CategorieRomânia

cum stăm cu proiectele pentru servicii publice digitale?

(notă: în acest articol folosesc mai mult termenul de „digitalizare” pentru că acesta este folosit exclusiv în descrierile proiectelor europene, deși am stabilit deja că nu acesta este termenul potrivit pe care trebuie să-l folosim)

Am participat săptămâna trecută la o dezbatere despre #digitalizare sau, mai bine zis, transformare digitală. Mulțumesc pentru invitație încă o dată, mi-a făcut plăcere să-mi expun ideile într-un cadru oficial (întreaga dezbatere o puteți găsi aici). Printre altele, am spus atunci că serviciile digitale din România suferă de fragmentare și că putem avea experiențe foarte diferite ca cetățeni în diferite colțuri ale țării sau chiar în același oraș, dacă ne mutăm de la o instituție la alta.

Little did I know then …că m-am înșelat, dar am și avut dreptate în același timp 🙂

Ca să ilustrez asta, o să pornesc oarecum azi invers în postarea asta, anume cu una dintre concluziile la care am ajuns după analiza proiectelor cu fonduri europene realizate de autoritățile publice (locale, centrale, sistemul judiciar etc) în perioada 2014-2020: serviciile nu au cum să fie fragmentate dacă multe din proiectele cu fonduri europene sunt aproape identice 🙂 Deci cum? Am descoperit proiecte aproape scrise la indigo, cu formulări identice sau aproape identice. Indiferent că există aceleași obiective de urmat prin programul operațional , formulările nu au cum să fie la fel dacă proiectul e făcut „personalizat”.

Pănă una-alta, să vedem mai clar despre ce e de învățat în postarea de azi:

  • există peste 100 de proiecte pe servicii publice digitale implementate cu fonduri europene (finalizate sau în curs de implementare)
  • orașele mari performează neuniform la atragerea unor astfel de fonduri
  • orașele mai mici implementează proiecte pe servicii publice digitale – asigurând astfel o posibilă dimensiune teritorială pentru transformarea digitală și experiență uniformă de cetățean în raportul cu autoritățile
  • entuziasm scăzut în unele județe (doar 1 proiect de genul acesta în mai multe județe)
  • o să fac și câteva referiri cu privire la arhitectura proiectelor și la conținut (cu unele surprize)

Înainte de analiza propriu-zisă, câteva cuvinte despre programul operațional analizat, sursa de date și câteva limitări ale analizei mele.

Cine și pentru ce dă bani autorităților PUBLICE pentru „digitalizare”?

În acest caz, cine = Uniunea Europeană care are un acord, numit Acordul de Parteneriat, cu România și prin intermediul căruia se stabilesc prioritățile de finanțare cu fonduri structurale pe o perioadă de 7 ani. La nivelul României, autoritatea care se ocupă de acest program este Ministerul Lucrărilor Publice, Dezvoltării și Administrației prin direcția sa de programe europene.

Pentru ce = îmbunătățirea capacității administrative a autorităților locale. Fondurile se împart în programe operaționale, iar acesta aferent autorităților se numește Programul Operațional Capacitate Administrativă.

Autoritățile care pot beneficia de aceste fonduri sunt autorități și instituții publice centrale, autorități administrative autonome, ONG-uri, parteneri sociali, instituțiile de învățământ superior acreditate și de cercetare, Academia Română, autorități și instituții publice locale de la nivelul județelor și municipiilor, autorități și instituții publice locale beneficiare ITI, instituțiile din sistemul judiciar.

Programul are o serie de axe și obiective prin intermediul cărora se pot finanța aceste proiecte de „digitalizare”, cum ar fi: măsuri de creștere a transparenței în administrația publică, simplificarea procedurilor administrative și reducerea birocrației pentru cetățeni și mediul de afaceri și simplificarea procedurilor administrative pentru cetățean, dezvoltarea abilităților personalului din instituții etc.

Scop, întrebări și limitări

Normal, aceste proiecte reprezintă informații publice și aici ajungem și la sursa de date care stă la baza acestei analize. Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene a publicat o hartă a stadiului implementării proiectelor cu fonduri europene până la 31.02 2021 pe programele operaționale din ciclul 2014-2020. Date deschise = food for research 🙂 Am luat la rând județele și am extras proiectele care făceau referire la digitalizare, soluții informatice, smart city etc.

De ce această analiză? Transformarea digitală este doar de puțin timp în textul fiecărui discurs public, dar banii puși la dispoziție pentru servicii publice digitale sunt acolo de mult mai mult timp. Sunt puși la dispoziție tocmai pentru că cineva dintr-un minister a negociat ca acești bani să fie acolo. Deci, scopul acestei analize este să scoată la iveală interesul pentru transformare digitală al autorităților publice eligibile pentru aceste fonduri.

M-au interesat următoarele chestii:

  • interesul pentru fondurile europene la nivel local este ridicat?
  • marile orașe au avut resurse mai mari de a se implica în astfel de proiecte?
  • care sunt prioritățile de digitalizare pentru autoritățile locale? care este specificul proiectelor?
  • ce iese în evidență din punct de vedere al conținutului și arhitecturii proiectelor?

Răspunsurile la aceste întrebări nu sunt universale, deci pot accepta că există unele limitări:

  • doar unele tipuri de autorități publice pot să acceseze aceste fonduri
  • transformarea digitală nu se realizează doar cu fonduri europene, ci se poate realiza cu fonduri proprii sau din alte surse. Depinde de capacitatea administrativă a autorităților
  • analiza se limitează la POCA, nu și la alte programe operaționale sau fonduri europene.
  • e posibil să-mi fi scăpat proiecte de digitalizare având în vedere că am avut acces doar la obiectivele proiectelor și mai puțin la activități din proiecte mari

Și acum că am acceptat că nu am de gând să ofer certitudini sau răspunsuri universal valabile, să purcedem 🙂

Care e tabloul general al interesului autorităților pentru „digitalizare”?

La prima vedere, tabloul este chiar optimist. Cifrele arată cam așa:

  • 141 de proiecte cu fonduri europene care vizează „digitalizarea” – atât la nivel de județ, cât și la nivel de autorități centrale (nu prea multe aici)
  • cele mai puține proiecte pe județ – 1 – Covasna, Dâmbovița, Gorj, Olt, Vaslui, Mureș etc
  • cele mai multe proiecte pe județ: Cluj – 7, Sibiu – 6, Hunedoara – 9, Alba – 8 + București (pe sectoare) – 8,
  • bani: total valoare proiecte – 561. 246. 050 lei, din care fonduri UE = 457. 306. 271 lei (diferența e din cofinanțări + contribuții private etc)

Totuși, proiectele pentru digitalizare par totuși relativ puține printre pleiada de proiecte pentru planificare strategică, pentru strategii anti-corupție sau managementul calității, training-uri pentru funcționari și altele. Probabil că acestea sunt mai multe pentru că sunt mai ușor de implementat decât soluțiile IT la nivel intern.

Distribuția pe județe este și ea neuniformă. În general, județele mai dezvoltate au bifat mai multe proiecte (Cluj, Sibiu, Alba). Aceeași distribuție poate fi explicată și altfel: județele cu mai multe orașe mici au bifat mai multe proiecte. Hunedoara este cap de afiș aici: Petroșani, Lupeni, Vulcan, Brad, Orăștie, Hunedoara, Deva (proiectele lor sunt similare). Harta cu proiectele e mai jos.

Mai departe can-can-urile. Că și aici sunt destule.

 

Ce iese în evidență?

  • proiecte aproape la indigo – cu obiective la fel – înfrumusețate cu 1-2 obiective extra -chiar și cu aceleași formulări (de la Târnăveni la Urziceni, la Onești și așa mai departe)
  • parteneri fantomă în proiecte sau deloc (e drept, în 6 proiecte), dar de unde vine expertiza de simplificare administrativă?! (întrebare retorică)
  • sintagma „masuri din perspectiva back-office (adaptarea procedurilor interne de lucru, digitalizarea arhivelor) si front-office” este foarte prezentă 🙂 – cu referire la simplificarea procedurilor interne, dar și ale celor cu contact cu cetățenii. În 6 proiecte regăsesc aceeași sintagmă fără nicio schimbare, iar în total 59 de proiecte folosesc separația back-office/front-office explicit. Coincidență?
  • formarea personalului este strict în legătură cu „utilizarea solutiilor informatice implementate in cadrul proiectului” – o înțelegere îngustă a termenului de competențe digitale -mai multe proiecte stipulează o astfel de formare în aceeași formulare (aprox.8)
  • nu există proiecte care să lucreze pe baza datelor
  • folosirea de ERP în unele proiecte 🙂 – exemplu- Eficientizarea si simplificarea serviciilor furnizate cetatenilor de catre Consiliul Judetean Calarasi prin implementarea unei solutii de portal cu servicii digitale pentru cetateni, managementul documentelor, ERP si digitalizarea arhivei – Lugoj, Mediaș, Constanța, Călărași, Reșița (aceeași formulare în toate proiectele)
  • retrodigitalizarea!!! Am învățat acest cuvânt trecând prin proiectele autorităților locale. Adică arhivarea documentelor pe un suport digital. Cuvântul nu există în română, desigur.

Există interes pentru digitalizare în rândul autorităților locale?

141 de proiecte par multe, dar, dacă le împart la 40 de județe, nu mai e același lucru. De asemenea, autoritățile locale nu pornesc din același punct. Unele județe și municipii sunt mai avansate în tranziția digitală (cum e Cluj), altele mai puțin și de-abia acum se aventurează. Așa se explică de ce Cluj are proiecte mai avansate (funcționarul virtual Antonia) și altele de-abia acum fac strategii și proceduri pentru simplificarea lucrului în instituție (Călărași, de exemplu).

Deci, există interes, doar că este neuniform. Acest lucru este valabil și dacă ne uităm la orașele mari. Aproape toate au proiecte de genul acesta, dar nu în grad foarte ridicat. Oradea are doar 1, Timișoara la fel, în timp ce Cluj-Napoca are 3 (2 la primărie și unul la CJ, restul fiind pentru alte orașe mai mici), Sibiu (orașul, nu județul) are 4 (2 la primărie, 2 la CJ).

Oricum, majoritatea proiectelor de digitalizare se derulează la nivelul municipiilor (106 + cele 8 de la nivelul sectoarelor Bucureștiului). La nivel județean, se derulează doar 25 de proiecte*, ceea ce este chiar puțin și poate duce către această fragmentare despre care vorbeam eu mai sus. Autoritățile locale nu sunt bule de sine stătătoare, ele există într-un ecosistem și colaborează cu nivelul județean, deci nu putem vorbi despre interconectare între cele două nivele. E bine că municipiile au astfel de proiecte, dar ele nu vor fi cu adevărat de succes fără a fi integrate mai bine în ecosistemul autoritățlor.

(* restul de 2 proiecte sunt derulate la nivelul instituțiilor centrale – Ministerul Justiției și Agenția Națională Antidrog)

Marile orașe sunt cap de afiș?

Da și nu. Așa cum am spus mai sus, interesul este neuniform și la nivelul orașelor mari și proiectele lor variază în funcție de momentul de tranziție în care se află. Constanța se află la momentul continuării arhivării electronice a documentelor și are un proiect de introducere a unui „sistem informatic”, în timp ce altele au funcționari virtuali.

Alte orașe mari se află mai degrabă în stadiul realizării strategiei lor de smart city – aici sunt Constanța, Ploiești, Galați. La Ploiești sunt chiar cursuri pentru ”smart city management”.

De fapt, orașele mai mici sunt mai semnificative pentru transformarea digitală pentru că dau o dimensiune teritorială acesteia și elimină insulele de servicii publice digitale din marile orașe. Ele ar trebui să aibă cel mai mare interes pentru a accesa astfel de finanțări, având în vedere finanțarea lor deficitară de la bugetul de stat. Deci, e îmbucurător să văd orașe mai mici cu proiecte pentru servicii publice digitale – Lupeni, Reghin, Băilești, Mediaș, Orșova etc.

Orașele mici ar trebui să fie capul de afiși aici.

Ce priorități au aceste proiecte? Care e specificul proiectelor?

Fără a număra steagurile ca Pristanda, am identificat câteva din prioritățile proiectelor:

  • arhivare electronică, ”retrodigitalizare” sau chiar „retrodigitizare” 🙂
  • simplificarea procedurilor interne și a celor care presupun contactul cu cetățeanul
  • implementarea de „soluții informatice” și realizarea de portaluri + soluții de plăți electronice – registratură electronică de exemplu
  • formarea personalului, dar explicit în utilizarea soluțiilor informatice care s-au cumpărat din proiect
  • e plin de strategii – smart city, dezvoltare durabilă etc
  • există proiecte pentru servicii sociale și medicale care să fie gestionate digital (Brașov)

Cine vine cu expertiza?

Aici recunosc că am fost surprinsă. Marea majoritate a proiectelor presupun muncă de simplificare a fluxurilor de lucru, a procedurilor, a serviciilor oferite, dar această simplificare se analizează de către mediul intern. Nu au parteneri în proiect care ar putea veni cu o perspectivă diferită și mai ales cu expertiză – un ONG, o instituție academică etc.

O astfel de muncă presupune cel puțin un audit și expertiză, de preferabil din exterior pentru că ar elimina subiectivitățile funcționarilor sau inerția în care se află atunci când pun în practică niște proceduri. Sau ar mai fi altă explicație – proiectul ar realiza aceste simplificări doar prin simpla achiziție a unor programe. Nici asta nu e ok – simpla achiziție de tehnologie nu simplifică munca funcționarului.

Cu toate acestea, există proiecte cu parteneriate – 19 la număr, dar nu sunt neapărat din exterior (pot să fie Asociații de Dezvoltare Integrată) și nici la categoria „experți” nu i-aș încadra pe toți.

La categoria parteneri pe bune, includ:

  • UBB – care are doar 1 proiect la Drobeta Turnu Severin
  • Transparency International – la Aiud și Sibiu

Nu pot să nu adaug și categoria parteneri „dubioși”:

  • ASOCIATIA PENTRU IMPLEMENTAREA DEMOCRATIEI – Alexandru Cumpănașu se află în spatele acesteia – și este partener în proiecte de la Alexandria, Sector 5 și Sector 3
  • Asociația Centrul de Resurse în domeniul Științelor Socio-Umane – care implementează proiecte la Medgidia și Dorohoi. Proiectele celor 2 orașe sunt aproape identice, nu doar în ceea ce vor să facă, ci și în exprimare 🙂

Și acum e rândul întrebării retorice: alți parteneri care se pricep la transformare digitală nu sunt în țara asta?! Ori nu au nevoie de expertiză, ori sunt parteneri dubioși.

Cum rămânem?

Cu proiecte scrise la indigo sau foarte asemănătoare, fără prea multă expertiză în spate, dar cu promisiunea simplificării procedurilor de lucru. Simplificare fără expertiză prin parteneriate.

Cu proiecte cu parteneriate dubioase.

Cu elaborare de strategii care nu știm dacă vor fi urmate sau nu.

Cu proiecte de „digitalizare” în orașele mici, lucru îmbucurător, totuși.

Cu formarea personalului strict din perspectiva utilizării programelor achiziționate prin proiect, deci cu competențe digitale prost înțelese la nivel de autoritate.

O să ziceți: OK, sunt proiecte identice, la indigo. Ce mai contează ce scriu dacă fac totuși ceva în direcția asta? Da, dar proiectele nu își vor îndeplini de fapt scopurile și nici programul operațional nu își va atinge țintele, dacă funcționarii sunt instruiți prin proiect să utilizeze doar soluțiile informatice achiziționate, dacă nu există expertiză prin parteneriate și dacă soluțiile IT doar cârpesc problema și nu simplifică cu adevărat lucrurile.

PNRR și Capra vecinului. Pe ce cheltuie statele pentru tranziția digitală?

PNRR transformare digitala

Dacă s-ar face un studiu cu privire la sportul național al românilor, ar ieși fotbalul sau oina. Dar nu e acesta. Mai degrabă e cel în care să ne uităm la alții și să ne comparăm cu ei. Ne place să ne uităm la ce au alții și ce nu avem noi, să râvnim la ce au și să și râdem că ei n-au ce avem noi. Dacă în viețile noastre comparația constantă cu ceilalți poate nu e cel mai bun exercițiu pe care-l putem face cu energia pe care o avem într-o zi, în științele sociale comparația este un instrument util pentru cercetare. Ne ajută să privim o situație din mai multe perspective și să extragem învățăminte.

Având în vedere că bifez atât calitatea de a face parte din această națiune, cât și cea de a fi în științele sociale, era normal că voi ajunge să fac o comparație pe aici. Și având în vedere că PNRR este „pe toate gardurile” și în majoritatea discuțiilor politice, m-am gândit că acesta ar fi bun prilej să vedem ce mai face capra vecinului. Capra = PNRR, vecinul = câteva state membre UE care au deja PNRR aprobat. Pentru că da, unele state membre au primit aprobare pentru planurile lor, în timp ce România este încă sub evaluare.

Ce poți urmări în acest articol:

  • cum arată procesul de aprobare a PNRR
  • cheltuielile din secțiunea „digital” propuse de către câteva din statele membre cu planurile aprobate
  • comparația cu România

Cum se evaluează și aprobă PNRR?

Fiind vorba de bani mulți, e vorba de un proces de evaluare și aprobare. Fiind vorba de reforme complexe și investiții substanțiale într-un mod în care nu s-a mai făcut până acum în UE, e vorba de un proces de evaluare și aprobare. „We need to get this right”, spune site-ul Comisiei Europene.

Comisia Europeană se ocupă de evaluarea lor și oferă o propunere de aprobare către Consiliu, care face aprobarea formală. La baza evaluării lor stau 11 criterii, dar cele mai importante sunt cele legate de:

  • țintele de 37% și 20% din buget alocate pentru investiții și reforme care sprijină obiectivele legate de climă, respectiv tehnologiile digitale
  • investițiile nu fac rău mediului înconjurător
  • investițiile și reformele se „mulează” priorităților și specificității statului membru
  • bifează recomandările de țară și contribuie la întărirea rezilienției și a potențialului de creștere a statului membru (nu știu exact cum se măsoară ultima parte, dar de-aia sunt oameni deștepți în DG-uri)

În urma evaluării, Comisia realizează un raport pentru un proiect de decizie a Consiliului pentru aprobarea planului statului respectiv. Până acum, Comisia a aprobat planurile Italiei, Spaniei, Greciei, Franței, Portugaliei, Letoniei, Luxembourgului, Austriei, Danemarcei, Germaniei, Slovaciei, Sloveniei, Belgiei, Lituaniei (până la ora la care scriu). Dacă n-ați numărat, jumătate din statele membre au planuri aprobate deja.

CE FACE CAPRA VECINULUI? (ĂLA DE CE ARE ȘI EU NU?)

Ca să nu plictisesc audiența, am ales doar o parte din cele 14 (până acum!) planuri aprobate. Toate sunt state care stau în fața României la indexul Economiei și Societății Digitale (DESI), dar sunt state cu grade diferite de dezvoltare socio-economică și sunt și state către care tindem sau cu care ne asemănăm. Franța, Germania, Danemarca ar fi din categoria statelor către care tindem. Slovacia, Lituania, Grecia sunt state cu care ne asemănăm în anumite circumstanțe. Voi include detalii despre Italia și Spania sporadic pentru că sunt țări unde trăiesc mulți români care vor interacționa cu autoritățile digitalizate și își vor trimite copiii la școlile viitorului. Le voi trata în aceste categorii și la final tragem niște învățăminte împreună.

Vecinul bogat

Prin ce se distinge calupul țărilor către care tindem? În primul rând, prin sumele acordate către investiții și reforme pentru tranziția digitală și schimbări climatice. Danemarca alocă 59% pentru obiectivele de climă, în timp ce Germania alocă 52% pentru tranziția digitală. Franța e undeva între cele două cu 46% pentru climă și 21% pentru tranziția digitală. Cel puțin unul din aceste obiective mari ale MRR este evidențiat prin aceste procente.

Rămânând la tranziția digitală, Danemarca și Franța prioritizează transformarea digitală a IMM-urilor, fie cu stimulente financiare pentru achiziționarea de echipament digital (Danemarca), fie prin scheme de granturi (Franța – din ce-mi dau eu seama din materialele Comisiei Europene) pentru a contribui la tranziția digitală a 200 de mii de IMM-uri. Altceva ce mi s-a părut interesant la Germania, apropo de domeniul economic: se va axa pe tranziția digitală a sectorului automotive. Franța dublează eforturile prin angajamente de pregătire și recalificare a forței de muncă în ceea ce numesc ei „slujbele viitorului”, cu o țintă de 25 de mii de persoane. Germania se axează pe extinderea accesului la Internet, fiind undeva sub media europeană la acces și viteză de Internet. De fapt, zonele rurale sunt țintite de toate cele trei state pentru extinderea accesului la Internet, dar să nu uităm nici de eforturile pentru dezvoltarea 5G.

Danemarca și Germania plusează mult la capitolul servicii publice digitale. Formularea din documentele aferente Danemarcei este amuzantă (pentru mine, românca): „further digitalising digital public services”. Deci, „digitalizarea” nu se încheie niciodată, nici în Danemarca. Iar Germania își asumă transformarea digitală a 115 servicii publice federale și a 100 de servicii publice regionale până în 2022.

Franța se distinge prin eforturile de dezvoltare a competențelor digitale ale cetățenilor, începând cu cei mai mici, anunțând programe pentru elevii din școlile primare și secundare, dar și pentru a pregăti viitori specialiști IT. La acest capitol se distinge și Germania cu programe digitale remediale pentru elevii care au rămas în urmă din cauza COVID.

Atât Germania, cât și Franța au anunțat participarea în proiecte de transformare digitală de tip „transfrontalier”, adică de interes comun care pot fi dezvoltate de mai multe state membre. Acestea implică facilități de „high performance computing”, cloud de nouă generație etc.

Vecinul mai sărac

Prioritățile sunt cam aceleași: conectivitate, competențe digitale, servicii publice digitale. Accesul la Internet este un mare minus pentru Grecia care, din cauza specificului teritoriului său, are probleme de conectare a insulelor. Prin planul lor, ei vor trage cabluri submarine care vor aduce Internet mai rapid pe insule (deci Netflix la anul prin Lefkada! :)). Mai mult, vor să dezvolte tehnologia 5G de-a lungul autostrăzilor care străbat ţara, făcând la propriu autostrăzi informaționale. Lituania a alocat și ea bani pentru extinderea accesului în zonele rurale. Slovacia nu apare la acest capitol decât cu investiții pentru dezvoltarea 5G.

Dar Slovacia apare cu fonduri alocate pentru dotarea școlilor cu infrastructură digitală, pentru dezvoltarea unui ecosistem de învățare în era digitală și pentru pregătirea profesorilor. La capitolul reforme, Slovacia propune o strategie de îmbunătățire a competențelor digitale ale cetățenilor la toate vârstele, un semn clar de incluziune digitală. Din aceeași categorie a incluziunii digitale, Lituania propune un proiect de tehnologie adaptată limbii lituaniene (cel mai probabil pentru încurajarea realizării de programe și servicii digitale în limba maternă ce va deschide accesul către alte categorii de populație care nu vorbesc engleza).

Capitolul servicii publice digitale este vast la toate cele trei state. Slovacia propune o viziune mai degrabă de „business” pentru serviciile publice digitale, vizând dezvoltarea de „servicii orientate pe client”. La fel, Grecia propune un sistem de tip „customer relationship management” pentru administrație, care va fi menit să administreze întreg ciclul de viață al relației cu cetățeanul. Evident, sunt mai multe proiecte de transformare a serviciilor digitale, Slovacia vizează de exemplu modernizarea serviciilor echivalente unui ITM din România, iar Grecia vizează și modernizarea sistemului vamal.

Atât Grecia, cât și Slovacia au în plan și proiecte de interes comun cu alte țări. Grecia va lucra împreună cu Cipru pentru sistemul de cabluri submarine de Internet.

Dar Spania și Italia?

Cele două state vizează și ele extinderea accesului la Internet, având și ele probleme cu conectarea zonelor izolate, a celor mai sărace (sudul Italiei) sau cu conectarea centrelor istorice ale orașelor din Spania (unde peisajul și arhitectura n-au permis prea multe intervenții).

Ce mi-a plăcut la planul Italiei este că menționează cu subiect și predicat necesitatea transformării procedurilor administrației centrale, regionale și locale, deci nu doar vizează ridicarea acelorași proceduri în cloud. Spania va oferi IMM-urilor un „toolkit digital”, hai să-i zicem un trusou pentru digitalizare 🙂

Realizarea unui cloud guvernamental este și ea prioritară în Italia, iar Spania preconizează investiții pentru schimbarea modului de lucru a sistemelor de sănătate, justiție și a celor de servicii sociale.

Noi cum stăm?

Am mai vorbit despre PNRR-ul nostru și nu mai intru în explicații. Pentru detalii, intrați aici.

În primul rând, al nostru plan nu este încă aprobat, suntem încă în faza de clarificări și evaluare, deci e posibil să se mai schimbe ceva, nu neapărat doar pe tranziție digitală. Chiar și secţiunea de FAQ a Comisiei Europene spune alb pe negru că un astfel de plan cu un astfel de buget trebuie gândit cu atenție. Deci, aș putea spune că nu e neapărat un lucru rău că încă nu e aprobat. Plus că unele state cu guverne stabile lucrează la ele de ceva vreme, la noi s-a schimbat guvernul și a trebuit practic luat totul de la început.

Ce să mai zic că e foarte greu să prioritizezi reforme și investiții în condițiile în care nu stăm prea bine la niciun capitol al DESI. Ai un vas care curge prin mai multe găuri și trebuie să-l faci să nu se scufunde. Faci tot ce poți să astupi cât mai multe găuri sau astupi cele mai mari găuri? Grea decizie.

În ceea ce privește comparația dintre măsurile României și cele ale celorlalte state, liniile de reforme și investiții sunt cam aceleași. Deci nu prea avem ce să ne fie ciudă că unii s-au gândit la una și noi nu. Cloud-ul guvernamental care va lega instituțiile este cea mai semnificativă investiție (Italia, Grecia au astfel de idei). Investiții pe zona de securitate cibernetică pentru administrația publică. Dezvoltarea 5G pe teritoriul țării prin stimularea de investiții private (Slovacia, Grecia la fel). Dezvoltarea competențelor digitale ale funcționarilor publici – asta e cam unică României (30.000 de funcționari la un total de 1,3 milioane de funcționari, conform articolului de aici). Dezvoltarea competențelor digitale ale cetățenilor de toate vârstele, asta prin intermediul bibliotecilor (cu o țintă de 100.000 de oameni / 40 județe = 2500 pe județ până în 2026?). Lituania, Slovacia, Grecia, Franța au inițiative similare, dar nu prin biblioteci. Sprijin pentru cel puțin 3000 de IMM-uri prin ajutor de stat pentru „digitalizare”. Dotarea școlilor cu tehnologie (similar cu Franța, Slovacia, Spania). Și tot așa. Foarte multe intervenții pe foarte multe linii. Avem scheme similare de granturi pentru IMM-uri cu alte state, cum ar fi Spania, Franța, Germania, Danemarca etc.

Ce mai avem noi în plus față de alte state? Granturi pentru smart cities, ceea ce nu am văzut la alte state. În afară de Germania, nu am văzut măsuri pentru nivelurile sub-naționale. Noi marșăm mult și pe pregătirea funcționarilor publici, deși cifra pare puțin cam mică (și termenul de realizare e la fel de mic).

Ce ne lipsește? În afară de aprobare, lipsesc mai multe proiecte de interes comun – din ce văd avem în plan participarea într-un plan de interes comun în microelectronică. Cercetarea pe inteligență artificială pare un pic lăsată în afară, fiindcă văd că se vizează dezvoltarea în privat a astfel de aplicații prin scheme de grant pentru IMM-uri. La alte state, schemele pentru competențe digitale sunt puțin mai largi decât la noi.

Și ne mai lipsesc câteva puncte în clasamentul DESI și în viitoarea busolă digitală care să ne aducă cu adevărat undeva pe lângă statele pe care le tot urmărim.

Limitări ale acestui articol:

  • pentru planurile aprobate, am lucrat cu evaluările Comisiei cu privire la plan (există riscul să nu intre prea mult în detalii de reforme). Pentru discuția despre România, am folosit planul integral (foarte extins la 1350 de pagini și deci și opțiunea de CTRL+F 🙂 )
  • alegerea relativ subiectivă a statelor din articole (mi-ar fi plăcut să fie și Bulgaria printre cele aprobate ca să ne comparăm cu vecinii cu care împărțim ultimele locuri)

Referințe

CARE-I TREABA CU PLANUL NAȚIONAL DE REZILIENȚĂ? (updated)

Am citit în weekend o analiză a European Policy Centre (EPC) cu privire la potențialul PNRR-urilor de a contribui la tranzițiile digitală și verde, dar și la coeziune. Da, știu, light reading în vacanța de Paște. Ideea era să înțeleg cum e cu PNRR în alte state membre, în condițiile în care discuțiile publice la noi se rezumă la „vai, ne facem de râs la Comisie cu planul ăsta” și la „planul a fost respins”, fără să se discute despre conținut. În plus, având în vedere că am mai scris despre PNRR varianta 1.0, era normal să purced și la analiza planului 2.0 formulat de coaliția actuală. Din motive evidente, analiza se va axa pe transformarea digitală previzionată de către PNRR.

Ce e de reținut de aici?

  • Veți fi ghidați prin analiză de către Ion, un cetățean român simplu care trăiește povestea transformării digitale și a reformelor implementate de PNRR;
  • Veți vedea cum arată reformele propuse prin PNRR pe transformare digitală (traduse în limbaj simplu să înțeleagă și Ion);
  • La final, o scurtă analiză asupra coerenței, caracterului structural și a impactului – atât cât se poate:
    • Fragmentarea poate afecta implementarea planului
    • Lipsește viziunea centrală către care țintesc reformele și investițiile din PNRR – alta decât „tradiționala” tranziție digitală și verde
    • Investițiile au adesea un caracter vag, astfel că impactul e greu de măsurat

Care e situația transformării digitale în România?

De la om la instituție, toți suntem cu cel puțin câțiva pași în urma transformării digitale. Ca să exemplific situația României cu transformarea digitală, o să folosesc o poveste, desigur:

Ion locuiește într-un orășel din România, a absolvit liceul, este muncitor „la bandă” într-o fabrică de subansamble și are 2 copii la școală. Își petrece timpul liber cu familia și, desigur, nu ratează ocazia de a da scroll pe Facebook să vadă ce mai fac neamurile din străinătate și să mai posteze una alta pe acolo. Totuși, nu are încredere foarte mare în tehnologie. Ce-i în mână nu-i minciună, îi place să zică. Copiii au un calculator mai vechi, cu o conexiune stabilă de Internet, doar că nu are nevoie de ceva super complicat pentru jocurile copiilor și scroll-ul lui. În general, are o viață relativ simplă.  Asta până a venit pandemia.

Din cauza scăderii comenzilor de la fabrică și a măsurilor de distanțare socială (presupunând că firma chiar a respectat regulile pentru a proteja sănătatea angajaților), programul lui de lucru a fost redus. La fel și salariul. Copiii au trecut la școala online, dar au un singur calculator pe care să participe la ore. Au făcut cu schimbul, au luat și telefonul lui Ion pentru a intra, doar că, ce să vezi, conexiunea de Internet nu e stabilă și copiii nu prea reușesc să participe la ore. Profesorii nu se pricep oricum foarte bine și le trimit fișe pe Whatsapp pe care copiii le copiază pe caiet și încearcă să le completeze. Copiii ar vrea să „lucreze pe calculator ” când vor fi mari, doar că șansele sunt slabe.

Între timp, firma a decis să mai facă niște investiții pentru a optimiza costurile pe termen lung și automatizează o parte de producție. Asta înseamnă că slujba lui Ion este în pericol, firma hotărând să păstreze și să recalifice doar o parte din angajații săi, mai ales pe cei care au competențe de utilizare a calculatorului.

Relația lui cu autoritățile locale? E limitată la statul la coadă și umblăturile de la una la alta pentru a-și înmatricula mașina și a-și plăti taxele. Și, desigur, se plânge că „nu se schimbă nimic în orașul ăsta”. Și așa, Primăria nu prea oferă multe. Nu este înscrisă pe Ghișeul.ro și adresa lor de contact este primaria.x[at]yahoo.com. La care nu răspund oricum.

Povestea de mai sus ilustrează poziția noastră în clasamentele DESI și este despre rămânerea în urmă a oamenilor, dar și a regiunilor și orașelor noastre – atât din cauza intervențiilor fragmentate, cât și din cauza mindset-ului oamenilor.

PNRR și transformarea digitală din România trebuie să treacă peste acest obstacol dublu (așa cum am spus și în cealaltă postare despre PNRR): nu doar să reducă din rămânerea noastră în urmă, ci și să contribuie la schimbarea asta de mindset. Cu atât mai mult, așa cum se concluzionează în analiza celor de la EPC, trebuie să facă asta ținând cont de lipsa de coeziune socio-economică și teritorială din România. Adică orășelul unde locuiește Ion să nu fie lăsat în urmă și mai mult, iar cloud-ul guvernamental și alte proiecte SF să creeze obstacole și mai mari pentru Ion. Ceea ce ar duce la și mai multe disparități. Grea misiune.

Care sunt măsurile?

Reuşesc măsurile din PNRR-ul nostru să atace transformarea digitală, rămânerea noastră în urmă și coeziunea teritorială? Să vedem. PNRR este organizat pe mai mulți piloni, așa că voi detalia măsuri din mai mulți piloni, nu doar cei legați direct de transformarea digitală. Măsurile privesc atât investiții (deci bani efectivi), cât și reforme (acțiuni de politică publică). Am simplificat limbajul birocratic ca să înțeleagă toată lumea, chiar și Ion.

Cloud guvernamental și sisteme digitale interconectate în administrația publică, semnătură și identitate electronică, promovarea investițiilor cu valoare adăugată mare în TIC
  • Investiții:
    • Investiții în structurile care vor „găzdui” datele despre noi (centre de date, cloud)
    • Investiții în aplicații pentru statul român și conectarea instituțiilor publice la aceste structuri
    • Aici intervin și o grămadă de fonduri puse la dispoziția instituțiilor publice pentru digitalizare – de la fonduri pentru parcuri științifice și tehnologice la fonduri pentru automatizarea proceselor în administrație la fonduri pentru transformarea bibliotecilor publice în hub-uri de învățare sau fonduri pentru creșterea numărului de servicii digitale care se pun la dispoziția cetățenilor
    • Să nu uităm de investiții de tip smart city/smart village (deși nu se spune cum și unde vor avea loc)
  • Reforme:
    • Catalogarea și standardizarea și verificarea datelor pe care le colectează statul român despre noi (statul român încă nu știe per total ce și cum colectează despre noi) care va duce la schimbarea arhitecturii statului român în ceea ce privește accesul la date și informații
    • Legislație pentru interoperabilitate – adică instituțiile să comunice între ele și să nu mai ceară hârtii de la noi
    • Legislație pentru semnătura electronică și cetățenia digitală (adică statul să poată să ne trimită de exemplu comunicări importate pe adresa de e-mail pe care o declarăm ca „domiciliu digital”)
    • Reforme pentru digitalizarea sistemelor de justiție – de la îmbunătățirea accesului la informație până la asigurarea securității cibernetice a sistemelor
    • Digitalizarea sănătății – de ex. crearea dosarului electronic al pacientului (deci toate informațiile despre starea ta de sănătate să existe la un loc pentru a ajuta la realizarea unui diagnostic mai rapid)
    România Educată –Digitalizarea educației
    • Investiții
      • Granturi pentru îmbunătățirea dotărilor școlilor cu accent mai mare pe școlile din medii vulnerabile
      • Granturi pentru realizarea de „centre digitale avansate” (recunosc, aici nu știu la ce se referă)
      • Crearea unui cadru de accesibilitate digitală pentru ca elevii cu dizabilități, sportivii sau elevii spitalizați să aibă acces la educație
    • Reforme
      • Dezvoltarea competențelor digitale ale profesorilor pentru a se adapta la educația online
      • Revizuirea a ceea ce se predă la materiile TIC din școală și adaptarea programei la realitatea actuală
      • Revizuirea platformei online de manuale a ministerului pentru a include și materiale auxiliare pentru elevi
    Trebuie să recunosc, PNRR include aici niște propuneri de reformă pe care nu știu efectiv unde să le includ pentru că nu-mi spun nimic, cum ar fi: Dezvoltare digitală în domeniul educației și formării profesionale pentru o societate digitală și o economie verde (?!) și Flexibilizarea și centrarea pe elev a sistemului educațional prin digitalizare. Am auzit-o pe asta ultima cu centrarea pe elev de o grămadă de ori, iar din experiența din jur nu-mi arată asta deloc. Partea de administrație publică e mult mai coerentă și urmează așa secvențial niște pași. Partea cu digitalizarea educației îmi pare doar o adunătură de reforme despre care s-a mai discutat, dar exprimate la fel de vag.

Broadband și 5G

  • Investiții
    • Investiții în rețele de mare viteză pentru a elimina decalajul în conectivitate (Internet de mare viteză în orășelul lui Ion)
    • „Realizarea unor investiții în domeniul tehnologiei Open RAN” (am preluat asta direct pentru a arăta gradul de „specificitate”)
  • Reforme
    • Reformarea strategiei naționale pentru conectivitate pentru a stimula dezvoltarea rețelelor de Internet pentru a acoperi întreaga țară
    • Eliminarea obstacolelor administrative care împiedică dezvoltarea rețelelor 5G în România (aici suntem cam în urmă față de restul Europei)
    • Finanțare pentru IMM-uri pentru dezvoltarea de aplicații 5G

Și partea de broadband și 5G este cam subțire, la fel ca partea de educație.

Cum ar arăta universul lui Ion dacă aceste reforme se realizează? Multe din investițiile de mai sus nu vor privi viața lui Ion direct, ci vor ajuta statul să funcționeze mai bine și, în mod normal, și lui Ion ar trebui să-i fie mai bine. Dar Ion va putea avea acces la semnătură digitală pentru a semna contracte de muncă, spre exemplu, sau documente primite de la autoritatea locală prin adresa sa de email înregistrată ca domiciliu digital. Va putea merge la biblioteca din oraș, unde se vor organiza cursuri de competențe digitale pentru adulți, pentru a se specializa și a crește șansele de a-și găsi un nou loc de muncă. Va putea avea Internet mai rapid întrucât rețelele de mare viteză vor veni și la el în oraș. Dacă se îmbolnăvește, va putea comunica cu mediul de familie nu prin Whatsapp ca acum, ci printr-o platformă securizată, unde medicul va avea acces la toate dosarul medical unic ce îi arată tot istoricul, crescând astfel șansele să diagnosticheze o problemă cronică mai devreme. Copiii lui Ion vor merge la o școală modernă, unde vor învăța cu ajutorul tabletelor, calculatoarelor și aplicațiilor de educație care transformă predarea într-un joc. Sună bine, nu? Ce garanții sunt că aceste investiții vor ajunge și la orașul lui Ion?

Fiindcă acest articol vizează și investigația cu privire la asigurarea coeziunii socio-economice și teritoriale, am aruncat o privire și la componenta din PNRR care cam așa se numește. Dacă ar fi să revin iar la Ion și povestea lui de mai sus, aș extinde-o și la povestea orășelului din care vine – unde administrația locală nu are fonduri prea multe, este ineficientă și inadaptată la tehnologie, iar orașul este prăfuit, cu drumuri proaste și școli nu prea bine dotate.

Am aflat deja din propunerile de reforme că școala copiilor lui Ion va putea beneficia de bani pentru dotarea unității școlare cu calculatoare, proiectoare, aplicații de educație digitală sau cataloage digitale, iar biblioteca din oraș va putea fi folosită de Ion și familia lui pentru a învăța să lucreze pe calculator. Dar cum rămâne cu celelalte aspecte ale vieții în oraș?

Vor fi câteva modalități prin care orașele vor avea fonduri la dispoziție pentru transformare digitală. Unul este Fondul de Reziliență pentru Localități care presupune bani la dispoziția unității respective pentru a implementa proiecte „digitale și verzi”, spre exemplu. Orașele, indiferent că sunt reședințe de județ sau orășele mici, va trebui să folosească minim 10% din acest fond alocat pe proiecte de tip smart city, dar componenta prevede și alte „chestii digitale”: iluminat public digitalizat (mi se pare că o exprimare nefericită aici, cred că se referă la iluminat public inteligent), investiții în cartiere inteligente (probabil cu locuințe unde se citesc contoarele de la distanță, iluminat public inteligent, gestionare inteligentă a deșeurilor etc). Orașul lui Ion ar trebui să aibă iluminat public inteligent, care consumă mai puțină energie, sistemul de gestiune a deșeurilor ar monitoriza de la distanță umplerea pubelelor, certificatele și aprobările de la primărie ar fi obținute de la distanță, iar mediul economic ar trebui să se diversifice.

Al doilea este fondul pentru dezvoltare comunitară în rural și zone urbane sărace, unde se vizează sprijinirea Grupurilor de Acțiune Locală, care vor primi granturi pentru proiecte din aria PNRR. Lipsește și aici specificitatea, nu pot să spun mai multe despre asta.

În rest, cam toate componentele de acțiune conțin cel puțin o dată termenul de „digitalizare” când se referă la un sistem public – de la sectorul de tineret (?!) la agențiile de ocupare a forței de muncă la sistemul de pensii sau asistență socială. Deci, că vrea, că nu vrea, viața lui Ion se va învârti cel mai mult în jurul tehnologiei sau tehnologia va avea un rol tot mai semnificativ în viața sa. E chiar așa? Următoarea secțiune analizează PNRR și transformarea digitală din punct de vedere a coerenței, eficienței și impactului.

(Scurtă) Analiză pe coerență, eficiență și impact

Analiza publicată de către European Policy Centre merge pe aceste trei linii în explorarea efectului asupra coeziunii  și subliniază ideea că planul de reziliență trebuie să fie bine închegat pentru ca reformele propuse să aducă cu adevărat beneficii statului membru. Am preluat și eu aceste trei idei și le-am aplicat la PNRR-ul nostru.

Fragmentat sau coerent?

Pe transformare digitală, măsurile par a se completa bine, iar cel mai coerent este pilonul referitor la cloud-ul guvernamental și interconectarea serviciilor publice. Mai mult, reformele propuse și investițiile se întrepătrund bine. Spre exemplu, cadrul național pentru interoperabilitate va crea condițiile pentru interconectarea bazelor de date și a serviciilor publice. Existenţa unei legi clare pentru identitate electronică va pune umărul la dezvoltarea serviciilor publice la distanță. Partea referitoare la conectivitate se referă la revizuirea politicilor publice, a legislației și promovarea unor investiții pentru dezvoltarea rețelelor de mare viteză, dar cum rămâne cu oamenii care trebuie să-și dezvolte competențele digitale în așa fel încât să poată profita la maxim de ceea ce le poate oferi un 5G? Partea de competențe digitale e fragmentată între piloni – ba la servicii publice, ba la educație – și nu văd prea mult detaliu sau accent pe dezvoltarea acestora ca formare profesională.

Încă două idei aici. Fragmentarea planului intervine mai ales din modul în care a fost așezat – România Educată apare în mai mulți piloni și e greu de urmărit coerența ideilor. Pe de altă parte, unii piloni înghesuie mai multe tipuri de intervenții – de la cloud guvernamental la stimularea competitivității în afaceri?! Pilonul de transformare digitală nu include și măsuri și intervenții de digitalizare a autorităților fiscale sau de utilizare a analizei datelor în facilitarea luării deciziilor la nivel central. Acestea sunt puse în pilonul de creștere inteligentă, durabilă și favorabilă incluziunii.

Nu înțeleg lipsa unei viziuni de ansamblu a României de după PNRR, adică să știm unde trebuie să ne îndreptăm odată ce proiectele vor fi realizate. Planul face o analiză detaliată a locului unde suntem, dar nu spune unde ne va duce. O astfel de viziune ar da coerență și mai mare planului.

Măsuri pe termen scurt sau structurale?

În ceea ce privește transformarea digitală, se presupune că toate propunerile de reformă ar trebui să fie structurale și unele chiar sunt – pornind de la cloud-ul guvernamental până la transformarea funcționării instituțiilor publice. Doar că nivelul de detaliu menționat la unele propuneri de reformă nu ne permite să vedem dacă se vizează măsuri pe termen scurt sau nu. Granturile și fondurile care se presupune că vor fi puse la dispoziția localităților, școlilor etc. va trebui să fie folosite în linie cu obiectivele PNRR, dar nu știm cine și cum va evalua cheltuielile pe care acestea le vor angaja. Deci, aici va depinde de înțelepciunea liderilor locali să gândească măsuri cu adevărat structurale, nu soluții pe termen scurt, în așa fel încât transformarea digitală să se manifeste uniform în țară. Da, fondul pentru localități cere 10% pentru soluții de smart city, dar și acel 10% trebuie gândit bine.

Din ce văd în structura de guvernanță (care nu se regăsește în plan, dar am dedus-o din OUG 155/2020), Ministerul Fondurilor și Proiectelor Europene va fi structura principală care va evalua proiectele și ei probabil că vor și evalua dacă proiectele contribuie cu adevărat la redresare nu prin cârpeli, ci prin transformări profunde.

Ca recomandare pentru planurile analizate, cei de le EPC menționează necesitatea de a „lega” oarecum diferitele intervenții din piloni diferiți pentru a se vedea cu adevărat coerența, dar și potențialul de schimbare structurală prin intervenții care se leagă cu adevărat între ele. Și în PNRR această conexiune ar fi bună, mai ales că nu vedem o serie de obiective mari pentru plan, nu doar trâmbițatele tranziții verzi și digitale care nu sunt neapărat adaptate la contextul nostru național. Mai mult, aceste intervenții „legate” între ele ar trebui să fie corelate cu alte tipuri de investiții din fondurile europene „clasice”, pentru a se asigura coerența și transformarea structurală. Asta tot cei de la EPC o spun. Planul vechi avea această legătură, care s-a pierdut în varianta actuală.

Impactul măsurat sau de-abia menționat?

De-abia menționat mai degrabă. Sau mai degrabă deloc. Reformele pentru transformare digitală nu au un impact pronunțat, cu atât mai mult cu cât regulamentele Comisiei cer măcar menționarea de milestones și rezultate estimate în plan. Multiplicate, acestea ar trebui să ducă la un impact pe termen mediu și lung. Lipsa unei astfel de evaluări ex-ante poate fi justificată prin termenul relativ scurt de realizare al planurilor, dar nici așa nu e scuzabilă în condițiile în care vor fi multe proiecte care se vor implementa fără să știm cu adevărat către ce vor contribui ele cu adevărat.

În aceste condiții, măsurarea impactului asupra coeziunii socio-economice și teritoriale rămâne la nivelul speculațiilor, iar fragmentarea menționată mai sus nu ajută la realizarea unei imagini de ansamblu. De exemplu, planul proclamă investiții pentru automatizarea unor procese din administrația publică. Presupune asta pierderea unor slujbe? Ce se va întâmpla cu oamenii ale căror slujbe vor dispărea? Dar analiza de date la nivelul instituțiilor centrale cum se va realiza? Și, mai ales, cine o va face? Funcționarul public recalificat? Alți viitori angajați?

La nivel teritorial intervine iar o problemă. Investițiile în broadband nu sunt țintite către anumite regiuni care sunt în urmă. Cum rămâne cu zonele unde nu sunt biblioteci care să se transforme în hub-uri de învățare? Primăriile din zonele rurale va trebui să transforme și ele modul de lucru pentru a aduce tehnologia mai aproape. Cum ne asigurăm că nu vor fi lăsați în urmă cei din mediul rural? Așa țintit. Investițiile în dotarea școlilor vor pune accent pe școlile cele mai vulnerabile, dar care sunt acelea? Analizele de situație menționează regiunile de dezvoltare care sunt rămase în urmă, dar dimensiunile teritoriale trebuie să fie axate mai local.

Ce înțelege Ion din asta?

Ion sigur nu va înțelege ce înseamnă dimensiunea teritorială a PNRR, dar va înțelege dacă orașele mai mari din jur vor accelera investițiile, iar orașul său va rămâne tot așa cum îl știe el de 30 de ani. Discuțiile publice pe baza PNRR nu ajută nici ele ca Ion să înțeleagă ce se petrece, ce e în regulă și ce nu e în regulă.

Pe partea de tranziție digitală, nu au fost multe dezbateri încinse, deși poate că ar fi trebuit să fie, având în vedere potențialul de redefinire pe care tehnologia îl are pentru societate și economie. Iar cum Ion este sceptic la tehnologie, va trebui convins să facă un curs de dezvoltare a competențelor.

Problema în presă este mai degrabă legată de faptul că ne facem de rușine la Comisia Europeană că, vezi Doamne, s-a respins planul, în loc să se discute despre măsurile din interiorul acestuia. Sau măcar să se propună măsuri alternative în spațiul public, lucru pe care nu l-am observat să se fi făcut. Ce va reține Ion din toate discuțiile politice? Păi, va avea o umbră de îndoială și suspiciune cu privire la banii care se cheltuie, suspiciune care oricum există în mintea noastră, a cetățenilor, oricând vine vorba de investiții publice și autorități locale. Și asta sigur nu ajută.

Busola Digitală a UE – Ne-am rătăcit?

Chinezii au inventat busola, europenii o transportă acum în spațiul digital. Dacă în viața reală busola a fost înlocuită de marele GPS și în general de orientare prin satelit, se pare că busola își recapătă din grandoare, dar doar la nivel semantic ca instrument de orientare în „marea” de politici digitale pe care statele și UE va trebui să le deruleze până în 2030.

Cum știrea cu busola digitală a trecut under the radar în presa românească, (ca să nu trebuiască să o faceți voi), am ales să citesc eu cele 27 de pagini ale Comunicării Comisiei cu privire la busola digitală – instrument de ghidare prin deceniul digital al Europei.

Despre ce vorbim?

  • ce este busola digitală și de ce avem nevoie de ea
  • ce piste de dezvoltare și politici ne prezintă
  • ce trebuie/ar trebui să facă România?
  • ce înseamnă pentru noi cetățenii
Să-i dăm bătaie!

Ce este busola digitală?

Închipuie-ți că faci o călătorie pe o mare agitată și vastă și trebuie să ajungi cât mai repede la siguranță la mal. Nu vezi pământ încă. Nu poți să ajungi repede dacă nu ai un instrument care să-ți ghideze călătoria, chiar dacă vasul tău are un echipaj cât de cât profesionist și ai marfă bună ca încărcătură. Marea agitată e transformarea digitală, vasul este Uniunea Europeană, echipajul se referă la capitalul uman al Uniunii, iar marfa bună se referă la capabilitățile tehnologice ale acesteia. Busola este instrumentul care te ghidează la mal, adică spre statutul de lider digital pe care Uniunea și-l tot dorește de ceva vreme.

În vâltoarea de transformări de realizat cu care vine utilizarea tehnologiilor digitale, decidenții europeni au decis că, degeaba vrea UE să fie super-duper putere digitală, pentru că încă nu e acolo și are totuși nevoie de coerență și concentrare pe câteva domenii clare. Busola este provocarea dată de Consiliul European către Comisie ca răspuns la prioritățile asumate de Ursula von der Leyen la discursul despre starea Uniunii din 2020. Ea vorbea despre capabilitățile tehnologice pe care trebuie să și le dezvolte Uniunea (calculator cuantic, inteligență artificială, cloud european etc), dar Consiliul a cerut un instrument de convergență pentru ca și statele să-și accelereze eforturile de transformare digitală și să contribuie la creșterea influenței globale pe care o are UE în ceea ce privește tehnologia digitală.

De ce avem nevoie de ea?

Simplist spus, ca să nu facem cum zice Hagi: ai, n-ai mingea, dai la poartă. Ca statele să nu alerge oarbe să distribuie eforturile pe prea multe planuri care să nu se adune către ceva cu adevărat semnificativ. Are sens ca instrument de politică publică de coordonare a eforturilor statelor membre pe câteva paliere ale transformării digitale. Deci, ajută atât la nivel național, cât și la nivel european. La nivel european, ajută Comisia Europeană să vadă cum progresează statele membre pe câteva paliere, să monitorizeze și să facă recomandări. Dar cetățenii? Imediat!

În rest, Uniunea Europeană chiar pare ca o navă în deriva transformării digitale și asta nu de azi, de ieri. Bunăoară, chiar și în anii 80, Jacques Delors afirma public că europenii trebuie să facă mai mult pentru a dezvolta tehnologii de informații și comunicații în Comunitatea Europeană și că europenii se află în urma americanilor și a japonezilor. Fast forward aproape 40 de ani mai târziu, situația privind rămânerea în urmă este aproape la fel, doar s-au schimbat competitorii. Multiplele încercări de coordonare de politici publice din ultimele decenii au beneficiat de propriile instrumente de măsurare, cel mai recent fiind DESI, doar că nu au fost legate chiar foarte bine de eforturile de remediere a performanței slabe a statelor membre.

Care-i nordul?

Față de precedentele inițiative de politici publice, Comisia vizează un adevărat „moonshot”, un efort consolidat așa cum l-a gândit Kennedy pentru aselenizare. UE lucrează pentru deceniul digital al Europei până în 2030. 2030 va fi anul în care Uniunea va fi un actor semnificativ, un spațiu propice pentru dezvoltarea tehnologiilor inovative, o piață digitală puternică, capabilități tehnologice înalte care să faciliteze analiza de date, dar și un spațiu unde drepturile cetățenilor sunt respectate, iar tehnologia funcționează pe baze etice. Frumos vis, nu? Acum e și mai clar de ce e nevoie de o busolă să ghideze tot acest efort.

Busola are patru puncte cardinale cu câțiva indicatori care vor măsura progresul:

  1. populație cu abilități digitale și profesioniști cu abilități digitale dezvoltate
    • indicator de măsurare: 20 de milioane de specialiști ICT – cu convergență între femei și bărbați (nivelul de bază: 7,8 milioane – 2019)
  2. infrastructuri digitale securizate și performante
    • acoperire cu rețele gigabit pentru toate gospodăriile europene (nivelul de bază: 59%)
    • acoperire cu rețele 5G în toate zonele populate (nivelul de bază: 14%)
    • 20% din producția mondială de semiconductori să se realizeze în UE (nivelul de bază: 10%)
    • 10.000 de edges nodes* neutre din punct de vedere climatic (nivelul de bază: 0)
    • 1 calculator cuantic** până în 2025 (nivelul de bază: 0)
  3. proporție mare de companii digitalizate
    • 75% din companiile europene vor fi început să utilizeze aplicații de inteligență artificială (26%), Big Data (14%), servicii de cloud computing (26%)
    • 90% din IMM-urile europene vor avea cel puțin un nivel de bază de intensitate digitală*** (60%)
    • dublarea numărului de unicorni**** (numărul actual: 122)
  4. servicii publice moderne care să răspundă la nevoile societății:
    • toate serviciile publice cheie să fie disponibile online (servicii cheie – operațiuni de bază pentru o afacere, mutarea domiciliului, realizarea actelor de proprietate pentru mașină, aspecte legate de viața de familie etc) – nivel de bază: 75/100 pentru serviciile cetățenești, 84/100 pentru cele ale afacerilor
    • toți cetățenii să aibă acces la dosarul lor medical online (nu există date despre asta încă)
    • 80% din cetățeni vor utiliza identificarea digitală în raport cu statul (fără date clare și aici)
Sursă: Comisia Europeană

Și ca să răspund la întrebare, nordul ar trebui să fie abilitățile digitale ale europenilor pentru că degeaba vrei unicorni sau creezi infrastructură 5G dacă cetățenii nu știu să o utilizeze la maxim și o folosesc pentru a-și trimite poze cu pisici unii altora.

Ce piste sunt pentru România?

Mecanism de verificare

De parcă mai aveam nevoie de un mecanism de verificare…Totuși, busola digitală se va corela cu fondurile structurale, cu planul de reziliență, dar, cel mai interesant, cu Semestrul European, acel set de recomandări semestriale pe care le primesc statele membre. Comisia spune clar în comunicare că va monitoriza progresul statelor, va formula recomandări și chiar va împinge de la spate unele state pentru recuperarea decalajelor. OK, pe asta ultima n-o spune chiar așa, dar spune că va identifica măsuri și recomandări pentru reducerea decalajelor și implementarea reglementărilor necesare.

Cooperare cu alte state membre

Apropo de reducerea decalajelor, Comisia insistă ca statele membre și Uniunea să-și adune laolaltă resursele. De aceea, propune un format interesant: proiecte între mai multe țări pe capabilități tehnologice esențiale pentru busola digitală. Câteva exemple furnizate de către Comunicare:

  • infrastructură pan-europeană de procesare a datelor (noi nu știm ce date avem și cum arată, deci nu prea cred)
  • administrație publică conectată care să ofere opțional o identitate digitală europeană (cum ar fi ca cetățenii români ce trăiesc în alte state să poată accesa online serviciile publice românești folosindu-se identitatea lor digitală din Spania, Italia etc)
  • parteneriate între state pentru dezvoltarea abilităților digitale, inclusiv în sistemul universitar (spre exemplu – un fel de diplomă comună pe IT)

Politici și priorități

Extras din documentul de poziție cu privire la PNRR prezentat în Parlament

În epoca în care europenii discută calculatoare cuantice, noi discutăm să tragem Internet în mediul rural și nu doar asta, ci să achiziționăm calculatoare pentru școlile de la sat. Planul de reziliență prezentat până acum vizează deja câteva din zonele busolei, doar că nu știm prea multe din țintele asumate.

Deci, ce se potrivește din PNRR cu busola?

  • digitalizarea educației merge cu punctul 1 al busolei – abilități digitale
  • broadband și 5G merg cu punctul 2 al busolei – infrastructuri digitale
  • sprijin pentru mediul de afaceri (cam vag) merge cu punctul 3 al busolei – companii digitale
  • cloud-ul guvernamental și interconectare în administrația publică merge cu punctul 4 al busolei – servicii publice digitale

Dar, că întotdeauna e un DAR. Busola digitală vizează lucruri high-tech și grad ridicat de intensitate digitală pentru companii sau abilități digitale ridicate, iar aici avem foarte mult de recuperat. Totuși, sunt câțiva pași în direcția bună, iar comisarul Margrethe Vestager ne-a caracterizat proiectele pe transformarea digitală ca fiind „ambițioase”, iar o astfel de caracterizare are două tăișuri, fie de laudă, fie de „nu creeed!”

Și cetățenii?

Comunicarea mai conține o „bijuterie” care ne vizează și pe noi, cetățenii. Busola digitală va fi însoțită de o „declarație solemnă” a celor instituții-cheie ale Uniunii Europene și care va fi asumată și de către statele membre cu privire la cetățenia digitală. Ideea unui astfel de demers este că dezvoltarea accelerată a tehnologiei digitale nu va afecta modelul european sau și nu va reduce din drepturile cetățenilor în spațiul online.

Astfel, Comunicarea discută explicit despre ce înseamnă tiparul european al unei societăți digitale și propune o listă a drepturilor de bază ale unui cetățean digital european, izvorâte din drepturile fundamentale europene:

  • libertatea de exprimare, inclusiv accesul la informație diversă, transparentă și de încredere
  • libertatea de a crea și manageria o afacere online
  • protecția datelor personale, confidențialitate și dreptul de a fi uitat
  • protecția creației intelectuale a indivizilor în spațiul online

Din drepturile fundamentale, se mai desprind și alte principii digitale:

  • accesul universal la servicii de internet
  • mediu online securizat și de încredere
  • servicii universale de educație digitală și pentru abilități digitale
  • accesul la sisteme digitale și dispozitive care nu dăunează mediului înconjurător
  • servicii publice digitale accesibile și centrate pe om
  • principii etice pentru algoritmi centrați pe om
  • protejarea copiilor în spațiul digital
  • acces la servicii digitale de sănătate

O astfel de declarație, asemănătoare celei semnate de către statele membre cu privire la societatea digitală bazată pe valori, poate sta ca fundament pentru orice inițiativă legislativă sau politică publică ce vizează tehnologiile digitale. Deci, foarte probabil că se va constitui într-un set de obligații pentru companiile private ce dezvoltă tehnologii care afectează viețile noastre, așa cum a devenit deja „dreptul de a fi uitat” din cadrul GDPR.

Până atunci însă, să nu uităm că și statele membre vor trebui să lucreze pentru a asigura aceste drepturi și aici România are iar mult de lucru în direcția asta. E bine că există un set clar de drepturi și principii comune care vor ghida transformarea digitală pe întreg teritoriul european.

De ce spun că o astfel de inițiativă e „bijuterie”? Poate pentru că am citit în ultima vreme despre cum se exploatează atenția oamenilor pe platformele social media pentru a genera munți de date folosiți în advertising. Sau poate că văd decalajele imense pe care le are România de făcut în materie de societate digitală, care sunt evidente în fiecare index DESI și vor fi evidente și în busola digitală. Dar poate o să ajungem să discutăm în România nu doar despre chestii high-tech care se vor face în mediul public, ci despre faptul că oamenii trebuie puși în centrul tehnologiei. Și poate pentru că, în sfârșit, se recunoaște faptul că spațiul digital nu trebuie să fie un Wild Wild West, ci un spațiu unde există reguli și norme pe care toți le respectăm ca parte a unui contract social.

Note:

*- edge nodes sunt niște calculatoare de tip gateway (poartă) care comunică cu alte noduri într-un sistem numit cluster computing. Într-un astfel de sistem, componentele unui program sunt distribuie pe mai multe calculatoare.

**-calculatorul cuantic e explicat bine aici

***- unicorn -o companie privată evaluată la peste 1 miliard de dolari

****- scorul de intensitate digitală marchează câte tehnologii digitale folosește o companie. 4 e nivelul de bază dintr-un total de 12

DESPRE GUVERNANȚA DIGITALĂ

PNRR transformare digitala

O discuție mai seacă săptămâna aceasta, dar necesară. În ultima vreme, am citit programul de guvernare, am discutat despre cine e responsabil cu transformarea digitală, am urmărit dezbateri locale, naționale și europene pe tema transformării digitale, am depistat talking points care trebuie „implantate” în capul cetățenilor-utilizatori (gen datele sunt noul petrol, datele trebuie minate, inteligența artificială îi va înlocui pe unii funcționari publici, creșterea competențelor digitale etc). Lucrurile par simple: suntem în urmă, trebuie să creăm cadrul legislativ și apoi îi dăm drumul și facem că banii vin.

Dar cine este acest „noi”? Cum lucrează? Cine decide ce se face? Și mai ales cum se face? Astăzi … despre guvernanța digitală, așa cum arată ea în „cărți” și cum arată în realitate. Și pentru că-mi place treaba sistematică, voi urmări câteva aspecte:

  • idei despre guvernanță în general
  • de ce guvernanță digitală
  • exemple de structuri de guvernanță – niveluri locale/europene
  • guvernanță digitală în România

De ce e important? De un cadru de guvernanță corect, care funcționează și nu e de formă depinde mersul transformării digitale. Doar banii nu sunt de ajuns!

Despre guvernanță...din cărți

Spuneți după mine GU-VER-NAN-ȚĂ, nu GU-VER-NA-RE. Sunt două concepte înrudite, dar diferite care se leagă de modul în care se manifestă și se răspândește autoritatea publică (există și termenul de guvernanță și în sectorul privat sau guvernanţă corporativă, dar nu e aria mea de cercetare și nu este subiectul acestei postări).

În guvernarea tradițională, autoritatea este centralizată și se exercită de sus în jos, iar relațiile dintre actori sunt de subordonare. Deci, autoritatea centrală decide un lucru, noi toți executăm (pare că așa se întâmplă acum, dar nu mai e cazul în orice context). Ca și cum ar decide guvernul să înlocuiască ghișeele fizice de la unele autorități publice cu roboți, noi toți executăm (exagerez ca să demonstrez diferențele).

Guvernanța presupune o deschidere a autorității publice centralizate către alți actori – către autoritățile locale (care au și ele autonomia lor), către companii private pentru soluții tehnologice, către mediul academic și de cercetare (nu la noi, desigur) pentru expertiză, dar și la cetățeni. Nu o confundați cu o pierdere a autorității de la nivel central, ci cu o disipare a ei și cu o consultare permanentă cu cei asupra cărora se vor răsfrânge politicile. Mai simplu: unde-s mulți, puterea crește (pentru că există expertiză, resurse, experiență) și nu proști, da’ mulți.

Ce zic cărțile despre cum se manifestă asta în practică? Guvernanța poate avea loc la nivel de structuri, la nivel de procese sau mecanisme de lucru. Un consiliul consultativ pentru transformare digitală este un exemplu de structură de guvernanță. Un proces de guvernanță poate fi adaptarea unor politici ca urmare a analizei unor date cu ajutorul unor cercetători. Un mecanism de lucru poate fi organizarea de consultări publice cu părți interesate (stakeholders) pentru furnizarea de soluții pentru o problemă legată de digitalizare. Desigur, acestea sunt doar exemple și pot varia în funcție de autoritatea la care ne referim.

De ce trebuie să vorbim despre guvernanță când vorbim despre transformare digitală

Cărțile spun mult mai mult despre guvernanță decât pot eu detalia aici. O să mai menționez un singur aspect care e relevant și pentru postarea mea: am mai citit studii care avertizează despre pericolul unei „guvernanțe tehnocratice” (manifestat mai degrabă la nivelul orașelor), ce ar elimina viziunile politice despre o anumită problemă de rezolvat în societate și le-ar aborda strict din perspectivă „contabilicească”, să zicem. Cum ar apărea această guvernanță tehnocrată în transformarea digitală? Simplu, prin guvernanță bazată pe date, acest „petrol” etern lăudat a cărui prelucrare ne-ar da toate răspunsurile pentru problemele de politici publice. Asta doar dacă credem în supremația datelor (curent care bănuiesc că există deja în România).

Și aici vine și prima parte a răspunsului pentru întrebarea din titlul secțiunii. Avem nevoie de structuri de guvernanță digitală care să fie capabile să cerceteze datele, să analizeze ce spun acestea despre un anumit fenomen (de la urmărirea traficului printr-un oraș până la date legate de analize medicale pe care și le fac cetățenii), să le pună în context și să le integreze într-o discuție care va fundamenta un anumit răspuns de politică publică. Datele nu decid ele, ci îți oferă o viziune de ansamblu (parțială, în cazul României) pentru ca apoi decidenții să coroboreze acest big picture cu valorile pe care le au ei ca decidenți politici. Și, desigur, totul se leagă de o viziune sau strategie.

A doua parte a răspunsului: că vorbim despre guvernare sau despre guvernanță, ambele se bazează pe anumite valori/principii ale actorilor implicați în proces. Tehnologia nu e politică în sine, dar cei care o folosesc sunt (că vor, că nu vor). Cadrul de guvernanță asigură respectarea unor valori și poate pondera tendința de a ne baza deciziile doar pe tehnologie. Dacă ești o administrație publică (centrală sau nu) care favorizează un aparat administrativ mai „subțire” din motive politice, vei fi promotoarea promovării inteligenței artificiale ca înlocuitoare a unor funcționari (nu e exemplul meu, l-am preluat de aici). Întâmplător, sursa exemplului meu (un expert pe subiect) spune că nu asta e cheia unui sistem administrativ rezilient în vremuri de criză, dar e ok, o lăsăm așa :).

A treia parte a răspunsului: într-un cadru de guvernanță, aduci experți lângă tine care te ghidează într-o parte sau alta. Pot să fie atât din sectorul privat, cât mai ales din mediul de cercetare (care oricum e decuplat de administrația din România). În funcție de scopurile tale, vei avea un cadru consultativ de experți (gen cum e un consiliu etic pentru un oraș inteligent) sau vei avea o structură independentă care reglementează un anumit sector (cum este agenția națională care se ocupă cu protecția datelor personale – are multe inițiale, nu le mai scriu aici). Cuvântul-cheie e independent.

Nu, în ultimul rând, una din caracteristicile guvernanței este deschiderea către cooperare, deschidere către mai multe categorii de actori care sunt afectați de transformări fundamentale. Deci, nu vorbim doar despre stakeholders din domeniul IT. Normal că trebuie să fii deschis atunci când domeniul de politici are potențial uriaș de transformare a societății.

Și totuși, cum...?

Ca să nu risc să integrez termenul de „guvernanță” în categoria de cuvinte de tip „saci fără fund” (adică unele cuvinte care vor să spună multe, dar nu spun nimic de fapt), voi ilustra câteva structuri, mecanisme, procese de guvernanță, așa cum le-am studiat în ultimii ani.

Guvernanță digitală la nivel european

Uniunea Europeană are structuri de guvernanță digitală puse la punct dintr-un simplu motiv: nu poate guverna top-down datorită limitărilor din tratate. În plus, trebuie să lucreze cu statele membre pentru a asigura implementarea legislației europene în mod consistent. Pentru protecția datelor, de exemplu, există o legislație (faimoasa GDPR) care se aplică direct statelor membre, iar fiecare stat membru are o agenție specializată și independentă care monitorizează respectarea regulamentului pe plan național. Toate agențiile naționale sunt coordonate la nivel european de o agenție specializată – la fel de independentă – European Data Protection Supervisor. Aceasta este o structură de guvernanță.

Fun fact: următoarele mari regulamente europene pentru spațiul digital – Digital Services Act și Digital Markets Act – vor avea structuri de guvernanță asemănătoare (deși nu e clar totul încă). Ce se știe deja e că fiecare stat membru va trebui să numească un Coordonator de Servicii Digitale (o instituție de fapt) care va monitoriza modul în care companiile respectă regulamentele și va fi în coordonare cu o agenție independentă europeană. Nicio vorbă încă despre asta în România.

Pentru dezvoltarea competențelor digitale, efortul de politici publice este soft din cauza acelorași constrângeri de competențe. Comisia emite o serie de instrumente de politici publice, cum este Cadrul European de Competențe Digitale, sau adună o masă critică de companii și organizații care lucrează pentru avansarea competențelor europene printr-o serie de proiecte. Un exemplu faimos aici este Digital Skills and Jobs Coalition, unde actorii intră voluntar și își asumă angajamente pentru dezvoltarea competențelor. Google face parte din această coaliție, dar pot fi şi ONG-uri, instituții de învățământ, etc. Acestea sunt mecanisme de guvernanță digitală. Implică angajament din partea mai multor actori, solidaritate și colaborare pentru îndeplinirea unor scopuri.

Guvernanță digitală la nivel local

Am mai studiat guvernanța digitală în cazul orașelor cu aplicare directă pe proiecte de tip smart city. Darmstadt are un Chief Digital Officer, are un comitet director alcătuit din persoane din administrația locală, regională și din mediul universitar, are o structură specială în interiorul administrației care coordonează toate proiectele de tip smart city împreună cu departamentul de resort. De fapt, este un GmbH, o companie de utilitate publică aflată în subordinarea primăriei. De exemplu, aceasta lucrează cu departamentul pentru mobilitate pentru a implementa proiecte legate de managementul traficului sau cu departamentul cultural pentru a digitaliza patrimoniul cultural local. Darmstadt mai are și un consiliu etic din care fac parte de la IT-iști la filosofi, persoane din societatea civilă sau mediul universitar local. Ei setează valorile după care tot proiectul se ghidează. Astea sunt structurile de guvernanță.

Ca mecanisme de lucru, Consiliile şi departamentele lucrează împreună, beneficiind și din expertiza din mediu local civic sau academic, convingându-se de fapt ce variante ar fi utile de adoptat pentru transformarea digitală a orașului. Ideea e ca actorii să colaboreze solidar, mergând către același scop, anume transformarea digitală a orașului lor. Astfel de mecanisme au loc în mod frecvent și desigur că implică și participarea cetățenilor.

La noi?

La nivel național, guvernanța presupune „împăcarea” tehnologiei cu politicul, chiar dacă am auzit decidenți care spun că trebuie depolitizat acest domeniu. Desigur că niciunul din nivelele prezentate mai sus nu se compară cu autoritatea statală și inerența controlului și a nevoii de a centraliza procesul de luare a deciziilor. Dar ambele exemple ilustrează o serie de strategii sau viziuni ghidate după niște valori, cum ar fi: cooperare, solidaritate, deschidere către cetățeni, principii de etică.

La noi? Există câteva idei de bază despre ce trebuie făcut la nivel de transformare digitală – acele talking points pe care le-am enumerat mai sus. La nivelul sectorului public, utilizarea tehnologiei este văzută ca un mijloc de a subția aparatul de stat și uneori am sentimentul că rămânerea noastră în urmă din punct de vedere digital împinge transformarea pe sistemul înainte ca rusul. Cât despre viziune strategică și realizarea ei cu ajutorul unor structuri clare de guvernanță…mai avem de așteptat.

În ceea ce privește structurile de guvernanță, ministerul digitalizării și autoritatea pentru digitalizare sunt pași buni pentru construcția unei structuri de guvernanță digitală, dar sunt pași de centralizare deocamdată. Consiliul consultativ pentru transformare digitală din cadrul ADR este exact așa, consultativ. Putem sau nu să dăm curs sugestiilor apărute acolo. Având în vedere istoricul relațiilor dintre politic și consiliile consultative în România, se prea poate întâmpla ca acesta să rămână doar de formă.

Următorul pas către guvernanța digitală la nivel național se pare că vor fi Hub-urile de Inovație Digitală, entități care sunt cerute oricum de către EU pentru implementarea proiectelor de transformare digitală care vor veni cu diverse surse europene de finanțare. Sunt gândite ca niște structuri non-profit care vor testa soluții digitale, vor oferi pregătire digitală avansată și un spațiu de incubare a unor inovații tehnologice. Totuși, acestea sunt axate mai degrabă pe partea tehnică decât pe partea de politici publice. Experții în general sunt oameni tehnici cu background în IT, ceea ce nu e un lucru rău, dar când transformarea digitală devine subiect de politici publice, mai ai nevoie și de alți specialiști, acei mai nou-huliți specialiști în științe sociale sau politici publice.

Deci, ce lipsește guvernanței digitale? Poate că iar voi folosi un cuvânt de tip „sac fără fund”, dar îi lipsește o viziune cu privire la transformarea digitală care să poată fi implementată în cadrul unor structuri și cu ajutorul unor mecanisme și procese. Apoi, lipsește melanjul dintre oamenii tehnici și cei specializați în științe sociale, politici publice, guvernanță. Structurile se realizează încet-încet, dar mai avem nevoie să le populăm cu oamenii potriviți și să le dăm substanță cu valori și viziune. Nu, în ultimul rând, uneori îi lipseşte chiar deschiderea către astfel de oameni.

Ce sunt competențele digitale?

Stop-cadru 1:
Acum câteva zile am întrebat o fetiță din jurul meu așa: tu știi ce este Internetul? Răspunsul ei: M-ai blocat la întrebarea asta. Tot eu: dar de unde vine, știi? Ea: e un program pe calculator.  Altfel, e foarte intuitivă și curioasă să folosească calculatorul și telefonul (a reușit să treacă de bariera de parent control de la telefon pentru a accesa Youtube-ul „ăla bun”). PowerPoint i se pare interesant (o să crească!).

Ce știe să facă pe Internet? Ce aplicații/programe folosește? Știe să caute pe Google tot felul de informații și poze cu pisici, desigur. Folosește Whatsapp și Google for Education pentru școala online. Și Snapchat, desigur. Mai are câteva jocuri pe care și le descarcă cu acord parental. Folosește tableta grafică pentru desen. Are competențe digitale? Are. Cât de dezvoltate sunt? Sunt de bază, intermediare sau avansate? Depinde pe cine întrebi.

Stop-cadru 2:bla bla bla…desigur și creșterea competențelor digitale ale funcționarilor publici, profesorilor.. ..bla bla bla” (bla bla-ul nu e peiorativ, e pentru că am cam uitat declarația întreagă și pentru că nu contează cine a zis pentru că toată lumea zice același lucru zilele astea).

Două situații diferite, un lucru în comun și foarte la modă, aș putea zice: competențele digitale. L-am auzit atât de des încât are loc oriunde în prioritățile guvernului, fie acolo la final cu și altele, fie acolo la început, ca prioritate națională (având în vedere dezastrul cu școala online). Ce nu am auzit niciodată (și am urmărit subiectul destul de mult) este la ce se referă mai exact aceste competențe digitale, cine le evaluează și cum anume s-ar întâmpla această „dezvoltare”. O să mă ocup de primul aspect în această postare semi-educativă.

Dacă cifrele le cunoaștem cu toții, nu prea știm ce înseamnă competențele digitale în general. Așa că mi-am propus să despachetez și acest concept. O să afli la ce se referă, cum se „măsoară” și undeva la final o să poți să te și autoevaluezi (sincer!). Ce trebuie să știi ca să ai competențe de bază? Dar să fii utilizator experimentat?

De unde și până unde competențe digitale?

Dacă ai ajuns pe un blog despre transformare digitală, cred că îți e clar că acestea au devenit una din abilitățile de bază în viață și pe orice plan. Dacă ai competențe digitale cât de cât dezvoltate, poți chiar să-ți găsești perechea pe Internet. Dacă „te știi cu calculatorul”, șansele tale de a-ți găsi un loc de muncă cresc simțitor. Dar tocmai asta e, dacă pui semn de egalitate între „te știi cu calculatorul” și „competențe digitale” limitezi complexitatea interacțiunilor pe care noi toți le avem cu tehnologia digitală.

Pe plan național, auzim de competențe digitale și când vine vorba de examenul de bacalaureat, aceasta fiind una din probele alea „ușoare” despre care nu prea se discută. Nu știm dacă sunt perle la bac și la această materie. Dar astfel de subiecte din anii anteriori ne pot ajuta să ne facem o idee despre competențele digitale.

Ce se dă la bac la competențe digitale?

Am deschis modelele de subiecte pentru competențe digitale pentru anul 2021 de pe site-ul subiecte.edu.ro (site nesecurizat, BTW). Subiectele sunt împărțite în subiecte pentru care ai acces la Internet și subiecte pentru care nu ai acces (deci lucrezi tot pe calculator, dar offline).

Subiectul 1 este de căutare de informații pe Google, copiere a unor informații într-un document și salvare a informațiilor. Subiectul 2 este ceva mai „complex”, cere informații despre plăci grafice și despre caracteristicile routerului. Între aceste informații, apare și o cerință de lucrul cu e-mail-ul, anume să faci diferența între un BCC și un CC. Subiectul 3 este all about word processing, baby!  Glumesc, conține și întrebări de Excel sau varianta free mai degrabă, Powerpoint, HTML și Access (cred!). Ca la literatură, nu se denumesc programele care trebuie utilizate.

Deduc din aceste modele (am consultat și altele din ani mai vechi) că acest examen verifică dacă știi să cauți pe Google și să faci copy-paste la un link, să salvezi fișiere, să trimiți e-mailuri, să folosești programe de tip Office sau antivirus. Chestii de „te știi cu calculatorul”.

Ca orice alt material pentru școală, îmi lipsește componenta de aplicare în viața de zi cu zi a cunoștințelor pe care le testează. De ce să întrebi „enumerați 3 elemente definitorii ale unui abonament de Internet și dați câte un exemplu de valoare posibilă pentru doi dintre factorii identificați”, când poți da o situație practică unde elevii au de ales între 2 abonamente de Internet și ei să-și justifice alegerea pe baza informațiilor prezentate?

Să fie ceva mai mult de atât?

Dacă ne limităm definiția competențelor digitale la ce am prezentat mai sus, limităm un întreg univers de activități pe care le facem online: facem cumpărături, ținem cursuri, avem apeluri video, dăm scroll pe Facebook și Instagram, plătim și niște taxe, ne jucăm, programăm unii dintre noi. Și am enumerat doar ce mi-a venit pe loc. Universul digital ni s-a extins în mod vast în ultimii ani, atât în ceea ce privește lucrurile pe care le facem, cât și în legătură cu dispozitivele pe care le folosim.

La o astfel de probă, devii utilizator experimentat (al calculatorului? al Internetului?) dacă ai luat peste 75 de puncte din 100 (nu mi-e sigură informația, correct me if I am wrong). Ești cu adevărat un utilizator experimentat? Dacă ne uităm pe alte criterii de evaluare, s-ar putea să nu fii, pe baza a ceea ce se examinează în România.

Cadrul European pentru Competențe Digitale sau iară mă iei cu ăia de la UE?

Da, iar o dau cu UE. Se pricep la birocrație și la politici complicate și ciudate, dar câteodată se pricep și la cercetări. Într-un mod asemănător cu acel Cadru European de Referință pentru Limbi (CEFR) creat la nivelul Consiliului Europei, cercetătorii de la Joint Research Center al UE au elaborat câteva documente utile pentru „măsurarea” competențelor digitale. Utile pentru această deconstrucție a competențelor digitale pe care o încerc aici.

Are 5 mari arii de competență:

  • alfabetizare informațională și de date
  • comunicare și colaborare
  • crearea de conținut digital
  • siguranță
  • rezolvarea problemelor

Ca în cadrul CEFR-ului, aceste arii se mai împart în 21 de competențe specifice. Vizibile în acest infografic. Să le luăm pe rând cu scurte explicații legate de descriptori și exemple (aleg câteva exemple pentru a nu lungi sau a plictisi).

Alfabetizarea informațională și de date

Pentru această arie, ești utilizator de bază dacă poți să faci o căutare simplă pe Internet, dacă poți salva informația local, dacă poți evalua credibiliatea unor informații (de ex. care anunțuri de pe un site de job-uri sunt OK pentru tine). Totul cu ajutor activ sau pasiv.

Dacă te descurci singur și deja poți să variezi strategii de căutare pe Internet (să schimbi cuvinte cheie, să cauți printr-un site, etc.), sau dacă folosești un sistem de stocare a informațiilor (prin cloud, local, etc. ) deja te îndrepți spre a fi un utilizator avansat. Dar doar la această arie. Trebuie să fii utilizator avansat la cel puțin 2 din cele 5 arii mai de competență pentru a fi considerat utilizator avansat overall.

Comunicare și colaborare

Deja lucrurile se complică 🙂 Și cred că este deja destul de clar că examenul de competențe digitale este (destul de) limitat.

Aici ești utilizator de bază dacă poți identifica modalitățile corecte de comunicare într-un anumit context (gen să nu contactezi o administrație publică pe social media dacă vrei să-ți plătești taxele), dacă știi să sharuiești :), dacă dai „join” la o consultare publică realizată de primărie, dacă poți recunoaște ce anume distribui în mediul online face parte din reputația ta online.

Pentru cei avansați, deja trebuie să știi să organizezi un eveniment online legat de o cauză din orașul tău, să știi folosi hashtag-uri dacă poți folosi unelte cloud ca să te organizezi cu colegii la un proiect de echipă sau să știi să schimbi unele din datele pe care le oferi unor servicii (adică să-ți modifici un profil).

Crearea de conținut digital

Ești utilizator de bază dacă poți realiza și edita conținut simplu în formate simple (cum ar fi un document Word sau o prezentare PowerPoint), dacă poți prelua informația dintr-un tutorial ca să creezi un conținut digital. Deci tot cu ajutor. Dacă poți identifica reguli simple de copyright pentru un conținut sau dacă știi instrucțiuni simple de HTML, ești tot utilizator de bază.

Cei avansați știu să folosească mai multe programe de creare de conținut, să îl aleagă pe cel mai util într-o situație și să creeze conținut original (de ex., cei care fac afișe pentru evenimente). Ei pot și să programeze situații mai complexe și să aleagă regulile potrivite de copyright pentru conținutul pe care-l creează ei.

Siguranță

Competențele digitale înseamnă să te și protejezi în spațiul digital (nu doar să enumeri două caracteristici ale unui router wireless – cu ajutorul căruia ți se poate pătrunde în rețeaua de acasă dacă nu îl securizezi).

Dacă ești utilizator de bază, știi să identifici câteva trucuri simple pentru a-ți proteja parolele (cum ar fi să nu o scrii pe undeva) sau să urmezi câteva instrucțiuni simple de a te proteja în spațiul digital (nu-ți crea o parolă ușor de identificat, cum ar fi CNP-ul sau data nașterii), dacă poți identifica elemente ale politicii de confidențialitate ale unui site (cum ar fi acea bară de avertizare pentru colectarea cookies) sau dacă poți recunoaște impactul de mediu al tehnologiilor (cum ar fi să nu arunci telefonul stricat direct la gunoi).

Dacă ești utilizator avansat, nu doar că știi că nu trebuie să arunci telefonul la gunoi, ci vei putea face promovare video a acestor concepte printr-o serie de animații, vei putea crea un blog care să discute despre incluziune socială (deci sunt și eu utilizator avansat aici 🙂), sau vei putea identifica atunci când datele tale personale nu sunt folosite în conformitate cu legea (atunci când primești telefoane de telemarketing.

Rezolvarea problemelor

Ultima, dar nu cea din urmă, pentru că oarecum trebuie să rezolvi probleme și atunci când încerci să comunici, când cauți o informație pe net sau când te confrunți cu breșe de date la locul de muncă pentru că un coleg a introdus un stick virusat în sistem.

Pentru utilizatorii de bază, rezolvarea de probleme se limitează la recunoașterea unei probleme și la apelarea la suportul tehnic (care va spune: ați încercat să opriți și apoi să reporniți din nou?). Poți să personalizezi o interfață dintr-o listă de posibilități – să mărești fontul de exemplu sau să schimbi limba la un site. Poți să identifici că mai ai de îmbunătățit în ceea ce privește gradul de competențe pe care le ai.

Utilizatorii avansați știu să identifice unde stau alții cu tehnologia. Spre exemplu, ați stat vreodată să vedeți cât de încet tastează unii funcționari la un ghișeu? Sau să observați că nu folosesc scurtături de tastatură (ctr-l+C, ctrl+V, etc.) atunci când vor să facă vreo operațiune pe calculator? Dacă ați observat asta, sunteți utilizatori avansați. Voi puteţi să și oferiţi soluții pentru problemele celor de bază (Windows+Shift+S?).

Pe când și la noi?

După ce am făcut acest mic periplu printre varietățile de competențe digitale identificate de „ăia de la UE”, cred că putem spune cu siguranță că un utilizator experimentat de la bac nu va fi niciodată un utilizator experimentat conform acestui cadru. „Lumea vieții digitale” (sintagmă preluată de la Jamie Susskind) e mult mai extinsă și ne cere mult mai multe abilități decât să salvăm un fișier în format HTML sau să facem split table într-un Excel.

„Lumea vieții digitale” ne cere să recunoaștem că tehnologia este în toate fațetele vieții noastre și e datoria noastră să fim activi, să recunoaștem ce putem face și ce nu putem face și, cel mai important, să dorim să îmbunătățim. E valabil și pentru mine. Spre exemplu, zilele trecute am învățat să folosesc Developer Mode de la Word (unde poți crea formulare mai complicate). Nu știam, am căutat, am învățat, am urcat o treaptă. Ce se poate întâmpla?

De aceea, cel mai semnificativ item din cadrul european mi se pare acela referitor la recunoașterea lacunelor de competențe digitale și căutarea oportunităților de îmbunătățire a acestora.

Indiferent dacă robotizăm sau nu administrația (așa cum ne place să visăm), un astfel de cadru european trebuie adus și în România. Cum? În primul rând, despachetând termenul de competențe digitale pentru a-i face pe oameni să înțeleagă ce presupune cu adevărat. În al doilea rând, ca model de evaluare a competențelor digitale existente ale funcționarilor publici. Adaptare – evaluare -pregătire – certificare. Un model simplu.

Cred că e clar că nu am un răspuns la întrebarea de mai sus, doar că a apărut în română cadrul european pentru competențe digitale pentru profesori, disponibili aici. Cel „clasic” pentru cetățeni nu este nici măcar tradus în română.

În final..

Revin la cele 2 stop-cadre din începutul articolului. Cea mică știe căuta pe Google, știe folosi Powerpoint, Whatsapp, face diferența între o chestie falsă de pe net și una reală (m-a surprins cu un mesaj zicând: așa-i că asta nu e reală? urmat de ceva prostie ce circula pe Whatsapp), știe instala și dezinstala aplicații. Înțelege că nu tot ce e pe net e adevărat (m-a suprins zicând și că Wikipedia nu e tot timpul OK pentru că e scrisă de „tot felul de oameni”). Aș zice că din start are competențe digitale „aproape” intermediare pentru că nu are nevoie de ajutorul nostru pentru a face asta. Îi surclasează deja pe unii din funcționarii publici din al doilea stop cadru? Nu știm.

P.S

Să nu uit, un exemplu de exercițiu de la bacul de competențele digitale (se potrivește cu luna iubirii). Nu m-am putut abține să las acolo într-un document rece:

Utilizând o aplicație de editare a imaginilor, desenați o inimă, cu un contur roșu, umplută cu o culoare galbenă. Salvați imaginea obținută în format JPEG, sub numele de inima2021.jpg, în directorul (folder) examen. (5p)

Referinţe

  • Aici vă puteţi evalua competenţele digitale. (veți descărca un PDF, nu vă speriați)
  • Aici e Cadrul European pentru Competențe Digitale DigComp 2.1

Cine și cum face transformarea digitală?

Ce urmăresc?

  • suprapunerea discuțiilor pe transformare digitală – nivel european, național și local
  • mesajele principale care reies în acest domeniu (cu traducere din legaleză/„tehnologiolă” în română)
  • spirala care poate ghida transformarea digitală – viziune, cadru legal și investiții

Ai ceva de învățat de aici?

  • că deși par separate, nivelele lucrează de fapt pentru același lucru și au piedici sau viziuni comune
  • că UE setează viziunea, cadrul legal și oferă investiții și că nivelul național și cel local au nevoie de acest ghidaj
  • și câteva elemente despre care e posibil să mai auzi/citești în viitorul apropiat – autonomie strategică, suveranitate digitală, date, once only, user experience, smart city

„Nu s-a făcut digitalizare”, am auzit random într-o seară zapând printre programele de știri când am prins expresia asta aproape jucăușă prin inepția ei. Din afirmația asta, folosită ca justificare pentru lipsa unor reforme naţionale, nu înțelegem decât că digitalizarea se realizează așa în eter fără ca nimeni să nu intervină. Probabil că autorul afirmației n-a vrut să supere nicio parte a spectrului politic. Oricum, nu mai zic că o astfel de afirmație induce și ideea că digitalizarea e salvarea. Nu e chiar o rețetă bună de oferit unui public care nu înțelege în totalitate schimbările prin care societatea și statul român ar trebui să treacă.

Normal că niciuna din cele de mai sus nu sunt afirmații corecte și în articolul de săptămâna asta vreau să mă axez pe prima parte. Să trecem de la „se face” la „ei fac”, adică de la nu-știm-cine-ce-da-e-musai la actorii care ar trebui să aibă preocuparea transformării digitale în România și nu numai.

Cum se va desfășura treaba asta? Nu voi enumera o listă de instituții care în România nu știm sigur cum comunică și cum organizează transformarea digitală (alo, guvernanță?). Mai degrabă voi merge pe nivele decizionale – de la UE, la nivelul național și cel local. De asemenea, voi trasa și câteva idei centrale enunțate de fiecare dintre acestea – așa cum am avut beneficiul de a le identifica în această săptămână. Pentru a ușura înțelegerea, voi aborda trei paliere – viziune, cadru legal și investiții.

Trei conferințe audiate într-o săptămână, trei nivele decizionale, o singură temă centrală: transformarea digitală sau digitalizarea, cum ne place să-i spunem neaoș. Sursele? Conferințele (audiate parțial sau total – că tot s-au desfășurat aproape în paralel) Masters of Digital, Conferința Biroului Parlamentului European în România privind Planul Național de Reziliență și Redresare și conferința „Orașe și Comunități. Viziunea 2030” de la Oradea.

Să purcedem.

Nivelul european

Simt nevoia să precizez ceva aici: transformarea digitală nu presupune doar niște seturi de aplicații folosite într-o administrație sau companie – ci presupune un efort diversificat pe mai multe paliere. De fapt, sunt trei paliere: discutăm atât despre măsuri concrete – cadru legal + investiții în tehnologie și transformare -, dar și despre viziune. Viziunea o exprimă liderii europeni foarte bine în discursuri, dar până la măsuri concrete e un drum lung de bătut – pavat cu eforturi de lobby și diluări/schimbări ale propunerilor inițiale prin prisma dialogului instituțional Comisie – Parlament – Consiliu. Deci, ce face UE pentru transformarea digitală? Pe scurt, se cam mișcă în toate direcțiile.

  • internațional

Charles Michel a discutat săptămâna aceasta de autonomie strategică și suveranitate digitală la conferința Masters of Digital. În traducere? E de fapt un fel mai complicat și poate mai pompos de a fixa ideea că UE își urmărește interesul de a deveni un actor puternic (not self-centered, but strong and independent) și de a nu depinde de ceilalți jucători pentru tehnologii esențiale și inovatoare (SUA, China), chiar dacă este oarecum în urma acestora. Mai mult, dorește să-și exporte viziunea către alți parteneri -„to look outside of the borders to work for a fairer, better, and greener world”. Am regăsit iarăși apelul către SUA pentru a lucra împreună către un set de reguli globale care să ghideze spațiul digital (transparență, protecția datelor, responsabilitatea companiilor, poate și taxare digitală). Deci, viziune este 🙂 .

  • în interiorul Uniunii

Coborând la nivelul UE, aici încep să se simtă efectele pentru noi, cetățenii-utilizatori, pentru că discutăm de cadru legal. Reglementarea e cuvântul de bază și aici Charles Michel a și citat „efectul Brussels” ca dovadă a influenței UE prin cadrul său de reglementare. Pe scurt, nu doar că avem reglementări mai stricte în interiorul UE, dar companiile care trebuie să le respecte „le exportă” către alte jurisdicții pentru că este mai eficient din punct de vedere al costurilor. Am scris aici despre câteva reglementări ce vor veni în cursul acestui an și care vor schimba relația noastră cu spațiul digital și posibil să fie extinse și acestea.

La capitolul acesta, a punctat și von der Leyen în speech-ul ei de la aceeași conferință- reglementările „business-friendly” și unice la nivel de UE sunt una din soluțiile pentru viitorul deceniu digital al UE (a doua: investițiile despre care voi vorbi mai mult la celelalte 2 nivele). Reglementări? 🙂 Check!

De la Charles Michel am auzit și de „busola digitală” care va fi decisă la întâlnirea Consiliului European din martie – anume un set de obiective digitale la care toate statele membre trebuie să se angajeze ca să avem mult-trâmbițatul „deceniu digital al Europei”. Desigur, statele vor și raporta progresul lor către aceste obiective. Ideea e că degeaba cheltuim 20% din buget pe proiecte digitale, dacă acesta nu contribuie cu adevărat la transformarea digitală europeană și, probabil, elevarea UE ca actor digital semnificativ. Bifăm și aici viziune. Dar aici poate că e o problemă – angajamentul pe schimbări climatice e simplu și ușor de urmărit – „neutralitate climatică”, reduceri de emisii, etc. Cum măsurăm digitalul? Procente care ascund adevărata imagine? Viteze de Internet? Cantități de date utilizate? Rămâne de văzut.

  • la nivelul statelor membre

Când trecem la interferența dintre nivelul european și statele membre, vorbim atât de reglementare, cât și despre investiții. Discursul public de la noi scoate mai mult in evidență posibilitatea de investiții, iar planul național de reziliență și redresare (PNRR) e vedeta zilelor noastre. 20% din investițiile din acest plan trebuie să fie canalizate către proiecte pe transformare digitală. Nu vă gândiți la site-uri pentru instituții publice sau simple achiziții de tehnologie, va trebui să fie vorba de reforme fundamentale, nu niște proiecte cu bani cheltuiți să fie cheltuiți.

Cifre am tot auzit, dar idei? Încă nu știm, planul național al României e în etapa în care se află mulți studenți de-ai mei în perioada asta – de rescriere a proiectelor. Am scris aici cum UE „ne cam dă mură-n gură” ce fel de proiecte ar fi fezabile pentru acest plan. Principiul lor – my money, my rules. Principiul nostru? More money, more problems. Ne mutăm astfel la nivelul național.

Nivelul național

Preocuparea la nivelul național stă în două din cele trei dimensiuni discutate mai sus: investiții și cadru legal. Odată cu banii care ne sunt băgați în traistă, constatăm că avem mai multe probleme pe care le-am ignorat pe parcursul câtorva ani buni.

La capitolul investiții, nu am auzit deocamdată decât despre banii din PNRR, cifre bombă de 6 miliarde de Euro. Cât despre țintele investițiilor, nu e încă clar ce va fi finanțat prin PNRR. Din discursurile publice ale decidenților, ne putem face o idee cam ce ar fi necesar pentru asigurarea rezilienței sau, în cazul nostru, a supraviețuirii într-o lume digitală. Încep să apară informații mai detaliate și poate mai coerente despre ” digitalizare” decât în programul de guvernare. Și mai deprimante. Spre exemplu, nu există incă o “hartă” a serviciilor digitale oferite de către autoritățile de orice fel. Acum Autoritatea pentru Digitalizarea României lucrează la un astfel de audit. Pasul următor ar fi interconectarea sistemelor, asta dacă e posibil.

In paralel, discursul public e axat pe date – desigur „prioritate zero”. Conform ministrului Teleman, datele sunt fundamentul pentru transformarea digitală. Doar că dacă nu avem o situație clară a serviciilor digitale, nu putem ști dacă setul de date produs de fiecare servește la ceva sau nu. Dacă nu avem date, nu știm nici ce aparate administrative trebuie restructurate, dar nici câte persoane din acea administrație nu au competențe digitale. Bulgărul se rostogolește la vale.

Altă prioritate asumată de decidenții politici pentru transformare digitală este „once-only”, adică o identificare unică a cetățenilor în raport cu instituțiile statului. Nu 7 conturi la 7 instituții, ci doar unul singur. Ca să ne dăm seama cât mai durează până vom ajunge acolo, pașii simplificați ar fi: audit, regândire, interconectare, abia apoi „once only”.

Cadrul legal e marea „bubă” pentru transformarea digitală, dacă stăm să ne gândim că eliminarea ștampilei dintr-o instituție publică e o știre. Dacă pentru UE reglementarea este soluția pentru o piață internă unică și protecția consumatorilor, pentru România reglementarea este necesară pentru a crea un cadru propice digitalizării. De ce? Pentru că am aflat în altă conferință că legea nu îți permite să emiți unele autorizări în format digital. În contextul acesta, am auzit o afirmație poate curajoasă de la Dragoș Tudorache, anume că agenda digitală trebuie să treacă într-o fază transpartinică, de-ideologizată. E drept că transformarea digitală nu are culoare politică, dar canalizarea investițiilor într-o parte sau alta are și aici sigur va interveni gândirea politică.

Ce lipsește de aici? Investiții avem, reglementări avem sau o să avem (sau măcar discuții despre reglementări). A, da, viziunea era! Deocamdată pare că încercăm să punem laolaltă niște lucruri pe care credem că ar trebui să le facem fără un set de principii care să ne ghideze.

Nivelul local

Cu această afirmație mă mut la nivelul local. La nivel local, discutăm cel mai adesea despre orașe inteligente ca manifestări ale transformării digitale. Aceasta este prioritatea evidențiată de participanții la conferința „Orașe și comunități. Viziunea 2030”, care a avut loc la Oradea. Un oraș inteligent nu înseamnă doar un oraș unde administrația este digitalizată și m-am bucurat să aflu că această viziune este împărtășită de către participanții din diferite orașe din România, începând cu Oradea. Prioritatea este, conform administrației locale din Oradea, ridicarea calității vieții în tandem cu dezvoltarea economică, nu accelerarea dezvoltării tehnologice cu orice preț. Deci, bifăm viziunea.

Cadrul legal este buba și pentru orașele din România, unele îmbunătățiri pe linie tehnologică nu pot fi făcute în administrațiile locale fiindcă nu există legislație care să fie neutră din punct de vedere tehnologic. Având în vedere că legislația nu e de ieri, de azi, nu pot decât să concluzionez că orașele s-au descurcat cum au putut (așa cum spune de altfel și literatura de specialitate cu privire la guvernanța urbană) în efortul de a deveni competitive pe palierul digital.

Investiții și priorități? Fondurile europene sunt „baza”. Nu mai insist aici, dar merge pe același principiu ca mai sus – orașele se descurcă singure cu fondurile europene. Sau ar trebui. Priorități? Voi lăsa deoparte cele mai avansate, dar resursa cea mai prețioasă și aici se constituie din date – nu cele personale. Ci datele rezultate din modelele de funcționare a semaforului inteligent, analiza camerelor video sau de la senzorii de pe pubelele de gunoi. Totuși, un oraș inteligent înseamnă și piste de biciclete și trafic aerisit de către semafoare inteligente, dar și clădiri eficiente energetic. Înseamnă și colectare selectivă a gunoiului, companii care activează în sectorul IT sau școli dotate cu tehnică. Să nu uităm că toate acestea se bazează sau ar trebui să se bazeze pe cetățeni inteligenți. Nu doar cel care deschide un start-up în Oradea, ci cel care colectează selectiv gunoiul, alege un mijloc alternativ de transport, care știe utiliza viitoarele aplicații ale administrației și care îi poate învăța pe cei din jur să facă la fel.

Ce leagă aceste nivele?

Trei nivele decizionale, o singură prioritate. În primul rând, le leagă accentul pus pe prioritatea transformării digitale. Asta e evident și dacă spun că într-o zi am încercat să urmăresc trei conferințe în paralel pe aceeași temă. Fiecare se mișcă în conformitate cu prerogativele și limitările sale.

În al doilea rând, văd că datele sunt prioritatea tuturor celor trei nivele. Spații comune de date, cum este proiectul Gaia-x (inițiativă franco-germană), la nivel de UE, identificarea datelor disponibile în administrația românească și generarea de date pentru nivelul local. Pentru ce? Pentru inovație și cercetare, pentru transparență și pentru luarea deciziilor. Aici aș face legătura cu un avertisment venit din cartea „Radical Uncertainty”, ai cărei autori (dintre care unul fost guvernator al Băncii Angliei) atenționează că prea multă încredere acordată datelor și analizelor făcute pe baza acestora riscă să ascundă adevăratele probleme și îi poate de-responsabiliza pe decidenți care se pot ascunde în spatele lor. Ei se refereau de fapt la economie și făceau legătura cu criza financiară din 2008 care nu a putut fi prezisă de datele avute și analizele făcute de specialiști. Dar ideea se păstrează.

De asemenea, nu am insistat aici, dar toate trei nivelele sunt legate de necesitatea unui parteneriat cu actorii privați care au „la mână” tehnologia. Orașele au nevoie de companii IT care să le dezvolte soluțiile, la fel și statul român, iar pentru UE prioritatea este să țină companiile inovatoare în Europa și să le creeze un mediu propice pentru dezvoltare. Pentru asta e nevoie de o abordare „business friendly”, așa cum spunea și Ursula von der Leyen. De altfel, parteneriatul public-privat este ceva normal pentru orașele inteligente, dar mai puțin pentru statul român.

Tripla spirală - „Viziune, cadru legal, investiții”

Fără viziune, nu sunt posibile celelalte două. UE e specialistă la viziuni – are în vedere o societate digitală echitabilă și bazată pe principii și valori, dublată de o piață internă digitală bazată pe protecția consumatorilor și competiție corectă. Acest model dorește să-l extindă către statele membre și către exterior.

Deocamdată viziunea e cam în ceață pentru nivelul național, iar cel puțin pentru Oradea am văzut că există câteva principii – protecția datelor, tehnologii simple, accent pe calitatea vieții, dezvoltare economică, etc.

Pentru UE, cadrul legal e unul din modurile prin care se realizează această viziune. Pentru România și orașe, acesta este o piedică pentru realizarea unor progrese.

Investițiile curg dinspre UE, spre statul membru și apoi către orașe. Foarte probabil, conform a ceea ce am auzit în aceste conferinte, orașele vor prelua o parte a implementării unor reforme din planul de reziliență. Controlul acestora va sta oricum la UE care va verifica planurile naționale și va da undă verde. Lupa e pusă pe noi și pe tot procesul de implementare. Să nu uităm totuși și de fondurile de coeziune care au o sumă totală mai mare, dar despre care nu mai vorbim din varii motive.

Ce n-am prea auzit?

O să încep cu eterna problemă pe care o am cu nivelul național/local. Nu prea am auzit de individ/cetățean (în discursurile naționale/locale). Adică auzim că trebuie să facem asta și cealaltă pentru cetățeni, dar ei sunt priviți destul de pasiv. Cetățeanul trebuie educat din punct de vedere al competenței digitale, datele cetățeanului trebuie protejate. Cetățeanul trebuie să poată utiliza o aplicație, iar tehnologia să fie realizată simplu. Cum realizezi simplu o aplicație dacă nu știi ce e simplu pentru un cetățean? Doar de la Code for Romania am auzit că trebuie să existe designeri de user experience în echipele care gândesc administrația publică digitalizată. Ce face o astfel de persoană? Se ocupă ca interacțiunea ta cu o platformă sau o aplicație să fie cât mai facilă.

Dar, ce-ar fi să-i întrebăm și pe cetățeni? Nu zic să-i facem pe toți user experience designers, dar zic să implicăm pe cetățeni în procesul decizional pe cât posibil. Asta se poate realiza mai ușor la nivel local. La nivel național, există și societate civilă pentru așa ceva și unii se ocupă chiar foarte bine de asta, doar că oarecum în paralel cu decidenții politici.

Și, din nou, n-am auzit de o arhitectură de guvernanță pentru astfel de demersuri. Guvernanța e un sistem decizional mai flexibil, unde există cooperare și deschidere către tot felul de actori care pot contribui cu norme, idei, soluții. La nivelul României, nu știm ce structură de guvernanță se ocupă de transformarea digitală: ministerul și ADR doar? La nivel local nu putem discuta doar despre parterneriat public-privat, ci e necesară apropierea de expertiză de alte tipuri și de cetățeni într-o astfel de arhitectură de guvernanță. N-o spun eu, o spune și literatura de specialitate care deplânge lipsa cetățeanului din proiectele de smart city.

Guvernanța (multi-nivel) ar putea face diferența. Din păcate, aici nu putem discuta despre un „efect Brussels” care să ghideze viziunea către nivelul național. Dar avem guvernanță multi-nivel, care presupune angrenarea mai multor nivele decizionale într-un domeniu de politici publice.

CARE-I TREABA CU PLANUL NAȚIONAL DE REZILIENȚĂ?

Explic pe scurt și pe lung ce e planul național de reziliență, de ce avem nevoie de el, ce înseamnă pentru digitalizarea din România, ce ne cere UE să facem și ce am făcut noi până acum.

Pe scurt și simplu

Închipuie-ți că ai un IMM, ai început prost în urmă cu 30 de ani, ai avut parte de schimbări de conducere pe parcursul anilor, mulți angajați te-au căpușat, au furat bani din casă, dar cumva ai scos-o la capăt. Ai crescut și în 2007 ai intrat într-un club patronal, acolo unde mai găsești companii mari cu care nu îndrăznești să te compari. Aveți strategii comune de creștere, aveți grijă de angajații voștri, dar fiecare se ocupă de bucătăria sa internă mai mult sau mai puțin. Primești fonduri să te dezvolți, să crești, nu-ți iese tot timpul. Mai iese leadership-ul confederației să te critice când e cazul că n-ai rezultate, că nu te-ai modernizat (destul de des – asta e din cauza managerilor).
Vine anul 2020, vine pandemia, ești cam obligat să închizi din operațiuni, 2 luni stai pe loc și ai multe pierderi pe toate planurile. Nu te ajută nici istoricul de stagnare prin care ai trecut. Cifrele arată prost, dar hei, ai noroc cu acel club în care ai intrat în urmă cu 14 ani. Aceasta are niște bani puși deoparte, are destulă putere să se împrumute pentru membrii săi și deci îți pune la dispoziție niște sume pentru investiții menite să te ajute să te transformi pe toate planurile.

Tot ce trebuie să faci este să scrii un plan nou de afaceri. De ce nou? Pentru că lucrurile nu mai merg ca înainte. Planul trebuie regândit pe total alte baze și trebuie să fie foarte specific pentru că „prietenii” vor sta cu ochii pe tine. Trebuie să îți asumi niște ținte de digitalizare și tranziție climatică (adică ce produci să fie prietenos cu mediul și chiar neutru climatic) și să te asiguri că fiecare angajat o duce bine, printre altele. Ce mai, o corvoadă! Dacă e mulțumit, clubul îți dă banii, dar ține minte că acesta îți dă și din buzunarul propriu, și se și împrumută pentru tine!

Ce faci? Păi, scrii un plan de redresare și reziliență, dar nu chiar cum ți-a cerut clubul – nu atât de specific precum au cerut. Ei cer chiar lucruri noi, tehnologie nouă, noi moduri de a gândi lucrurile. Dar tu poate zici, „ei, poate merge și așa”. Problema e că n-ai cum să reinventezi roata având în vedere că tu ești perimat ca dotări, infrastructură, mod de lucru și ai nevoie să îi ajungi pe ceilalți din urmă cu chestii de bază, cum ar fi conectare la Internet și calculatoare prin birouri sau să-ți pregătești angajații. Ce faci? Noroc că e final de an, lumea e ocupată cu altceva, ai schimbat managerul și echipa de conducere și ai șansa de a o lua de la capăt.

Pe lung și cuprinzător

Dacă nu te-a convins explicația pe scurt, merci că ai rămas încă aici, pentru că aici răspund cu adevărat la întrebarea din titlu: care e treaba cu planul de reziliență? Adresez și alte întrebări pe care poate îți e greu să le înțelegi ca  simplu cetățean: Un cetățean care totuși vrea să rămână informat: ce val al digitalizării va veni peste noi? ce ne pune Uniunea Europeană să facem? câți bani vom lua cu adevărat?

Ce e Planul Național de Reziliență și de ce mi-ar păsa?

Nu cred că mai trebuie să spun că trăim vremuri extraordinare și dificile pe aproape orice plan. Am trăit cu toții șocul pandemiei și nimeni nu a fost cu adevărat pregătit pentru a face față provocărilor. Pe scurt, nu suntem rezilienți, conform celui mai la modă termen în științele sociale. Poate la nivel individual reușim să absorbim șocurile, dar la nivel de comunități, state și Uniunea Europeană, liderii au recunoscut această realitate.
Primul pas către rezolvarea unei probleme este să recunoști că o ai. Pasul următor ar fi să te adaptezi și să pui laolaltă un plan pentru a răspunde mai bine următoarelor provocări. Acesta este în esență planul de reziliență cerut de Uniunea Europeană, doar presupune cu mult mai mult. Cu aproximativ 30 de miliarde mai mult.

Deci, Planul Național de Reziliență e tema de casă pe care Comisia Europeană ne-a dat-o, anume să spunem cum vom cheltui cele 30 miliarde de euro promise printr-un mecanism european despre care o să scriu mai jos.

De ce ți-ar păsa? În esență, acesta e un plan de investiții publice, deci vor fi pompați bani peste tot. Dacă rămân la digitalizare, concentrarea principală e la transformarea administrației publice cu unelte digitale, dar sunt țintite și investiții în dotarea instituțiilor de învățământ, în spitale sau în sistemul judiciar. Deci dacă locuiești în România, vei intra în contact cu aceste schimbări într-o formă sau alta. Asta dacă se vor implementa, desigur.

Ce ne cere Uniunea Europeană?

Așa cum am spus mai sus, planul acesta e o temă de casă, deci avem niște indicații de lucru și vom fi verificați de către Comisia Europeană. Să le luăm pe rând.

Indicațiile de lucru ale României în realizarea planului de reziliență provin din mai multe direcții – anume din evaluările periodice făcute de către Comisie în cadrul Semestrului European, dar și din strategia de dezvoltare durabilă emisă de aceasta pentru anul 2021. Acestea sunt recomandări de țară emise de către Comisie în anul 2020:

  • să consolideze competențele și învățarea digitală și să asigure accesul egal la educație
  • să direcționeze cu prioritate investițiile către tranziția ecologică și digitală, în special către transportul durabil, infrastructura de servicii digitale, producția și utilizarea energiei în mod nepoluant și eficient, precum și către infrastructura de mediu, inclusiv în regiunile miniere.
  • (implicare indirectă a digitalizării) Să îmbunătățească eficacitatea și calitatea administrației publice, precum și previzibilitatea procesului decizional

Din strategia de dezvoltare durabilă spicuiesc câteva aferente capitolului digitalizării:

  • accent pe conectivitate – dezvoltarea rețelelor 5G și extinderea celor de mare viteză pentru reducerea decalajelor digitale (adică între cei care au acces la Internet și cei care nu au)
  • dezvoltarea competenţelor digitale pentru toate categoriile (nu doar în școli, ci ca învățare pe tot parcursul vieții)
  • transformarea administrației publice, inclusiv digitalizarea sistemelor de justiție
  • digitalizarea întreprinderilor – prin adoptarea durabilă a unor soluții digitale și printr-o transformare digitală rezilientă din punct de vedere cibernetic în toate sectoarele
  • dezvoltarea capacităților digitale de vârf
  • cheltuielile publice vor trebui să sprijine tranziția verde și digitală, inclusiv prin achiziții publice verzi și digitale
Așa cum am mai spus pe aici, par lucruri de bun simț, iar Comisia ne cere coerență, lucruri cu impact pe termen lung și țintire a provocărilor atât pe plan național, cât și pe plan european. Investițiile din România trebuie să țintească provocările din imaginea de mai jos: accelerarea, renovarea, reîncărcarea, conectarea, modernizarea, dezvoltarea și recalificarea/perfecționarea. Spre exemplu, trebuie să existe programe de modernizare a competențelor digitale la toate vârstele în conformitate cu prioritatea pe recalificare… și așa mai departe.
Sursă foto: Comisia Europeană
Nu doar atât, dar primim cam „mură-n gură” printr-o serie de documente de lucru ale Comisiei, unde sunt ilustrate exemple de priorități și investiții, dar și un draft cum ar trebui să arate planul. Oare de ce sunt puse toate așa la dispoziția statelor? Pentru că aceste planuri trebuie să se materializeze cât mai repede, având în vedere că mare parte a sumelor vor trebui cheltuite până în 2023, iar implementarea ar trebui să se încheie până în 2026.
Nu doar atât, dar contează și originea sumelor. Vedeți voi, în general „fondurile europene” de care știm cu toții se adună prin contribuția fiecărui stat membru la un buget intitulat Cadrul Financiar Multianual. Doar că acest mecanism european pentru reziliență, denumit Facilitatea pentru Redresare și Reziliență și care ne cere nouă acest plan, se constituie și din granturi, dar și din împrumuturi. Comisia se va împrumuta prin obligațiuni pe piețele financiare pentru a finanța aceste investiții. Deci nu mai vorbim doar de solidaritatea statelor membre, ci și de asumarea unor riscuri pe piețele financiare. Oricum, să nu uităm, fondurile europene pe care le știm cu toții vor exista și ele în tandem cu planurile de reziliență, iar suma totală care se previzionează a se investi la nivel european e 1,7 trilioane euro.
Am spus și că vom fi verificați de către Comisie. Acest lucru se va întâmpla atât în perioada imediat următoare din punct de vedere al măsurilor propuse și al coerenței planului. Implementarea va fi supervizată atât de către Comisie, cât și de către Parlamentul European care va putea interpela Comisia cu privire la progresul statelor. Desigur, vom avea și un scoreboard al progresului statelor membre către țintele asumate în plan și către țintele digitale și climatice la nivel european.

Cum arată planul nostru (până acum)

Secțiunea asta ar putea fi catalogată și ca un „work in progress”, dat fiind că da, România are un plan de reziliență publicat, dar este produs de fosta conducere a Ministerului (care acum se numește Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene – iar trebuie să schimbe domeniul .gov.ro!). Actualul ministru a declarat deja că va face o serie de schimbări la plan (nu știu prea multe aici, din păcate) și după ce am parcurs atât documentul României, cât și documentele puse la dispoziție de către Comisie, trebuie să fiu de acord cu el.

În primul rând, trebuie refăcută structura care nu respectă modelul Comisiei, dar și lipsesc câteva elemente de strategie destul de necesare pentru oricine a scris vreodată un proiect. O să exemplific două care mi se par cele mai evidente:

  • Comisia cere ținte clare de atins – dar cum le poți atinge dacă nu ai o valoare de bază de la care pornești? Spre exemplu, planul românesc nu conține valori de bază (baselines) pentru procentul elevilor cu competențe digitale scăzute care vor trebui crescute sau pentru procentul funcționarilor publici care vor necesita pregătire pentru competențe digitale. Aceste date nu pot fi extrapolate din Indexul Societății și Economiei Digitale. Sau numărul cetățenilor care vor utiliza instrumentele administrației digitalizate? Planul vorbește doar de infrastructurile care vor fi create, numărul de instituții care vor fi vizate, etc.
  • Comisia mai cere o evaluare ex ante, să-i zicem, a impactului măsurilor asupra tranziției digitale. Mai simplu – în ce măsură o anumită reformă contribuie la tranziția digitală? În totalitate (100%), parțial (40) sau deloc? (cu mențiunea că vor fi și alte tipuri de investiții – cum ar fi pentru infrastructură de transport care nu au cum să contribuție la tranziția digitală cerută de UE)
În al doilea rând, poate că ar trebui regândite unele intervenții. Prezint pe scurt reformele propuse pe digitalizare din actualul plan (secţiunea 11 din planul disponibil pe site-ul MFE, pardon MIPE) ca apoi să mă întorc la cerinţele Comisiei:
  • digitalizarea serviciilor de sănătate și educație – pentru a crește capacitatea de reziliență în criză pandemică
  • digitalizarea sistemului de administrare fiscală și vamală
  • eficientizarea sistemului judiciar prin digitalizare
  • îmbunătățirea activității de securitate cibernetică multifuncțională
  • elaborarea și implementarea unor strategii de transformare digitală a României:
    • elaborarea și implementarea strategiei de digitalizare a serviciilor publice în conformitate cu prioritățile Agendei Digitale pentru Europa; (funny story, DAE este numele unei strategii vechi din 2010, deci nu mai e valabilă)
    • elaborarea și implementarea Strategiei de Transformare Digitală a Întreprinderilor cu scopul de a îmbunătăți competitivitatea pe piața europeană dar și pentru a crește accesibilitatea la robotizare, automatizări industriale și conectivitate;
    • cadru național de implementare a strategiei 5G

Nu contest că toate cele de mai sus trebuie făcute, desigur că sunt necesare. Doar că lipsesc câteva lucruri din cerințele Comisiei:

  • accentul pe reducerea decalajelor digitale prin extinderea accesului la Internet (dacă suntem pe locul 11 în DESI la conectivitate nu înseamnă că nu avem de lucrat la asta)
  • accent pe dezvoltarea competențelor digitale la toate categoriile (deși aceasta va fi abordată într-un program separat din celelalte tipuri de fonduri structurale care ne vor fi puse la dispoziție – voi discuta și despre asta). Ceea e ciudat având în vedere că face parte din recomandările noastre de țară
  • nu există acea raportare la prioritățile europene: accelerarea, renovarea, reîncărcarea, conectarea, modernizarea, dezvoltarea și recalificarea/perfecționarea

Desigur, timpul nu e pierdut și noua guvernare va reface planul, deoarece primele sume urmează a fi eliberate cel mai devreme începând din martie-aprilie 2021, conform Comisiei. O să revin cu detalii atunci când va apărea noua versiune. Lucrurile sunt oricum mai cuprinzătoare decât am reușit eu să cuprind aici.

Dilema rezilienței și alte concluzii

Închei cu o serie de idei legate de o întrebare din introducere pe care n-am adresat-o în mod expres: ce înseamnă acest plan pentru digitalizarea din România? Nicio grijă, nu voi vorbi despre șansa României sau de momente astrale sau orice pe sistemul ăsta.
România are o dilemă, din ce văd eu în ceea ce privește tranziția digitală și reziliența. Trebuie să „înghesuie” atât reforme de bază, cum ar fi extinderea conexiunii de Internet sau dotarea cu calculatoare a școlilor, cât și planuri despre utilizarea tehnologiilor de vârf în institute de cercetare avansată. Are un gol de umplut mult mai mare decât au alte state membre. Dilema rezilienței pentru României ar fi următoarea: cum balansezi această cerință de inovație prin tehnologii de vârf cu lucrurile de bază pe care să le faci ca să asiguri pasul către tranziția digitală? În anumite contexte, e vorba nu de tranziție digitală, ci pură tehnologizare. Tehnologizarea este trecerea de la hârtie și pix la calculator, iar tranziția digitală este mai mult decât atât. Simpla tehnologizare nu îți asigură reziliență.
Vor apărea multe platforme – platformă unică/integrată la școli, spitale, pentru evenimente de viață. Rămâne să urmărim cine le va realiza, având în vedere că rezilliența înseamnă să ai și control asupra infrastructurii și a datelor.

Planul se va completa cu celelalte instrumente pe fonduri europene care vor finanța aspecte ale digitalizării, cum ar fi Programul Operațional Creștere Inteligentă, Digitalizare și Instrumente Financiare sau Programul Operațional Regional care va avea o componentă pe acțiuni smart region/smart city/smart village. Ar fi fost bine dacă cele două documente ar fi avut o strategie națională de transformare digitală la care s-ar fi putut raporta. Nu avem.

Cum arată transformarea digitală în viziunea noului guvern?

Am citit cu entuziasm săptămânile trecute că digitalizarea a fost printre primele lucruri despre care membrii coaliției de guvernare s-au pus de acord în durerile facerii majorității care va guverna România în următorii 4 ani.

Am primit cu același entuziasm și înființarea unui minister al digitalizării pe care aceasta îl împarte cu cercetarea și inovarea. Nu-i puțin lucru, deși de ceva vreme începuse să iasă în evidență și mai mult Autoritatea pentru Digitalizarea României.
Sursă: Facebook/Dragos Pislaru

Faptul că există un minister cu acest cuvânt cheie – digitalizarea – în titlu nu este totuși suficient. În virtutea misiunii pe care am asumat-o aici, anume de a despacheta bla-bla-ul digitalizării, am purces să lecturez conținutul programului de guvernare 2020-2024 cu privire la capitolul digitalizării, așa cum a fost adoptat în Parlament și este asumat de Guvern. Analiza de mai jos se bazează doar pe capitolul aferent digitalizării de la Ministerul Digitalizării, Cercetării și Inovării (pp.135-145).

De ce să te intereseze ce scrie acolo?

1. Dacă ești cetățean plătitor de taxe care plimbă hârtii de la un ghișeu la altul, s-ar putea să te fi săturat să umbli degeaba și vrei să vezi ce se va face în privința asta.

2. Dacă ești funcționar public, ești vizat de o serie de transformări în fluxul de lucru.

3. Dacă ești profesor/cadru didactic..nu cred că mai trebuie să spun de ce trebuie să te intereseze. E suficient să aduc vorba de cursurile online.

4. Dacă ești antreprenor, sigur ai nevoie de mai mult sprijin în dezvoltarea afacerii tale.

Viziunea despre digitalizare prezentată de noul Guvern nu țintește doar anumite categorii de cetățeni, ci te țintește și pe tine care citești aceste rânduri și pe cel/cea de lângă tine care derulează fluxul de Facebook sau de Instagram fără un gând anume. Fiind vorba de o politică orizontală, ne afectează pe toți într-o formă sau alta. De fapt, ideea este că termenul de digitalizare nu ajută pe cei care nu sunt foarte familiari cu tehnologia să cuprindă cu adevărat gradul de transformare care poate avea loc și care va avea loc în România. Pare totul foarte opac și foarte complicat din punct de vedere al termenilor folosiți. Pentru a ușura înțelegerea și a deschide conceptul către toți, voi folosi aici termenul de transformare digitală în despachetarea și evaluarea viziunii pe care o are Guvernul și cum ne afectează pe noi toți.

1. De ce ne aflăm unde ne aflăm cu transformarea digitală?

Documentul începe bine..cu sarea pe rană, scoțând în evidență câteva din motivele pentru care ne aflăm la coada clasamentului european privind progresul către societatea și economia digitale, anume „lipsa de interes a fostelor guverne și lipsa unei planificări precise a procesului de digitalizare, de instabilitatea de la nivelul instituțiilor responsabile, dar și de lipsa de asumare guvernamentală a acestei priorități” (p.135). Cu alte cuvinte, foștii decidenți sunt de vină pentru că nu au pus suficient de mult accent pe această dimensiune, nici la nivel de viziune, nici la nivel de implementare. În dulcele stil clasic, putem aduce iar vorba de eterna „grea moștenire”.

2. Ce vrea să facă Guvernul în acest sens?

Cu acest bagaj de vină lăsat deoparte, documentul virează către o serie de obiective strategice care se încadrează în acest bla bla pe care l-am menționat mai sus (cu termeni ca ecosistem, sinergie sau preferatul meu, valoare adăugată), dar care trădează pe alocuri direcția de transformare digitală pe care o va urma Guvernul. Vor exista 4 axe pentru stimularea transformării digitale și le analizez pe scurt în funcție și de impactul la nivelul nostru, al cetățenilor, urmând ca la final să fac o analiză a celor bune, celor rele și celor urâte din această viziune.

Administrația publică digitală

Reprezintă cea mai dezvoltată axă a acestui „ecosistem digital” și pe bună dreptate aici poate e cel mai mult de lucru pe 2 obiective: eficientizarea instituțiilor și realizarea de servicii de guvernare electronică.

Ca cetățean, dacă totul se implementează așa cum scrie în program, vei avea o identitate digitală, dar și un „domiciliu digital” unde statul îți poate trimite orice notificare dacă vei permite notificarea digitală. Totodată, vei putea utiliza acea identitate digitală pentru mai multe tipuri de interacțiuni cu statul, dar și autoritățile nu îți vor mai cere acte la dosarul cu șină, deoarece ele vor fi cele care le vor genera dintr-un sistem interoperabil la care se vor conecta mai multe instituții.

Autoritățile de la toate nivelele vor trebui să-și gândească politici pe principiul „digital first” și „digital by design”, deci vor avea în vizor prima dată soluții digitale simple de interacțiune cu cetățeanul, iar doar ce nu se poate face la nivel de online va fi realizat în sistem față în față.

Dar să nu uităm de datele pe care le vom produce! Acestea vor fi folosite la analiza funcționării sistemelor și serviciilor de guvernare smart (așa cum se vrea conform documentului), dar și la generarea de informații cu privire la comportamentul cetățeanului și la realizarea de noi aplicații bazate pe inteligență artificială. Deci, nu vom mai plăti cu timpul în interacțiunea noastră cu statul la ghișee, ci vom achita cu datele noastre (idee preluată și adaptată acestui context de la David Pilling – The Growth Delusion, capitolul The Internet stole my GDP).

Tabloul nu arată foarte rău. Documentul menționează potențialul administrației publice de promotor al încrederii în aspecte tehnologice complexe pentru populația generală, cum ar fi analizele bazate pe Big Data sau Inteligență Artificială. Mai simplu, e ca în campaniile de vaccinare, când vezi că o figură publică se vaccinează, îți poate crește încrederea și e posibil să te vaccinezi și tu. Lupta e oricum complicată, având în vedere că unul din primii pași pe care și-i propune programul pe transformare digitală este chiar inventarierea soluțiilor digitale de la toate nivelurile și a eficienței acestora. Deci, la ora actuală, statul nu știe cu exactitate ce elemente de guvernare electronică are, cum comunică aplicațiile între ele și dacă sunt cu adevărat utile. Drumul până la promotor al încrederii și la aplicații de inteligență artificială e lung și anevoios.

Doar că acest concept de „data centric government” (guvernare bazată pe date – n.a) pe care îl clamează autorii programului de guvernare poate să ascundă unele capcane, în condițiile în care discutăm de inegalitate mare între cei care au acces la Internet și cei care nu au, dar și între cei care au, dar nu știu să-l utilizeze și, probabil, cei care au realizat acest program de guvernare. Cei care nu au competențe digitale de bază nu vor putea înțelege cu adevărat cum se iau deciziile bazate pe date. Mai mult, cum vor fi aceste analize reprezentative dacă datele pe care se bazează vor proveni dintr-o singură parte? Răspunsul la această întrebare ține mai degrabă de principiile care vor sta la baza transformării digitale la care mă voi întoarce la final.

Economia digitală

Accentul principal la acest capitol cade pe IMM-uri și pe necesitatea transformării acestora, iar documentul scoate în evidență palierele interne unde se poate face asta:
  • La nivel de procese – asta se întâmplă mai des în companii, și cam aici se termină transformarea – printr-un program de management al clienților sau al resurselor companiei
  • La nivel de produse – autorii programului sugerează integrarea tehnologiei digitale în produsele realizate de către antreprenori
  • La nivel de model de business – prin realizarea de produse inteligente care se adaptează la schimbările de comportament ale clienților, adică pe baza datelor furnizate de aceștia.
Din păcate, programul nu insistă mult pe modurile în care se poate interveni pe aceste direcții, deci nu pot să-ți dau prea multe idei despre cum ar arăta IMM-ul tău în România digitală. Ce pot să spun este că statul va căuta investitori privați dispuși să fie „business angels” pentru unele companii high-tech. Mai mult, programul recunoaște că statul nu este capabil să îți finanțeze o idee nouă din cauza instrumentelor de finanțare pe care le pune la dispoziție și a grilelor de finanțare care ar elimina riscurile. Ceea ce e ciudat având în vedere că cei care au scris asta vor face parte din același aparat care ar putea schimba acest lucru.

Având în vedere astfel de „mărturisiri”, e iar ciudat cine se va ocupa de modurile și instrumentele aferente acestei transformări digitale- anume Guvernul. Documentul vorbește clar de o pilotare „top-down” prin Hub-urile europene de inovare digitală – „agenții de digitalizare în parteneriat public – privat”. Acestea sunt un construct mai vechi al Comisiei Europene și au fost readuse în atenție odată cu adoptarea programului de finanțare pentru tehnologii digitale – Digital Europe în 2019 de către fosta Comisie. Într-adevăr, statele membre aprobă funcționarea acestor huburi pentru că prin ele se vor derula finanțările din programul Digital Europe. Doar că nu sunt menite să livreze politica națională privind transformarea digitală, ci sunt gândite pentru nivelul regional și European, având în vedere că vor juca un rol semnificativ în implementarea strategiilor de specializare inteligentă și vor funcționa la nivel de regiune de dezvoltare. Iar Comisia va avea totuși un rol în selectare finală a acestor hub-uri care vor intra într-o rețea europeană.

Este ciudat totuși să citești despre aceste hub-uri și rolul lor oarecum primordial în transformarea digitală doar într-un capitol despre economia digitală. De ce? Pentru că acestea țin mai degrabă de guvernanța transformării digitale la nivel general, având în vedere că printre măsurile stipulate în program pentru aceste entități se numără asigurarea training-urilor de competențe digitale pentru funcționarii publici sau sprijin pentru derularea de proiecte smart city.
Esența e că transformarea digitală va avea loc într-un proces public-privat mai degrabă atât prin aceste huburi de inovare digitală, cât și prin alt tip de parteneriate pentru dezvoltarea de soluții tehnice la problemele vizate de administrația publică. O soluție plasată oarecum ciudat tot în capitolul economie digitală este viitoarea platformă solutii.gov.ro, care va permite accesul companiilor private la proiecte publice de transformare digitală în esență pentru realizarea unor aplicații care să poată fi conectate la platformele publice (un fel de app store pentru aplicații publice). Nu contest abilitățile sectorului privat de a realiza soluții deștepte, dar aici intervine iar discuția despre ce fel de transformare digitală ne dorim – ghidată de tehnologie și software sau canalizată pe oameni? Aici e aceeași discuție de principii la care voi reveni.

Educația digitală și societatea digitală

Sursă: European Commission. Digital Competence Framework

Voi trata ultimele două axe împreună pentru că nici programul de guvernare nu detaliază extraordinar de mult ce viziune există la aceste capitole, iar politicile pe societate digitală includ în mod normal și partea de dezvoltare de competențe digitale, cea la care se referă de fapt pilonul de educație digitală al „ecosistemului digital”.

Pe partea de competențe digitale, programul defalcă instruirea pe competențe digitale pe cinci directii: funcționarii publici, populația școlară (elevii), cadrele didactice, populația generală și specialiștii IT. Având în vedere ambițiile de transformare digitală gândite pentru administrație și economia digitală, este destul de dezamăgitor să vezi un capitol destul de general cu privire la formările care vor putea avea loc. Profesorii vor beneficia de traininguri anuale care se vor realiza în școli de către un profesor din școală, dar nu este clar cine îi va pregăti pe aceștia. Elevii vor avea cursuri de competențe digitale adaptate nivelului de studiu. Singura țintă clară este și ea dezamăgitoare, anume de a obține un nivel de competențe de bază pentru funcționarii publici până în 2024.

De ce e dezamăgitor? Pentru că nu ni se spune clar ce înseamnă competențe de bază, și nici nu există date cu privire la nivelul actual al funcționarilor publici. Conform Eurostat, competenţe de bază înseamnă să fi căutat online informații despre bunuri și servicii, să fi trimis/primit e-mail-uri sau să fi utilizat rețelele sociale, să fi instalat un program sau o aplicație și să fi folosit un program de tip Word (sunt mai multe exemple de activități pe fiecare componentă a competențelor digitale, dar acesta este un portret destul de verosimil al unui utilizator de bază). Cred că totuși putem fi mai ambițioși de atât.

Partea aferentă societății digitale este de fapt o enumerare de propuneri de legi/măsuri fără niciun obiectiv sau viziune coerentă, ce să mai zic de o serie de principii care vor sta la baza societății digitale. De altfel, unele măsuri propuse țin de fapt de partea administrației publice, cum ar fi legea cărții de identitate, legea domiciliului electronic sau posibilitatea notificării electronice. Autorii mai menționează destul de vag extinderea infrastructurii de Internet în mediul rural și „facilitarea dezvoltării competențelor digitale în rândul populației din zone vulnerabile” sau „Generalizarea și facilitarea accesului la învățământul online în mediul rural și la resurse educaționale deschise”. Lucruri care sunt oarecum evidente, dar nu există o pistă pentru livrarea efectivă a acestora.

3. The bad, the ugly, the good...

Dacă ați ajuns până aici, vă mulțumesc, și de-abia acum urmează partea de analiză.

O să încep cu the bad. La nivel general, viziunea cu privire la digitalizare va fi cu siguranță tech-led, așa cum am mai menționat aici, atâta vreme cât autorii pun accent pe dezvoltarea arhitecturii administrației publice, dar nu pe dezvoltarea competențelor digitale. De altfel, documentul ilustrează modul în care va fi pus în valoare acest ecosistem digital – iar primele 2 niveluri sunt reprezentate de infrastructura digitală și de instrumentele digitale hardware și software, iar de-abia nivelul 3 este nivelul competențelor digitale. Normal că avem nevoie de infrastructură, de platforme și aplicații, dar cine și cum le va folosi?

De altfel, chiar și unele exprimări trădează locul pe care-l are cetățeanul în tot acest efort, citez: „prin mecanisme și activități specifice va fi asigurată creșterea capacității României de a dezvolta și integra inovații și tehnologii digitale în vederea digitalizării unor domenii și sectoare diverse pentru atingerea unor indicatori DESI mai performanți în ierarhia europeană, pentru creșterea vizibilității la nivel global, dar și pentru valorificarea potențialului strategic pe care România îl are în domeniul IT&C, contribuind astfel la ridicarea calității vieții cetățenilor și la reducerea costurilor pentru companii, prin simplificarea interacțiunii cu instituțiile statului”. Poate că este o exprimare mai nefericită, dar prioritatea pare că e locul în indicatorul DESI (actualmente locul 26 per total) și abia apoi ridicarea calității vieții cetățeanului. Putem spune că va fi o abordare target-led? Sper că nu. Nu că aleg citatele cum convin analizei, dar obiectivele strategice menționate plasează societatea și indivizii undeva mai la final.

În plus, lipsesc cu desăvârșire mecanisme de guvernanță ale acestor măsuri, dar și un interval de timp în care aceste idei se vor implementa. Orice politică publică are nevoie de un sistem de guvernanță, dar și niște mecanisme de evaluare a progresului, dar aici lipsesc cu desăvârșire. Da, știm că va exista acest minister și vom avea acele mult lăudate hub-uri de inovare digitală, dar cum vor comunica acestea cu autoritățile locale? Care mai e rolul Autorității pentru Digitalizarea României și Consiliul său consultativ? Doar colaborarea apropiată cu mediul privat mai este trâmbițată ca soluția salvatoare, mai ales că implementarea soluțiilor digitale se va realiza și de către acestea.

Aici trec la the ugly. Apelul la companiile private pentru salvarea transformării digitale nu este întotdeauna cel mai bun lucru pe termen lung pentru o administrație publică, indiferent de mărimea acesteia. Revin la exemplul micului oraș Darmstadt care a refuzat soluții ready-to-use din cauza reticenței actorilor privați de a le pune la dispoziție mecanismul din spatele funcționării unor aplicații. Dacă dorim să construim o societate digitală bazată pe principii și valori, așa cum spune declarația de la Berlin, trebuie să avem în vizor interesul public și al individului, nu doar dorința de a livra repede soluții digitale pe care nu le putem controla cu adevărat, mai ales în condițiile ideilor de guvernare centrată pe date din document.

O să trec prezența sau de fapt absența ideilor din strategiile UE tot la the ugly. Documentul deplânge lipsa de convergență față de statele UE cu privire la elementele societății și economiei digitale, dar face apel aproape deloc la ideile strategiilor europene. Acolo se discută despre prezența valorilor europene în viitorul digital – spre exemplu în crearea seturilor de date care vor sta la baza unei analize pe baza de inteligență artificială. Viziunea programului de guvernare deschide posibilitatea prezenței actorilor privați în platformele de servicii publice, „acolo unde regulile de protecție a datelor permit” ca și cum regulile de fapt ne împiedică și nu ne ghidează mersul către o societate digitală.

Având în vedere că România a semnat acea declarație de la Berlin cu vreo două săptămâni înainte să apară acest program de guvernare, mă așteptam să existe mențiuni cu privire la guvernarea bazată pe valori, dar avem doar guvernare centrată pe date. Mai mult, Comisia Europeană mai aduce frecvent vorba de „provocările care vin la pachet”, anume transformarea digitală cu schimbările climatice, dar în acest capitol nu există nicio mențiune la schimbările climatice. Nicio vorbă despre dezinformare și manipulare online.

Un lucru care se găsește în strategia Shaping Europe’s Digital Europe se regăsește și aici în programul de guvernare și-l voi trece la the good, anume rolul autorităților de promotori ai încrederii în utilizarea tehnologiilor avansate, cum ar fi inteligența artificială sau big data. Cetățenii trebuie să aibă încredere că soluțiile care se proiectează pentru ei sunt sigure și corecte, iar autoritățile pot juca un rol în dezvoltarea utilizării acestor tehnologii în mai multe domenii, doar că trebuie o comunicare deschisă și transparentă cu mai mulți actori, iar abordarea top-down din program e poate prea restrictivă.

Tot la capitolul the good intră şi acest demers de auditare a soluţiilor existente de guvernare electronică şi verificarea utilităţii acestora în contextul actual. M-aş aştepta şi la o evaluare a competenţelor digitale ale funcţionarilor publici, dacă tot suntem la acest capitol. Toate soluţiile de arhitectură a administraţiei publice digitale sunt bine gândite, sunt de bun simţ, nu sunt rocket science. Sunt detaliate, semn că cine a scris aceste aspecte ştie cum trebuie să arate un sistem de guvernare electronică, dar nu înțelege sau nu pune preţ pe semnificația celeilalte părți a acestui sistem, anume utilizatorii sau, în termeni simpli, indivizii.

în final...

Să răspund la întrebarea din titlu pe scurt: arată strașnic, mânată de tehnologie și nu de oameni. Nu-i neapărat un lucru bun. Totuși, sunt câteva direcții pe care decidenții pot marșa, dar doar dacă scriu în viitorul apropiat o strategie de transformare digitală mai clară, cu prezența valorilor în centrul său, cu obiective măsurabile, cu acțiuni și calendar și, desigur, cu sistem de guvernanță.

Ce angajamente pe politici digitale îşi mai ia România?

Președinția germană a Uniunii Europeană se dovedește una destul de complicată, de la COVID-19, la Brexit până la blocajul Ungariei și Poloniei cu privire la fondurile care vor ghida UE în următorii șapte ani. Printre dosare grele, desigur că au avut timp și de o serie de angajamente pe partea de transformare digitală, mai ales că una din prioritățile președinției este „o Europă mai puternică și mai inovativă” și se referă și la suveranitatea digitală a Uniunii. Totuşi, aşa cum se afirmă în documentul preşedinţiei, ca să extinzi suveranitatea digitală a UE, trebuie ca toate statele să știe la ce se referă și ce pot face pe plan intern pentru asta.

Aici intervine declaraţia semnată pe 8 decembrie – Berlin Declaration on Digital Society and Value-based Government (Declarația asupra Societății Digitale și a unei Guvernări bazate pe valori) – între statele membre. Desigur, a semnat și România. Deși ai primit răspunsul de la întrebarea din titlu, îți sugerez să citești mai departe. Devine interesant.

Ce este și ce nu este declarația:

  • Nu este un document cu  valoare juridică, dar reprezintă un angajament benevol al statelor membre către anumite direcții de politici publice pe partea digitală
  • Este diferită de strategiile Comisiei  Europene – doar în formă, nu în conținut totuși, deoarece acestea conțin cam aceleași lucruri
  • Repet: Nu este un document obligatoriu sau o lege, dar poate fi preluat de către celelalte instituții, în speță Comisia Europeană, pentru a gira o serie de elemente de politică publică

Ce idei principale se remarcă? Din seria am citit eu ca să nu trebuiască să te chinui tu..

Documentul este structurat pe două direcții: principii ale societății digitale și guvernării și angajamente ale statelor membre pe cinci ani. Principiile prezentate:

  • Respectul pentru drepturile fundamentale și valorile democratice și valabilitatea acestora și în spațiul digital
  • Participarea socială și incluziunea digitală pentru a contura viața digitală
  • Alfabetizarea digitală și legitimizarea (empowerment)
  • Securitate şi încredere în interacțiunile digitale cu guvernul
  • Suveranitate digitală și interoperabilitate
  • Sisteme centrate pe om și tehnologii inovative în sectorul public
  • Societate rezilientă și sustenabilă

Lucrurile astea cam par de bun simț așa și faptul că statele membre au acceptat ideile de bază este un pas bun în direcția corectă. De la principii la implementare și politici e totuși cale lungă bătută de diferite interese naționale și private. Aici intervine partea de angajamente de politici. Voi relua câteva idei, unele de bun simț, altele noi pentru politica digitală:

  • Organizarea de schimburi de experiență pentru a crește gradul de conștientizare între statele membre cu privire la transformarea digitală bazată pe valori
  • Serviciile publice digitalizate să ofere un exemplu serviciilor private prin incorporarea drepturilor fundamentale în aplicațiile de e-guvernare
  • Încurajarea mGov – guvernării mobile (noi de abia avem eGov)
  •  Inițiative de promovare a tehnologiilor și abilităților digitale prin ambasadori digitali (hooray for digitalpolicy.ro!)
  • Încurajarea pregătirii cetățenilor și a participării acestora în procesul de realizare de politici
  • Inteligență artificială care nu este o cutie neagră – adică poate fi explicat mecanismul său de funcţionare într-o manieră inteligibilă pentru cine are minime cunoştinţe de tehnologie

Ce ar putea însemna asta pentru tine - cetăţean român?

Răspunsul la această întrebare sigur va depinde și de noul guvern, dar poate merge în mai două direcții:
  • Direcția „tech-led”
  • Direcția „human-based”

Dacă e „tech-led”, prioritatea este dezvoltarea tehnologiei pentru a atinge scopul de neatins 100%, anume digitalizarea. Asta înseamnă că autoritățile vor dezvolta aplicații și programe pentru plata taxelor, înregistrarea documentelor de stare civilă, calcularea bazei de impozitare, etc. Bine, nu? Da, dar aceleași autorități nu vor pune la fel de mult accent pe implicarea cetățenilor, dezvoltarea abilităților digitale și nici nu îți vor explica ce vor face de fapt cu datele tale sau cum va lua decizii pe bază de inteligență artificială în a-ți acorda sau nu niște beneficii.

Asistăm la o criză a încrederii în democrație în Europa, fiind astfel nevoie de o reconectare între guvernanți și cetățeni.

Mohamed Ridouani, primarul orașului Leuven într-o discuție la forumul Eurosfat, 2020

 

Dacă e „human-based”, da, se vor dezvolta tehnologii noi, așa cum este și normal. Dar, aceleași autorități se vor întoarce la cetățeni pentru a realiza procesul de digitalizare, așa cum ar fi și normal. Parafrazez intervenția primarului orașului Leuven, aleasă capitala europeană a inovării, la conferința Europuls din acest an: asistăm la o criză a încrederii în democrație în Europa, fiind astfel nevoie de o reconectare între guvernanți și cetățeni. El a mai folosit termenul de „inclusive innovation” în același context. Având în vedere că ne aflăm în România, nu prea cred că vom merge pe direcția „human-based”. Motivul e simplu: e mult mai ușor să construiești infrastructura, partea tehnică a digitalizării și apoi să te miri că oamenii nu folosesc, că nu au abilitățile sau nu știu de ea.

Ce va face România?

Da, printre prioritățile fostului guvern se număra digitalizarea, și sigur va fi și printre prioritățile viitorului guvern (fingers crossed pentru un minister?!)

Conform fostului guvern, „Obiectivul digitalizării, din punctul nostru de vedere, este acela de a îmbunătăți calitatea serviciilor, produselor care sunt oferite de administrație către societate, către companii, către persoane fizice și să reducem timpul de soluționare, să reușim să oferim toate aceste produse și servicii în condiții optime, care să permită o accesibilitate și o soluționare cât mai rapidă a tuturor problemelor pe care le au cetățenii în relația cu administrațiile.” (Sursă: https://www.adr.gov.ro/autoritatea-pentru-digitalizarea-romaniei-a-organizat-in-prezenta-prim-ministrului-ludovic-orban-evenimentul-de-informare-privind-rolul-centrelor-de-inovare-digitala/)

Deci, foarte probabil ca digitalizarea să rămână pe trendul „tech-based”. Dar mă întorc aici la declarația de la Berlin și la câteva din angajamentele din final:
  • (noi statele n.tr.) Vom prezenta anual progresul cu privire la implementarea acestei declarații
  • (noi statele n.tr.) Vom seta prioritățile menționate în cadrul statelor noastre și vom sublinia faptul că MFF (Cadrul financiar multianual) și NextGenEU pot sprijini realizarea măsurilor și angajamentelor prezentate (urmează aici un articol despre digitalizare în planul național de redresare și reziliență!)

Deci? Se prea poate ca să existe o trezire în acest sens în România – să existe transformare digitală cu gândul la oameni dacă tot vom avea o schimbare de resursă umană în administrația centrală. Până atunci rămân cu un no comment din indexul DESI al Uniunii Europene cu privire la politicile românești și nu, nu e vorba de statistici seci:

„În februarie 2015, România a adoptat Strategia națională privind Agenda Digitală pentru România 2020, în care sunt definite patru domenii de acțiune. Măsura în care România a realizat angajamentele prevăzute în strategie este necunoscută. De asemenea, nu este clar dacă România are în plan să evalueze punerea în aplicare a strategiei și dacă intenționează să prezinte un raport privind situația actuală”.

Și nu e vorba că în 2015 era alt guvern și s-au succedat guverne și nu s-a mai sprijinit această strategie. Nu a mai fost vorba deloc de această strategie în ultimii 5 ani.

În final, ce pot sugera? Ce putem face?

Această inițiativă deschide informaţia către cetăţeni şi poate deveni un ambasador digital, dar este nevoie de mai multe iniţiative şi mai multă educaţie pe subiect. Un cetățean cunoscător și informat este mai implicat.

P.S. Declaraţia conţine şi angajamente pentru a crea „ghiduri specializate pentru utilizarea sănătoasă și adecvată a tehnologiilor digitale și cultivarea unui echilibru viață-muncă pentru a preveni efectele adverse asupra sănătății mentale sau fizice”. Deci, aveți grijă!

 

Digital Policy este o platformă de analize de politici publice digitale, axată pe nivelurile european, național și local.

Pagini

Newsletter