterii, care într-o anumită manieră, vor putea în viitor să funcționeze foarte bine împreună și să se influențeze reciproc. Nu cred totuși că cum să vă spun eu generațiile ăsteia sunt mai puțin inteligente sau aplicate decât eram noi. Cred că e pur și simplu un alt tip de logică și tocmai blocajul pe care logica cu care noi am fost obișnuiți blocajul ăsta cel puțin la nivel didactic, a dus la acest salt într-o altă direcție. Oricum mi se pare că e un domeniu absolut deschis și îl vom putea urmări și în viitor.

Acuma să răspund la cea de-a doua întrebare al dumneavoastră optimismul cu privire la știință. Răspunsul este da și ba cu privire la lucrurile astea. Iarăși ne întoarcem un pic în istorie. Marea încredere în știința de la finele secolului XIX colapsează odată cu Primul Război Mondial. Primul Război Mondial le arată contemporanilor în mod manifest faptul că știința este un ambiguă. Aceeași știință, care într-un timp foarte scurt dusese la un progres masiv al societății occidentale, este capabilă să facă un carnagiu de proporții inimaginabile în lumea de atunci. Ca atare marea problemă nu este atât tehnologia pentru că tehnologia în sine ca creație este neutră. Problema este aceea a sensului în care folosim această tehnologie și sensul ăsta antrenează responsabilitatea omului.

Asta mi se pare un lucru pe care merită să nu-l uităm niciodată, anume că Primul Război Mondial lasă în urmă acest șoc pe care îl reia Al Doilea Război Mondial. Finalul lui cu exploziile atomice de la Hiroshima și Nagasaki pune o problemă de conștiință radicală a umanității acelui timp. După, începând din anii 50, în particular odată cu dezvoltarea tehnologiilor electronice și apoi a tehnologiilor care sunt bazate pe calculul computațional și inteligența artificială, ne aflăm din nou pe un asemenea tărâm optimist. Dintr-o dată din nou tehnica revine. Revine și după valul electrocasnicelor din anii 60-70 care sunt mereu ameliorate dar care în principiu rămân aceleași. Device-urile acestea inteligente sunt a doua invazie ca să zic așa a spațiului nostru domestic de către tehnologii.

Sunt atât de invazive încât câteodată ne captează cu totul. Deși ecranele sunt plate, se dovedește că în felul lor sunt abisale. Putem să cădem în ele fără să ne dăm seama. Este adevărat însă că de data asta fenomenul este însoțit și de un soi de luciditate care în anumite momente poate să devină paroxistică ce ne previne cu privire la pericole lor, care merg de la pericole de natură psihologică și socială până la cele de natură ecologică.

Așadar, mie mi se pare că la ora actuală ne aflăm mai curând în logica unui soi de optimism moderat sau a unei resemnării încrezătoare, în sensul în care cu toții depindem de lucrurile astea, nu le putem expulza din viața noastră însă rămâne la latitudinea fiecăruia, și într-o anumită măsură e și o problemă de responsabilitate comună, felul în care gestionăm relația noastră cu ele și relația noastră între noi.

DigitalPolicy: Da, suntem într-o eră a optimismului moderat. Dar avem și discursuri, în fine narative, pe subiectul ăsta. Nu cumva proclamă că tehnologia este deja superioară omului, atât de la ideea de augmentare a activității și a experienței umane, cât și pur și simplu în modul în care se prezintă unele inovații tehnologice sau, pur și simplu, mitul din spatele apariției celei mai noi aplicații sau celui mai noi inovații. Mă gândesc aici la o figură mitică, cum este Steve Jobs sau legenda nașterii Facebook. Și astea sunt niște mituri care proclamă tehnologia ca un cult la care trebuie să ne închinăm

Mihai Maci: Fără îndoială că asemenea legende urbane există și că e neîndoielnic că, într-o epocă precum cea în care trăim noi în care marile icoane populare care veneau din zona filmului, din zona muzicii, din zona politicului s-au erodat, s-au estompat în decursul timpului. Avem de-a face cu noi asemenea icoane care vin din domeniul tehnologic care, în mod straniu deși are funcții aplicative, pare mult mai rarefiat decât celelalte. Steve Jobs, Bill Gates, Elon Musk, vom mai auzi de ei și în viitor fără nicio îndoială. Poate și datorită faptului că, odată cu trecerea timpului, beneficiem și de popularizarea la nivelul eligibilității, nu doar a utilității descoperirii lor pe care pe care le- au făcut ei.

Pe de altă parte, ceea ce mi se pare interesant în ceea ce spuneți, este ideea asta care ne însoțește mereu de asimptotă, de fugă pe verticala speranțelor în momentul fiecărei descoperiri care se leagă de noile tehnologii, indiferent că este vorba de cele legate de inteligență artificială, de energii, de chestii legate de nano și micro, genetică, imunologie și așa mai departe. Toate astea se aglutinează într-un conglomerat care poartă numele de transumanism. Ce ne spune trans umanismul? Ca să îl parafrazăm pe Nietzsche, că omul este o frânghie între ceva care îl precedă de ordin natural și ceva care îl urmează de ordin tehnic sau amestec de tehnic și natural. Grație posibilităților tehnice pe care ni le deschid știința și tehnologia actuale, într-un timp foarte scurt vom fi în stare să realizăm lucruri inimaginabile, să eradicăm majoritatea bolilor de pildă prin intermediul tehnologiilor genetice și imunologice. Să dobândim capacități pe care în ziua de astăzi le-am putea numi nu doar augmentative, ci și extrasenzoriale. Să ne eliberăm cu totului de ceea ce înseamnă munca, de ceea ce înseamnă obligativitatea socială, să trăim într-un soi de paradis. Nu știu cum să vă spun, pe cât de iluzoriu pe atâta de solipsist. Firește că fiecare epocă a fost însoțită de asemenea speranțe și toate tehnologiile au avut proiecțiile astea. La fel cum de cealaltă parte am avut și cealaltă proiecție amenințătoare. Faptul că tehnologiile 5G ne vor dezintegra, că vor acționa asupra psihicului nostru. Faptul că genetica va produce monștri și himere și alte chestii de genul ăsta. Repet: întotdeauna s-a întâmplat asta.

Ca un exemplu eu-mi aduc aminte de o discuție care era foarte în vogă exact în urmă cu 25 de ani. Era vorba de clonarea animalelor mari, dacă vă aduceți aminte, cu celebra oaie Dolly. Și îmi aduc aminte că pe vremea respectivă revistele franțuzești puneau pe copertă o imagine cu niște figuri serializate, în sensul în care vom ajunge cu toții clone. Atunci fusese realizat primul experiment cu succes al clonării și, pe de o parte, exista dimensiunea asta de speranță a faptului că putem reproduce organe identice ceea ce nu mai pune problema imunosupresoarelor în transplanturi, putem multiplica animalele cu performanțe deosebite și alte chestii. Pe de altă parte, era spaima că acționăm asupra viului dublând realitatea, stereotipizând realitatea. Ce s-a întâmplat? Nici una, nici alta. Tehnologia clonării funcționează foarte bine, se clonează animale mari și la ora actuală, fiind cantonată într-un anumit domeniu. Deopotrivă speranțele fără măsură cu realitatea momentului, la fel ca și spaimele nebunești, au căzut în uitare.  Probabil din tehnologiile clonării se dezvoltă în ziua de astăzi alte tehnologii care ,de asemenea, vor fi însoțite și de speranțe și de spaime. Speranțele și spaimele, din punctul meu de vedere, sunt una din dovezile faptului că, în ciuda tuturor promisiunilor post umanismului, nu ne tehnologizăm niciodată cu adevărat.

DigitalPolicy: Într-adevăr, lumea nu e nici albă nici neagră cu adevărat. Suntem undeva gri. Dar ar trebui să discutăm și de partea asta nu neapărat amenințătoare, cât exploatatoare a tehnologiilor. Adică în perspectiva de stânga, aș putea zice faptul că cumva noi ajungem să fim exploatați de către anumite tehnologii fie pentru date fie pentru timp, așa cum există acea economie a atenției. Care e cealaltă perspectivă asupra tehnologiei?

Mihai Maci: Da, e o perspectivă despre care ar merita să vorbim la un moment dat ceva mai detaliat pe care o aduce în discuție un gânditor foarte puțin cunoscut pe meleagurile noastre, e vorba de Hans Jonas și celebrul lui principiu al responsabilității. De data asta aș vrea să vă vorbesc despre acest lucru.

Da, există o problemă mare pe care o pune în mișcare însăși apariția tehnologiei. În momentul în care apar mașinile de țesut, muncitorii înțeleg foarte bine că dezvoltarea acestora le ia locul de muncă. Nu mai e nevoie de munca monotonă, îi avem aici pe luddiții englezi. Pe de o parte, avem sabotorii francezi. Erau cei care își aruncau saboții de lemn în mașinile astea – de aici vine cuvântul – ca să le blocheze, ca să le strice. Tot ceea ce înseamnă o tehnologie cu multiplicare de forță înseamnă, pe de o parte o disponibilizare pentru om, dar înseamnă și un consum pentru om. Acesta poate să fie pe latura pozitivă pentru că se creează locuri de muncă și locurile de muncă  sunt de multe ori foarte performante. E nevoie să înțelegi cum funcționează mașinile, e nevoie să le poți supraveghea, e nevoie să poți duce mai departe, să le poți adapta anumite funcții ale lor.

Pe de altă parte, e adevărat și acest lucru: orice mașină este în definitiv un dispozitiv tehnic. În ce măsură un dispozitiv tehnic poate să fie altceva decât un dispozitiv mecanic? Adică un dispozitiv al unor sarcini repetitive și sarcinile astea repetitive au și această dimensiune negativă de a ne epuiza alienându-ne, fie în faptul că trebuie să le facem ca pe o meserie, fie pur și simplu pentru că multiplicând doza de zahăr necesară creierului, ne absorb. Ceea ce se întâmplă cu tot soiul de jocuri, cu tot soiul de posibilități pe care mi le deschid tehnologiile astea și care, într-adevăr, ajung să ne consume nu doar timpul și atenția, ci să se consume ceva esențial din noi pe care nu îl putem numi.

Având o fiică care este de vârsta studenților noștri, pot să observ de pildă acest lucru extrem de interesant. Există pentru ei două dimensiuni ale comunicării. Există o comunicare care e legată de tehnologiile asta și care e mult mai facilă decât pentru noi. E ceva atât de firesc și de natural în ultimă instanță, deși se petrece într-un mediu nenatural. Și, pe de altă parte, este comunicare directă, comunicarea față către față care adesea ajunge la blocaje datorită faptului că nu au exercițiu. E ceva care presupune o serie întreagă de parametri care nu intră pe device-urile și nu știu cum să se comporte în asemenea situații. Deci, e o latură de socializare nimic mai deschisă decât cea pe care o înțelegem noi într-un anume sens. Pe de altă parte, e o latură de socializare mult mai restrictivă și lucrul uimitor este faptul că astea două coabitează. Cred că suntem abia la început în ceea ce privește psihologia și sociologia relațiilor dintre oameni și a oamenilor în epoca tehnologiilor asta.

DigitalPolicy: Mi-a venit în cap un exemplu care îmi dă mie bătaie de cap exact în ceea ce privește potențialul exploatator al tehnologiei. Citeam într-o carte care se numește Lifespan, al cărei autor este cercetător pentru extinderea vieții ci la nivel de umanitate. Una din soluțiile pe care le dă acolo pentru accelerarea acestor cercetări este că dacă mai mulți oameni ar fi de acord să își dea acces la datele lor sensibile, personale, biometrice, chiar și codul genetic. Cu cât mai multă lume ar face chestia asta, cu atât mai repede am ajunge la acest deziderat. Asta poate fi văzută ca o exploatare a oamenilor de către tehnologie?

Mihai Maci: Cred că ceea ce spuneți dumneavoastră este mai curând vorba de un soi de transparență totală. În momentul în care ar exista o asemenea transparență totală, într-un anume sens supravegherea ar fi un nonsens. Probabil că asta este miza autorului pentru că totul e la vedere. Pe de altă parte, noi știm că lucrurile nu stau chiar așa. În 2015 (2014 – n.n), Premiul Nobel pentru economie a fost luat de un cercetător francez pe care îi cheamă Jean Tirole și el a venit cu o teză foarte interesantă, a economiei cu două fețe în care lucrurile se petrec o dată la vedere. Atunci când ne uităm pe internet vedem o mulțime întreagă de reclamă și știm că accesul gratuit la anumite salturi este condiționat de reclamă. Pe de altă parte, e ceva ce nu se vede și, anume marile firme, Google, Facebook și așa mai departe, colectează în permanență toate urmele pe care noi le lăsăm făcând căutările noastre și toate urmele astea sunt vândute. Sunt vândute celebrelor companii analitice care fac profiluri individualizate . Acestea nu înseamnă că ele au ceva cu mine, ci faptul că ele construiesc un model al meu. Și modelul ăsta al meu este într-un anume sens mai rafinat decât tot ce a avut vreodată Securitatea pentru că ei nu îmi cunoşteau dorințele. Și așa cum am observat cu toții atunci când ne uităm la genul acesta de publicitate, suntem imediat anticipați. Adică imediat vine ceva similar care s-ar putea să ne intereseze. În sensul ăsta, e celebra că dacă Google este gratuit înseamnă că produsul ești tu.

DigitalPolicy: Mai departe merge Shoshana Zuboff și ea zice că noi suntem resursa din care se extrage cu adevărat produsul, care este efectiv accesul la aceste date extrem de rafinate. Asta spune teza capitalismului supravegherii. Nu e doar ideea că noi suntem resursele ci și faptul că, de la un punct încolo putem fi influențați în orice direcție ca să se obțină acele date. E și ideea de dataficării societății digitale. Ați spus că e mai rafinat modelul de date pe care le are o astfel de companie de analiză. Dar dacă merg pe aceeași logică, de ce nu aș lăsa un algoritm de genul acesta să își exprime votul în locul meu pentru că ei mă cunosc mai bine?

Mihai Maci: Da, astea sunt iarăși din punctul meu de vedere niște lucruri care țin de asimptota asta. Citeam în presa franțuzească niște lucruri legate direct de ceea ce spuneți dumneavoastră, de decizia politică și de vot, dacă nu cumva capacitatea mașinilor de a de a procesa datele fiind mult mai performantă decât a omului duce și la o formă de raționalitate care este mai optimală decât cea a omului în anumite contexte. Părerea mea este că și aici e o asimptotă pentru că mi se pare că toate lucrurile astea au ca miză faptul de a descărca omul de responsabilitate. Adică scăpăm de treaba asta.

Părerea mea este că nu e niciodată atât de ușor să o facem. În definitiv, cu toții, atunci când ne petrecem timpul pe minunățiile astea tehnice ale prezentului și inevitabil pe cele ale viitorului, știm foarte bine că lăsăm acolo niște urme și că urmele astea spun foarte mult despre noi. Nu e ceva care să fie inocent. Sigur că asta pune și niște probleme de factură legală, de pildă accesul copiilor la anumite lucruri. Felul în care în care se poate escalada într-o direcție sau alta și firește pune și niște probleme de ordine socială și, în egală măsură, de o ordine cognitivă.

Dumneavoastră vedeți că pe măsură ce se dezvoltă tehnologiile astea extrem de neutre și de precise în funcționalitatea lor, pe măsură ce ele au o pondere din ce în ce mai mare în viețile noastre, vorbim tot mai mult de pildă de inteligența emoțională. Adică noi suntem reduși la o funcție de reactivitate în raport cu ceea ce ni se oferă prin tehnologiile astea. Ei bine, în ce măsură suntem capabili să construim un spațiu de reflexivitate care să nu ne lase să cădem în capcana reactivității? Asta mi se pare o problemă de pură responsabilitate. Nu cred că putem anula responsabilitatea sau nu cred că o putem suspenda prin intermediul a ceva tehnic.

DigitalPolicy: Responsabilitate proprie sau a societății?

Mihai Maci: Și, și. Aici mi se pare că la fel ca întotdeauna trebuie să existe o balanță foarte bună între felul în care noi ne asumăm propriile noastre probleme și ne raportăm la ele și ce anume suntem dispuși să delegăm societății într-o acțiune comună asupra lucrurilor altora. Și mai ales e o balanță dinamică datorită faptului că tehnologiile se modifică mereu. Nu vom găsi niciodată o formulă fixă cu privire la lucrurile astea.

DigitalPolicy: Corect. Și cred că o ultimă întrebare, așa foarte generală. Pe baza a ceea ce s-a discutat înainte, ce relație ar trebui să avem cu tehnologia?

Mihai Maci: Răspunsul pe care l-aș da ar fi: o relație normală. O relație normală de oameni care trăiesc în acest timp, care știu că tehnologia le facilitează enorm accesul la o mulțime întreagă de lucruri. O relație de oameni care folosesc tehnologia și nu sunt folosiți de tehnologie și de oameni care, în același timp, sunt capabili să ia o distanță față de lucrurile astea. Tehnologia, în definitiv în ciuda marilor ei performanțe, rămâne întotdeauna aceeași. Eu le spun studenților mei mereu acest lucru: între cel mai sofisticat telefon și un pix nu e nici o deosebire. Cu pixul respectiv poți să scrii pe hârtie poeme nemuritoare sau poți să-l bagi în lucru celui de lângă tine. Trebuie să fii atent cum îl folosești. E lecția Primului Război Mondial. În fond tehnologia e neutră. Depinde de noi cum o folosim. Depinde de noi unde fixăm limita.

DigitalPolicy: Corect.