CategorieOrașe

Ce vrem de la smart city?

In Digital, Orașe
De Mirela Marcut
9 minute

Se dau trei povești:

  1. orașul viitorului va fi unul în care tehnologia va media toate interacțiunile dintre oameni și dintre oameni și administrațiile locale. Viitorul sună bine pentru că tehnologia digitală ne va face viața mai simplă, iar datele sunt cei mai buni prieteni ai noștri pentru că ne permit să anticipăm nevoile voastre.
  2. Orașul X pune la dispoziție cetățenilor plata online a taxelor locale, reușind să digitalizeze administrația locală.
  3. „(Mi-aș dori) participarea cetățenilor la problemele urbei, colaboare între instituțiile publice (utilizarea bazelor de date in comun), educarea cetățenilor de către instituțiile implicate în colectare selectivă”

Trei povești, trei puncte de vedere diferite, dar toate duc către același concept. Smart City – un concept oarecum pompos și destul de reducționist pentru toate lucrurile pe care ar trebui să le conțină. Desigur, și poveștile de mai sus sunt oarecum reducționiste, dar sunt utile acum pentru că simplifică oarecum poveștile pe care le spun diferiți actori despre smart cities.

Prima pune accent pe oportunitatea de business – colectarea de date și extinderea tehnologiei către cât mai multe fațete ale vieții orașului. A doua pune accent pe rezultatele imediate, omițând că digitalizarea nu e de fapt un buton pe care-l apeși și gata. A treia cere ceva mai simplu – să participe și cetățenii la problemele urbei și să fie educați. Prima poate fi a mediului de business, a doua clar a unei administrații locale, iar a treia sigur e a unui cetățean.

De unde știu sigur? Pentru că am întrebat 🙂 În ultimele săptămâni am dat drumul unui chestionar total neștiințific pentru a vedea cum văd unii cetățeni orașele lor presupus inteligente și a afla ce-și doresc de la ele. E ceva mai simplu decât ce-și doresc femeile și poate ceva mai complicat decât cum văd companiile și administrația lucrurile.

De asta ne ocupăm în articolul de săptămâna trecută. Ce e de reținut? Cu ce rămâi după asta?

  • orașul inteligent este ca icebergul – mare parte din ce se întâmplă în acest cadru nu este vizibil
  • vei ști să fii atent/ă la ce se întâmplă în orașul tău în materie de transformare digitală și
  • poate te vei implica mai mult în conversațiile locale cu privire la orașul tău.

Ce înțelegi dintr-un smart city?

Chestionarul meu total neștiințific a primit 25 de răspunsuri până la această oră și a început cu the baseline. Ce înseamnă pentru tine „smart city”? Rezumatul răspunsurilor se află în graficul (prost generat de către Google) de mai jos.

La o primă vedere, înțelegerea cetățenilor față de ce e un smart city se leagă destul de mult de ceea ce oferă primăria orașului lor și asta se învârte mult în jurul facilităților de e-guvernare. 92% din mostra mea totală neștiințifică asociază în primul rând un oraș inteligent cu utilizarea tehnologiei pentru a interacționa cu cetățenii, iar pe locul doi ca popularitate se află „inițiative pentru sustenabilitate și protejarea mediului înconjurător (colectare selectivă, stații de încărcare pentru mașini electrice, clădiri eficiente energetic)”. Podiumul e completat (expresie total clișeică) de accentul pe colaborare cu mai mulți actori locali pus de administrație. Accentul pus pe IT și inovare a primit doar 6 voturi.

Deduc de aici o privire oarecum limitată asupra ce înseamnă un oraș inteligent, având în vedere că primul impuls a fost să asocieze cu serviciile de e-guverrnare. Ceea ce nu e greșit, dar e doar o parte din acel iceberg. Ce e încurajator e că sustenabilitatea este văzută ca o caracteristică semnificativă pentru un astfel de oraș.

De unde asocierea directă cu serviciile publice? Pentru că e cea mai de bază și pentru că digitalizare..digitalizare și iar digitalizare. Discursul public afectează percepția noastră în materie de orice și, mai ales în peisajul românesc, accentul este pe ceva tangibil, pe sistemul „să se facă, orice, numai să se facă”, accent izvorât din frustrările acumulate pe parcursul a trei decenii în care nu s-a făcut. Desigur, se leagă și de modul total simplu și integrat în care folosim tehnologia în viața de zi cu zi: Google integrează mai multe servicii, disponibile toate cu un cont, putem plăti cu telefonul și aplicațiile de GPS ne ghidează în timp real. Iar astea se opresc adesea la poarta instituțiilor.

Grafic prost generat de către Google Forms 🙂

Ce e inteligent la orașul tău?

Un al doilea răspuns la întrebarea de ce? de mai sus. Oamenii asociază și cu ce au deja. Case in point – răspunsurile la doua întrebare. 92% raportează că beneficiază de plata taxelor online și un procent ridicat de cetățeni raportează că se poate programa online pentru a interacționa cu autoritățile. Din același registru al interacțiunii mai este și existența aplicațiilor prin care poți raporta probleme – și acestea doar limitate la 2 orașe, Oradea și Cluj-Napoca. Deci, sunt exact acele servicii de interacțiune directă menționate mai sus. Podiumul e ocupat de furnizarea de rețele wireless în locurile publice.

 

Alt grafic prost generat de către Google Forms 🙂

Această întrebare pune și oglinda pe orașele din România. Am primit răspunsuri din mai multe orașe – Oradea, Cluj-Napoca, Timișoara, Suceava, Deva, Constanța, București, Chișinău, Iași, Craiova și Brașov. În mare parte, tabloul e tot îndreptat în direcția oferirii de servicii pentru cetățeni – de la interacțiune prin servicii de e-government la incubatoare de afaceri sau transport nepoluant sau alternativ (48%).

Oglinda arată și părțile mai puțin bune – anume că există puține consultări cu cetățenii, colectarea selectivă este încă rămasă în urmă în percepția cetățenilor, incubatoarele de afaceri sunt puține, iar singurii care au stradă inteligentă sunt clujenii (so jealous!).

O mică remarcă cu privire la consultările cu cetățenii. Acestea există deja sub forma procesului de consultare publică atunci când vine vorba de un act legislativ, spre exemplu. Doar că se pare că administrația crede că funcționează pe sistemul „if you build it, they will come”, așa că aici există o problemă de comunicare. Administrația locală mai că nu spune că aceste consultări sunt inutile pentru că nu participă nimeni sau, mai rău, participă doar cei care sunt împotriva proiectelor dintr-un motiv sau altul. Dar face minimum – minimorum pentru a promova aceste consultări publice sau pentru a impulsiona orice proces de consultare.

 

Ce-ți doresc eu ție, dulce orășel smart?

N-am găsit o rimă, dar merge și asa. Secțiunea aceasta este cea mai fascinantă pentru că a dat oamenilor șansa să viseze și ideea e că nu au visat chestii chiar SF. Printre cele mai citate chestii se numără:

  • gestionare „deșteaptă” a deșeurilor – de la colectare selectivă la pubele și coșuri de gunoi inteligente
  • integrarea serviciilor de e-guvernare oferite de administrația locală – deci platforme, multe platforme!
  • transport în comun nepoluant și smart – deci aplicații pentru monitorizarea traseelor, stații de tramvai/autobus smart (cu facilități de încărcare a dispozitivelor), dar să nu uităm de piste de biciclete bine conectate
  • gestionare „deșteaptă” a traficului – de la semafoare inteligente la parcări smart (cred că sunt alea pe care le poți rezerva de la distanță)
  • și desigur ultima, dar nu cea din urmă…mai multe consultări cu cetățenii – deși și aici nu au fost mulți care au exprimat această dorință

Ce-și doresc cetățenii de la orașul lor smart nu e chiar rocket science. Sunt cerințe de bun simț, izvorâte probabil din experiența lor cu tehnologia din viața de zi cu zi și din ce au văzut prin orașele pe care le-au vizitat. Eu una țin minte și acum aplicația de transport în comun din Berlin care adună laolaltă toate mijloacele de transport, îți face un traseu la minut care include și minutele de mers pe jos de la o stație de metrou la alta sau traseu pe bicicletă și, dacă pierzi un mijloc de transport, îți dă o altă rută în timp real.

Ce mă pune pe gânduri? Ce-și doresc cetățenii – platforme, multe platforme! Își doresc servicii integrate, ceea ce e ok, dar vin cu riscurile aferente. Pe de altă parte, nu mulți menționează că și-ar dori ca ei să fie consultați și implicați atunci când vine vorba de transformarea digitală a orașului lor. Oare noi avem un rol pasiv în chestia asta? They give, we take și atât?

Majoritatea lucrurilor pe care și le doresc sunt…rezultate vizibile – o aplicație, o platformă, o stație de tramvai smart. Sunt exact ce le place liderilor politici – lucruri către care pot arăta și despre care pot să zică – „astea s-au întâmplat în mandatul meu”.

Singura dorință care nu e palpabilă se referă la consultările cu cetățenii care nu asigură un capital de imagine extraordinar de mare, având în vedere că o consultare adevărată aduce diversitate de opinii și poate îndoieli cu privire la proiecte și parteneriate. Dar, în același timp, ambele părți trebuie să conștientizeze că interesul trebuie să fie al comunității. Lucru care nu se conștientizează încă de fiecare parte a baricadei.

Mențiuni onorabile - răspunsuri preferate

Dedic ultima parte a acestei investigații total neștiințifice câtorva răspunsuri care mi-au rămas în minte și unor idei la care nu mă gândisem înainte. Cu mulțumirile de rigoare că am ce „roade” la capitolul food for thought:

Ce înseamnă smart city pentru tine?

  • Folosirea tehnologiei pentru identificarea mai ușoară a problemelor cetățeanului, pentru răspunsul mai rapid la problemele lui, pentru diseminarea informațiilor cu privire la soluțiile existente deja.
  • Un oraș in care autoritatea locală folosește tehnologia pentru a face viața cetățenilor cât mai ușoară și plăcută, fie că e vorba de mobilitate urbană, comunicarea deciziilor, eficienta energetică. Serviciile publice sunt interconectate si accesibile. Din păcate, la noi e mai mult slogan de marketing

Ce inițiative de tip „smart city” ți-ai dori să se implementeze în orașul tău?

  • Mi-as dori ca cele (sic!)  anunţate să se implementeze pe bune. Sa se faca follow-up si analiză post-implementare. Nu doar sa il vedem pe dl Boc cum taie panglica la singura/prima strada smart. Cel mai tare mi-as dori sa avem intr-adevar colectare selectiva a deseurilor. Momentan e doar pe hartie. (răspuns din Cluj-napoca)
  • Mult mai mult focus pe mișcare și mobilitate – piste de biciclete complete și sigure, parcuri, terenuri de sport, transport in comun util cu adevărat. (răspuns din Brașov)
  • Biciclete și trotinete electrice cu o rețea de piste care sa asigure conectare internă, dar și cu vecinatatile; concursuri de inovare în domeniul smart city, a căror rezultate sa fie valorificate; transport în comun nepoluant; supravegherea smart a curățeniei orașului; posibilitatea de video-auditie cu autoritățile locale; etc (răspuns din Oradea)
  • Platformă pentru gestionarea deșeurilor și a reciclabilelor (ce pot recicla, unde, când) (răspuns din Constanța)

Încă o dată, mulțumiri celor care au completat! Chestionarul e încă deschis și adună mostre de înțelepciune cetățenească 🙂

CiteșteSalvează

Cine și cum face transformarea digitală?

In Orașe, România, Uniunea Europeană
De Mirela Marcut
14 minute

Ce urmăresc?

  • suprapunerea discuțiilor pe transformare digitală – nivel european, național și local
  • mesajele principale care reies în acest domeniu (cu traducere din legaleză/„tehnologiolă” în română)
  • spirala care poate ghida transformarea digitală – viziune, cadru legal și investiții

Ai ceva de învățat de aici?

  • că deși par separate, nivelele lucrează de fapt pentru același lucru și au piedici sau viziuni comune
  • că UE setează viziunea, cadrul legal și oferă investiții și că nivelul național și cel local au nevoie de acest ghidaj
  • și câteva elemente despre care e posibil să mai auzi/citești în viitorul apropiat – autonomie strategică, suveranitate digitală, date, once only, user experience, smart city

„Nu s-a făcut digitalizare”, am auzit random într-o seară zapând printre programele de știri când am prins expresia asta aproape jucăușă prin inepția ei. Din afirmația asta, folosită ca justificare pentru lipsa unor reforme naţionale, nu înțelegem decât că digitalizarea se realizează așa în eter fără ca nimeni să nu intervină. Probabil că autorul afirmației n-a vrut să supere nicio parte a spectrului politic. Oricum, nu mai zic că o astfel de afirmație induce și ideea că digitalizarea e salvarea. Nu e chiar o rețetă bună de oferit unui public care nu înțelege în totalitate schimbările prin care societatea și statul român ar trebui să treacă.

Normal că niciuna din cele de mai sus nu sunt afirmații corecte și în articolul de săptămâna asta vreau să mă axez pe prima parte. Să trecem de la „se face” la „ei fac”, adică de la nu-știm-cine-ce-da-e-musai la actorii care ar trebui să aibă preocuparea transformării digitale în România și nu numai.

Cum se va desfășura treaba asta? Nu voi enumera o listă de instituții care în România nu știm sigur cum comunică și cum organizează transformarea digitală (alo, guvernanță?). Mai degrabă voi merge pe nivele decizionale – de la UE, la nivelul național și cel local. De asemenea, voi trasa și câteva idei centrale enunțate de fiecare dintre acestea – așa cum am avut beneficiul de a le identifica în această săptămână. Pentru a ușura înțelegerea, voi aborda trei paliere – viziune, cadru legal și investiții.

Trei conferințe audiate într-o săptămână, trei nivele decizionale, o singură temă centrală: transformarea digitală sau digitalizarea, cum ne place să-i spunem neaoș. Sursele? Conferințele (audiate parțial sau total – că tot s-au desfășurat aproape în paralel) Masters of Digital, Conferința Biroului Parlamentului European în România privind Planul Național de Reziliență și Redresare și conferința „Orașe și Comunități. Viziunea 2030” de la Oradea.

Să purcedem.

Nivelul european

Simt nevoia să precizez ceva aici: transformarea digitală nu presupune doar niște seturi de aplicații folosite într-o administrație sau companie – ci presupune un efort diversificat pe mai multe paliere. De fapt, sunt trei paliere: discutăm atât despre măsuri concrete – cadru legal + investiții în tehnologie și transformare -, dar și despre viziune. Viziunea o exprimă liderii europeni foarte bine în discursuri, dar până la măsuri concrete e un drum lung de bătut – pavat cu eforturi de lobby și diluări/schimbări ale propunerilor inițiale prin prisma dialogului instituțional Comisie – Parlament – Consiliu. Deci, ce face UE pentru transformarea digitală? Pe scurt, se cam mișcă în toate direcțiile.

  • internațional

Charles Michel a discutat săptămâna aceasta de autonomie strategică și suveranitate digitală la conferința Masters of Digital. În traducere? E de fapt un fel mai complicat și poate mai pompos de a fixa ideea că UE își urmărește interesul de a deveni un actor puternic (not self-centered, but strong and independent) și de a nu depinde de ceilalți jucători pentru tehnologii esențiale și inovatoare (SUA, China), chiar dacă este oarecum în urma acestora. Mai mult, dorește să-și exporte viziunea către alți parteneri -„to look outside of the borders to work for a fairer, better, and greener world”. Am regăsit iarăși apelul către SUA pentru a lucra împreună către un set de reguli globale care să ghideze spațiul digital (transparență, protecția datelor, responsabilitatea companiilor, poate și taxare digitală). Deci, viziune este 🙂 .

  • în interiorul Uniunii

Coborând la nivelul UE, aici încep să se simtă efectele pentru noi, cetățenii-utilizatori, pentru că discutăm de cadru legal. Reglementarea e cuvântul de bază și aici Charles Michel a și citat „efectul Brussels” ca dovadă a influenței UE prin cadrul său de reglementare. Pe scurt, nu doar că avem reglementări mai stricte în interiorul UE, dar companiile care trebuie să le respecte „le exportă” către alte jurisdicții pentru că este mai eficient din punct de vedere al costurilor. Am scris aici despre câteva reglementări ce vor veni în cursul acestui an și care vor schimba relația noastră cu spațiul digital și posibil să fie extinse și acestea.

La capitolul acesta, a punctat și von der Leyen în speech-ul ei de la aceeași conferință- reglementările „business-friendly” și unice la nivel de UE sunt una din soluțiile pentru viitorul deceniu digital al UE (a doua: investițiile despre care voi vorbi mai mult la celelalte 2 nivele). Reglementări? 🙂 Check!

De la Charles Michel am auzit și de „busola digitală” care va fi decisă la întâlnirea Consiliului European din martie – anume un set de obiective digitale la care toate statele membre trebuie să se angajeze ca să avem mult-trâmbițatul „deceniu digital al Europei”. Desigur, statele vor și raporta progresul lor către aceste obiective. Ideea e că degeaba cheltuim 20% din buget pe proiecte digitale, dacă acesta nu contribuie cu adevărat la transformarea digitală europeană și, probabil, elevarea UE ca actor digital semnificativ. Bifăm și aici viziune. Dar aici poate că e o problemă – angajamentul pe schimbări climatice e simplu și ușor de urmărit – „neutralitate climatică”, reduceri de emisii, etc. Cum măsurăm digitalul? Procente care ascund adevărata imagine? Viteze de Internet? Cantități de date utilizate? Rămâne de văzut.

  • la nivelul statelor membre

Când trecem la interferența dintre nivelul european și statele membre, vorbim atât de reglementare, cât și despre investiții. Discursul public de la noi scoate mai mult in evidență posibilitatea de investiții, iar planul național de reziliență și redresare (PNRR) e vedeta zilelor noastre. 20% din investițiile din acest plan trebuie să fie canalizate către proiecte pe transformare digitală. Nu vă gândiți la site-uri pentru instituții publice sau simple achiziții de tehnologie, va trebui să fie vorba de reforme fundamentale, nu niște proiecte cu bani cheltuiți să fie cheltuiți.

Cifre am tot auzit, dar idei? Încă nu știm, planul național al României e în etapa în care se află mulți studenți de-ai mei în perioada asta – de rescriere a proiectelor. Am scris aici cum UE „ne cam dă mură-n gură” ce fel de proiecte ar fi fezabile pentru acest plan. Principiul lor – my money, my rules. Principiul nostru? More money, more problems. Ne mutăm astfel la nivelul național.

Nivelul național

Preocuparea la nivelul național stă în două din cele trei dimensiuni discutate mai sus: investiții și cadru legal. Odată cu banii care ne sunt băgați în traistă, constatăm că avem mai multe probleme pe care le-am ignorat pe parcursul câtorva ani buni.

La capitolul investiții, nu am auzit deocamdată decât despre banii din PNRR, cifre bombă de 6 miliarde de Euro. Cât despre țintele investițiilor, nu e încă clar ce va fi finanțat prin PNRR. Din discursurile publice ale decidenților, ne putem face o idee cam ce ar fi necesar pentru asigurarea rezilienței sau, în cazul nostru, a supraviețuirii într-o lume digitală. Încep să apară informații mai detaliate și poate mai coerente despre ” digitalizare” decât în programul de guvernare. Și mai deprimante. Spre exemplu, nu există incă o „hartă” a serviciilor digitale oferite de către autoritățile de orice fel. Acum Autoritatea pentru Digitalizarea României lucrează la un astfel de audit. Pasul următor ar fi interconectarea sistemelor, asta dacă e posibil.

In paralel, discursul public e axat pe date – desigur „prioritate zero”. Conform ministrului Teleman, datele sunt fundamentul pentru transformarea digitală. Doar că dacă nu avem o situație clară a serviciilor digitale, nu putem ști dacă setul de date produs de fiecare servește la ceva sau nu. Dacă nu avem date, nu știm nici ce aparate administrative trebuie restructurate, dar nici câte persoane din acea administrație nu au competențe digitale. Bulgărul se rostogolește la vale.

Altă prioritate asumată de decidenții politici pentru transformare digitală este „once-only”, adică o identificare unică a cetățenilor în raport cu instituțiile statului. Nu 7 conturi la 7 instituții, ci doar unul singur. Ca să ne dăm seama cât mai durează până vom ajunge acolo, pașii simplificați ar fi: audit, regândire, interconectare, abia apoi „once only”.

Cadrul legal e marea „bubă” pentru transformarea digitală, dacă stăm să ne gândim că eliminarea ștampilei dintr-o instituție publică e o știre. Dacă pentru UE reglementarea este soluția pentru o piață internă unică și protecția consumatorilor, pentru România reglementarea este necesară pentru a crea un cadru propice digitalizării. De ce? Pentru că am aflat în altă conferință că legea nu îți permite să emiți unele autorizări în format digital. În contextul acesta, am auzit o afirmație poate curajoasă de la Dragoș Tudorache, anume că agenda digitală trebuie să treacă într-o fază transpartinică, de-ideologizată. E drept că transformarea digitală nu are culoare politică, dar canalizarea investițiilor într-o parte sau alta are și aici sigur va interveni gândirea politică.

Ce lipsește de aici? Investiții avem, reglementări avem sau o să avem (sau măcar discuții despre reglementări). A, da, viziunea era! Deocamdată pare că încercăm să punem laolaltă niște lucruri pe care credem că ar trebui să le facem fără un set de principii care să ne ghideze.

Nivelul local

Cu această afirmație mă mut la nivelul local. La nivel local, discutăm cel mai adesea despre orașe inteligente ca manifestări ale transformării digitale. Aceasta este prioritatea evidențiată de participanții la conferința „Orașe și comunități. Viziunea 2030”, care a avut loc la Oradea. Un oraș inteligent nu înseamnă doar un oraș unde administrația este digitalizată și m-am bucurat să aflu că această viziune este împărtășită de către participanții din diferite orașe din România, începând cu Oradea. Prioritatea este, conform administrației locale din Oradea, ridicarea calității vieții în tandem cu dezvoltarea economică, nu accelerarea dezvoltării tehnologice cu orice preț. Deci, bifăm viziunea.

Cadrul legal este buba și pentru orașele din România, unele îmbunătățiri pe linie tehnologică nu pot fi făcute în administrațiile locale fiindcă nu există legislație care să fie neutră din punct de vedere tehnologic. Având în vedere că legislația nu e de ieri, de azi, nu pot decât să concluzionez că orașele s-au descurcat cum au putut (așa cum spune de altfel și literatura de specialitate cu privire la guvernanța urbană) în efortul de a deveni competitive pe palierul digital.

Investiții și priorități? Fondurile europene sunt „baza”. Nu mai insist aici, dar merge pe același principiu ca mai sus – orașele se descurcă singure cu fondurile europene. Sau ar trebui. Priorități? Voi lăsa deoparte cele mai avansate, dar resursa cea mai prețioasă și aici se constituie din date – nu cele personale. Ci datele rezultate din modelele de funcționare a semaforului inteligent, analiza camerelor video sau de la senzorii de pe pubelele de gunoi. Totuși, un oraș inteligent înseamnă și piste de biciclete și trafic aerisit de către semafoare inteligente, dar și clădiri eficiente energetic. Înseamnă și colectare selectivă a gunoiului, companii care activează în sectorul IT sau școli dotate cu tehnică. Să nu uităm că toate acestea se bazează sau ar trebui să se bazeze pe cetățeni inteligenți. Nu doar cel care deschide un start-up în Oradea, ci cel care colectează selectiv gunoiul, alege un mijloc alternativ de transport, care știe utiliza viitoarele aplicații ale administrației și care îi poate învăța pe cei din jur să facă la fel.

Ce leagă aceste nivele?

Trei nivele decizionale, o singură prioritate. În primul rând, le leagă accentul pus pe prioritatea transformării digitale. Asta e evident și dacă spun că într-o zi am încercat să urmăresc trei conferințe în paralel pe aceeași temă. Fiecare se mișcă în conformitate cu prerogativele și limitările sale.

În al doilea rând, văd că datele sunt prioritatea tuturor celor trei nivele. Spații comune de date, cum este proiectul Gaia-x (inițiativă franco-germană), la nivel de UE, identificarea datelor disponibile în administrația românească și generarea de date pentru nivelul local. Pentru ce? Pentru inovație și cercetare, pentru transparență și pentru luarea deciziilor. Aici aș face legătura cu un avertisment venit din cartea „Radical Uncertainty”, ai cărei autori (dintre care unul fost guvernator al Băncii Angliei) atenționează că prea multă încredere acordată datelor și analizelor făcute pe baza acestora riscă să ascundă adevăratele probleme și îi poate de-responsabiliza pe decidenți care se pot ascunde în spatele lor. Ei se refereau de fapt la economie și făceau legătura cu criza financiară din 2008 care nu a putut fi prezisă de datele avute și analizele făcute de specialiști. Dar ideea se păstrează.

De asemenea, nu am insistat aici, dar toate trei nivelele sunt legate de necesitatea unui parteneriat cu actorii privați care au „la mână” tehnologia. Orașele au nevoie de companii IT care să le dezvolte soluțiile, la fel și statul român, iar pentru UE prioritatea este să țină companiile inovatoare în Europa și să le creeze un mediu propice pentru dezvoltare. Pentru asta e nevoie de o abordare „business friendly”, așa cum spunea și Ursula von der Leyen. De altfel, parteneriatul public-privat este ceva normal pentru orașele inteligente, dar mai puțin pentru statul român.

Tripla spirală - „Viziune, cadru legal, investiții”

Fără viziune, nu sunt posibile celelalte două. UE e specialistă la viziuni – are în vedere o societate digitală echitabilă și bazată pe principii și valori, dublată de o piață internă digitală bazată pe protecția consumatorilor și competiție corectă. Acest model dorește să-l extindă către statele membre și către exterior.

Deocamdată viziunea e cam în ceață pentru nivelul național, iar cel puțin pentru Oradea am văzut că există câteva principii – protecția datelor, tehnologii simple, accent pe calitatea vieții, dezvoltare economică, etc.

Pentru UE, cadrul legal e unul din modurile prin care se realizează această viziune. Pentru România și orașe, acesta este o piedică pentru realizarea unor progrese.

Investițiile curg dinspre UE, spre statul membru și apoi către orașe. Foarte probabil, conform a ceea ce am auzit în aceste conferinte, orașele vor prelua o parte a implementării unor reforme din planul de reziliență. Controlul acestora va sta oricum la UE care va verifica planurile naționale și va da undă verde. Lupa e pusă pe noi și pe tot procesul de implementare. Să nu uităm totuși și de fondurile de coeziune care au o sumă totală mai mare, dar despre care nu mai vorbim din varii motive.

Ce n-am prea auzit?

O să încep cu eterna problemă pe care o am cu nivelul național/local. Nu prea am auzit de individ/cetățean (în discursurile naționale/locale). Adică auzim că trebuie să facem asta și cealaltă pentru cetățeni, dar ei sunt priviți destul de pasiv. Cetățeanul trebuie educat din punct de vedere al competenței digitale, datele cetățeanului trebuie protejate. Cetățeanul trebuie să poată utiliza o aplicație, iar tehnologia să fie realizată simplu. Cum realizezi simplu o aplicație dacă nu știi ce e simplu pentru un cetățean? Doar de la Code for Romania am auzit că trebuie să existe designeri de user experience în echipele care gândesc administrația publică digitalizată. Ce face o astfel de persoană? Se ocupă ca interacțiunea ta cu o platformă sau o aplicație să fie cât mai facilă.

Dar, ce-ar fi să-i întrebăm și pe cetățeni? Nu zic să-i facem pe toți user experience designers, dar zic să implicăm pe cetățeni în procesul decizional pe cât posibil. Asta se poate realiza mai ușor la nivel local. La nivel național, există și societate civilă pentru așa ceva și unii se ocupă chiar foarte bine de asta, doar că oarecum în paralel cu decidenții politici.

Și, din nou, n-am auzit de o arhitectură de guvernanță pentru astfel de demersuri. Guvernanța e un sistem decizional mai flexibil, unde există cooperare și deschidere către tot felul de actori care pot contribui cu norme, idei, soluții. La nivelul României, nu știm ce structură de guvernanță se ocupă de transformarea digitală: ministerul și ADR doar? La nivel local nu putem discuta doar despre parterneriat public-privat, ci e necesară apropierea de expertiză de alte tipuri și de cetățeni într-o astfel de arhitectură de guvernanță. N-o spun eu, o spune și literatura de specialitate care deplânge lipsa cetățeanului din proiectele de smart city.

Guvernanța (multi-nivel) ar putea face diferența. Din păcate, aici nu putem discuta despre un „efect Brussels” care să ghideze viziunea către nivelul național. Dar avem guvernanță multi-nivel, care presupune angrenarea mai multor nivele decizionale într-un domeniu de politici publice.

CiteșteSalvează

Ce e Smart la un Smart city?

In Digital, Orașe
De Mirela Marcut
9 minute

Pornind de la întrebarea „What’s going on here?” dintr-o carte începută recent, deschid discuția pe trei paliere – ce știm că știm, ce știm că nu știm și ce nu știm că nu știm despre un smart city în România.

Am început o carte recent – Radical Uncertainty. Decision-Making for an Unknowable Future – care încă de la început ne provoacă să lăsăm deoparte ideea că putem fi siguri că putem formula predicții. Introduce conceptul de radical uncertainty (incertitudine radicală) pentru a descrie starea în care nu doar că nu avem destule date pentru a formula o părere sau o predicție, dar sigur există lucruri despre care nu știm că nu știm (unknown unknowns – cum ar zice Colin Powell). Printre altele, Radical Uncertainty înseamnă să acceptăm această stare, să ne îndepărtăm de problemă și să punem întrebarea: What’s going on here? (Ce se întâmplă aici?). De-abia acum intervine legătura cu titlul postării: de multe ori, prinși în vâltoarea bla-bla-ului digitalizării, nu ne îndepărtăm de aceasta și nu întrebăm: ce se întâmplă de fapt aici? la ce se referă de fapt?

Conceptul smart city nu face excepție – auzim destul de des că orașul X implementează strategia smart city, că aplicația Y a primăriei Z face din orașul W un oraș inteligent și, desigur, că smart city reprezintă viitorul orașelor. Dar nu știm dacă există o corelare între aplicația Y și măsurarea „inteligenței” unui oraș sau, mai simplu sus, dacă aplicațiile, senzorii și conectarea la Internet fac cu adevărat un oraș să fie smart.

Aplicând întrebarea de mai sus, merg puțin mai departe și întreb: ce e smart la un oraș smart? Desigur, de la întrebarea „ce se întâmplă într-un smart city?”, vom recunoaşte că există lucruri pe care le știm că le știm, lucruri pe care știm că nu le știm și lucruri pe care nu le știm că nu le știm despre un smart city (întrebări preluate tot din Radical Uncertainty).

O să încerc să le iau pe rând, apelând la cunoștințe generale (sau common sense knowledge), la cei care au cercetat fenomenul mai îndeaproape (furnizez bibliografie la cerere!) și la munca de documentare pe care am făcut-o în Darmstadt în 2020 ca bursieră DAAD. Am ales să privesc dintr-o altă perspectivă conceptul, nu din perspectiva analistului sau a cercetătorului, ci din perspectiva noastră – a cetățenilor. Răspunsurile la aceste întrebări se bazează pe modul în care cei cu un interes (autoritățile publice de orice nivel, actorii privați de orice fel) ne prezintă acest smart city şi pe modul în care noi înţelegem ce ni se prezintă. Mă întorc apoi la final la întrebarea din titlu pentru a sintetiza un răspuns.

De ce mai trebuie să pun și eu întrebările astea? Subiectul este destul de discutat în România. Eu leg mai degrabă nevoia de regândire a unui oraș inteligent de ideile prezente tot des la Bruxelles și în alte orașe europene – guvernare bazată pe valori, o societate digitală echitabilă și protecția individizilor în spațiul digital – idei care ar trebui să înceapă să se regăsească și în discursul public din România.

Ce știm că știm despre un smart city

Primul lucru care ne vine în minte este utilizarea tehnologiei, anume transformarea a cât mai multor interacțiuni cu autoritatea publică din modul analog în modul digital. Dacă poți trimite un formular autorității locale prin Internet, e mai smart să apelezi la soluția asta. Alternativa este să mergi direct la primărie, adică să stai în trafic, să cauți loc de parcare, să mergi la automat/chioșc să plătești parcarea, să te întorci la mașină să pui tichetul de parcare, să intri în primărie, să te pui la coadă, să ceri formularul, să îl completezi, să stai la coadă iar pentru a-l preda, să-l semnezi și să-l predai și să te întorci la mașină, să constați că ai depășit timpul de parcare, deci ai primit amendă și să mergi înapoi la altă coadă să plătești amenda. Acest flux se reduce prin digitalizarea administrației publice sau e-guvernarea – transferarea proceselor birocratice în spațiul digital.

Dar viața în oraș presupune mai mult decât doar interacțiunea directă cu autoritatea publică (Slavă Domnului!). Deci, „presărăm” niște tehnologie și în celelalte aspecte ale vieții orășenilor: în scenariul de mai sus, nu stăm în trafic atât de mult, fiindcă semafoarele sunt inteligente și fluidizează circulația în funcție de fluxul de trafic. Apoi, putem plăti parcarea prin aplicație sau prin SMS, deci eliminăm câțiva pași și eliminăm și posibilitatea unei amenzi dat fiind că aplicația ne semnalizează faptul că ne expiră plata parcării și trebuie să prelungim. Sau am putea rezerva un loc de parcare de acasă. Accentul este tot pe utilizarea tehnologiei digitale – de data asta în mobilitatea urbană.

Exemplele pot să continue și nu acesta e scopul acestui articol. Scopul e să privim mai atent dincolo de acest concept care, așa cum vedem la prima vedere, înseamnă doar utilizarea tehnologiei într-un oraș (sau sat, dat fiind că există și conceptul Smart Village). Astfel, trecem la următoarea întrebare.

Ce știm că nu știm despre un smart city

În primul rând, știm că nu știm atât de multe încât să beneficiem din plin de toate aplicațiile sau posibilitățile care pot fi implementate printr-o strategie smart city. Aici mă refer la competențele digitale pe care le avem ca locuitori ai unui oraș – de a accesa și utiliza serviciile de e-guvernare, de a utiliza o aplicație de transport în comun sau de a semnala o problemă de cartier pe platforma dedicată city report. Toate acestea nu necesită doar simplul acces la tehnologie și posesia terminalului mobil, ci şi capacitatea noastră de a recunoaște o situație și de a identifica rezolvarea ei prin tehnologie, capacitate care este cam redusă în România și nu, nu voi mai aduce statisticile cu privire la competențele digitale în discuție ca să-mi susțin ideea.

Ceea ce mă duce la al doilea punct pe care știm că nu-l știm. Ca cetățeni, nu trebuie să știm doar despre tehnologie, ci trebuie să știm procesele din spatele tehnologiei care ni se pune la dispoziție. De ce?

  1.  Pentru ca să le putem utiliza așa cum trebuie și să ne asigurăm că ni se respectă drepturile legate de protecția datelor, spre exemplu;
  2. Pentru că noi vom produce o cantitate imensă de date care va putea fi folosită pentru analize care să ducă la noi aplicații, dintre care unele vor funcționa pe date sensibile (de e-sănătate, spre exemplu)
  3. Astfel, trebuie să putem să-i tragem la răspundere pe decidenți atunci când vor exista anomalii – având în vedere că aceștia trebuie să ne reprezinte interesele

Al treilea punct duce discuția tot către autoritățile locale. Discuția despre smart city în România se duce adesea către numărul de proiecte implementate, către avântul spre noi tehnologii în oraș, către cât mai multă tehnologie. În România nu știm totuși și nici despre guvernanța smart city, ci mai degrabă lucrurile se fac printr-o abordare top-down (așa cum vrea și Guvernul, vezi aici), iar noi asistăm pasivi la ce ni se întâmplă. Guvernanța se referă la o abordare proactivă de implicare a mai multor actori din comunitate și nu, nu doar a actorilor privați care vor implementa soluțiile, ci și a cetățenilor. Și nu consultare publică seacă, ci o căutare activă a implicării cetățenilor în procesul de digitalizare a orașului, lucru care nu se poate întâmpla foarte ușor dacă știm că nu știm foarte multe despre tehnologie, așa cum am afirmat la primul punct. Dar de undeva tot trebuie să pornim.

Ultimul punct aduce la calitatea vieții. Nu știm tot timpul că scopul unui smart city este să ne ridice calitatea vieții. De ce? Pentru că nu suntem destul de informați. Nu auzim decât vorbele seci: digitalizarea administrației publice, soluții smart city, mobilitate inteligentă sau economie digitală. Și foarte probabil că nu facem legătura dintre acestea și viața noastră. Cum poate crește calitatea vieții? Nu doar prin simpla digitalizare, ci poate și prin colectarea datelor pe care noi le putem furniza de exemplu mișcându-ne prin oraș și analiza acestora pentru a detecta unde să se facă următoarea pistă de biciclete (orașul Leuven face asta). Aici intervine poate și reticența noastră de a utiliza unele aplicații, prin virtutea obiceiurilor pe care ni le-am format, și nu doar a celor de colectare a datelor. Poate ne-am obișnuit să facem drumul acela la primărie pentru acel formular sau să luăm un bilet de la tramvai de la chioșc și o să fim nemulțumiți când nu vom mai putea. Dacă ne gândim la calitatea vieții noastre, o să vedem că poate am câștigat puțin timp pentru a face altceva decât să stăm la o coadă. Dar nu știm încă.

Ce nu știm că nu știm într-un smart city

Chiar credeați că o să pot să răspund la acest punct și să mă consider o cercetătoare serioasă?! Evident că nu știm că nu știm multe lucruri atunci când discutăm despre interferența a două concepte atât de cuprinzătoare: un oraș și tehnologia. Doar efortul către un oraș cu adevărat inteligent și colaborarea între toți actorii dintr-un oraș ne pot reduce din handicapul de informații. Ideea e totuși să acceptăm că vor exista o grămadă de probleme pe care nu le vom putea anticipa, care vor fi amplificate dacă rămânem doar la stadiul în care considerăm un smart city ca un oraș unde se utilizează multă tehnologie în administrație.

Totuşi, Ce e smart la un smart city?

N-am răspuns la întrebarea anterioară, dar revin la întrebarea din titlu pentru a sintetiza ce ar trebui să fie smart la un smart city în România. Preiau „pălăria” de analist pentru a răspunde scurt la această întrebare: să pornim de la o schimbare de atitudine și de cultură a administrației publice, să deschidem ochii către cetățeni și competențele lor digitale, să depunem eforturi pentru a le îmbunătăți competențele și înțelegerea asupra proceselor, să nu facem dintr-un smart city un brand doar, ci o realitate despre calitatea vieții noastre, să creăm structuri de guvernanță, să digitalizăm și să simplificăm viața într-un oraș, acestea reprezintă atributul smart din conceptul smart city.

CiteșteSalvează

despre orașe mici și inteligente

In Orașe
De Mirela Marcut
5 minute

Orașele mari – Londra, Amsterdam, Barcelona, New York, Tokyo – sunt vedetele studiilor academice și pentru industria smart city. Dar cum rămâne cu orașele mici? Orașele mici nu au avantajul de a fi centre financiare-tehnologice-turistice ale lumii, deci nu au bugetul generos sau resursele și capitalul uman pentru transformare digitală. Or do they?!

Industria smart city e o „vacă de muls”, iar pandemia cu siguranță accelerează acest aspect. Dar cum rămâne cu oamenii?

Despre Darmstadt am aflat în toamna lui 2018 de la un profesor din Germania. „Germany’s first digital city” mi-a spus la o conferință și astfel au apărut primele curiozități cu privire la ce înseamnă asta de fapt. Impresia inițială înainte de vizită a fost a unui oraș futurist în stilul celor din familia Jetsons. Deci reacţia non-academică a fost: wow, ce cool! Am avut beneficiul de a discuta la distanță, dar și de a studia orașul „la firul datelor” ca să văd cum arată un oraș mic și digital.

Principiile Digital Stadt. Sursă: https://www.digitalstadt-darmstadt.de

Acum câteva cuvinte despre Darmstadt, un oraș de mărimea Oradiei, un oraș Art Nouveau ca Oradea. E un puternic oraș universitar cu o populație tânără și multiculturală, este sediul organizații europene EUMETSAT, sediul uneia dintre cele mai vechi companii în știință și tehnologie din Germania, Merck (1668).

Diferențele sunt evidente, dar ambele sunt orașe mici și se află în umbra altor orașe mai dezvoltate, mai mari și mai tehnologizate. Am simțit asta discutând cu oamenii din primăria din Darmstadt care nu îndrăzneau să se compare cu Frankfurt și mă întrebau ce pot eu afla de la micul lor oraș.

Asta am vrut să aflu în Darmstadt: cum abordează transformarea digitală o administrație locală care e sensibilă la pericolele tehnologiei și la oameni.

Orașele sunt cele mai apropiate entități politice de indivizi, iar acest lucru e cu atât mai valabil pentru orașele mai mici. Indivizii pot fi puși cu adevărat în centrul unei strategii smart city prin prisma acestei apropieri. Există totuși o condiție: să existe o administrație locală axată pe îmbunătățirea vieții cetățenilor. Asta am vrut să aflu în Darmstadt: cum abordează transformarea digitală o administrație locală care e sensibilă la pericolele tehnologiei și la oameni.

Revin la Darmstadt. Așa cum am spus, am ajuns să petrec aproape 4 luni în orașul digital. Nu am trăit într-un oraș SF, super-tehnologizat, nu am simțit că sunt supravegheată și nici nu am avut identitate digitală. Orice inovație tehnologică a fost pusă la dispoziție având comunitatea în prim plan: aplicații care încurajează economia circulară în care oamenii își pot împrumuta uneltele unii altora sau pot merge împreună cu o singură mașină la Frankfurt. Programul Digital City presupune cursuri gratis de alfabetizare media și digitală pentru cei peste 60 de ani, dar și module gratis de educație pentru securitate cibernetică (Bleib wachsam, Darmstadt). Da, există și senzori și generare de date, dar sunt făcute cu protocolul LORAWAN, mai ieftin și mai în controlul administrației locale. Intervențiile sunt țintite către comunitate.

Cea mai importantă frică a oamenilor a fost să nu fie depășiți de tehnologie.

De altfel, administrația locală organizează des întâlniri și consultări cu cetățenii unde li se prezintă proiectele acestora din urmă și unde se colectează feedback. Așa a început și proiectul Digital City, cu un eveniment cu cetățenii care și-au listat, printre altele, principalele frici legate de digitalizare. Cea mai importantă frică a oamenilor a fost să nu fie depășiți de tehnologie.

Și apropo, managementul proiectului Digital City are o serie de comitete și comiții care duc mai departe ideea tehnologiei pentru oameni. Conform acestora, sunt printre singurii din Europa care au un comitet de etică ce a realizat o serie de principii etice la care primăria se supune în adoptarea noilor tehnologii. De altfel, acesta e motivul pentru care au refuzat o serie de tehnologii „black-box”, nedorind să utilizeze tehnologii pe care nu le-ar putea explica cetățenilor lor.

Viața în primul oraș digital al Germaniei este oarecum la fel și după obținerea acestui titlu, semn că transformarea digitală este un efort de durată și este și un exercițiu din care se învață pe măsură ce se întâmplă. Oamenii merg pe bicicleta des și au un serviciu de bike-sharing administrat de compania de transport local. Administrația a funcționat bine în online pe perioada pandemiei și am putut comunica cu funcționarii direct pe email. Se lucrează la platforma de date a orașului astfel încât să se cupleze diferitele surse pentru a îmbunătăți mobilitatea. Deci, dacă senzorii pentru monitorizarea indicatorilor de poluare detectează anumite creșteri de valori, atunci însemnă că traficul este ridicat și pot fi făcute ajustări la managementul traficului pentru a scădea indicatorii de poluare. Și ca peisajul să fie complet, administrația orașului va pune la dispoziție platforma de date cetățenilor pentru „citizen science projects”. Se întâmplă așa ceva într-un oraș mare? Se întâmplă așa ceva în România?

Las întrebarea fără răspuns, dar pot să ofer câteva piste pentru a ne gândi la orașul mic și inteligent altfel. Sfaturile de mai jos sunt unul din rezultatele cercetării mele finanțate de către Deutscher Akademischer Austauchdienst (DAAD).

CiteșteSalvează

 

Digital Policy este o platformă de analize de politici publice digitale, axată pe nivelurile european, național și local.

Pagini

Newsletter