CategorieUniunea Europeană

PNRR și Capra vecinului. Pe ce cheltuie statele pentru tranziția digitală?

PNRR transformare digitala

Dacă s-ar face un studiu cu privire la sportul național al românilor, ar ieși fotbalul sau oina. Dar nu e acesta. Mai degrabă e cel în care să ne uităm la alții și să ne comparăm cu ei. Ne place să ne uităm la ce au alții și ce nu avem noi, să râvnim la ce au și să și râdem că ei n-au ce avem noi. Dacă în viețile noastre comparația constantă cu ceilalți poate nu e cel mai bun exercițiu pe care-l putem face cu energia pe care o avem într-o zi, în științele sociale comparația este un instrument util pentru cercetare. Ne ajută să privim o situație din mai multe perspective și să extragem învățăminte.

Având în vedere că bifez atât calitatea de a face parte din această națiune, cât și cea de a fi în științele sociale, era normal că voi ajunge să fac o comparație pe aici. Și având în vedere că PNRR este „pe toate gardurile” și în majoritatea discuțiilor politice, m-am gândit că acesta ar fi bun prilej să vedem ce mai face capra vecinului. Capra = PNRR, vecinul = câteva state membre UE care au deja PNRR aprobat. Pentru că da, unele state membre au primit aprobare pentru planurile lor, în timp ce România este încă sub evaluare.

Ce poți urmări în acest articol:

  • cum arată procesul de aprobare a PNRR
  • cheltuielile din secțiunea „digital” propuse de către câteva din statele membre cu planurile aprobate
  • comparația cu România

Cum se evaluează și aprobă PNRR?

Fiind vorba de bani mulți, e vorba de un proces de evaluare și aprobare. Fiind vorba de reforme complexe și investiții substanțiale într-un mod în care nu s-a mai făcut până acum în UE, e vorba de un proces de evaluare și aprobare. „We need to get this right”, spune site-ul Comisiei Europene.

Comisia Europeană se ocupă de evaluarea lor și oferă o propunere de aprobare către Consiliu, care face aprobarea formală. La baza evaluării lor stau 11 criterii, dar cele mai importante sunt cele legate de:

  • țintele de 37% și 20% din buget alocate pentru investiții și reforme care sprijină obiectivele legate de climă, respectiv tehnologiile digitale
  • investițiile nu fac rău mediului înconjurător
  • investițiile și reformele se „mulează” priorităților și specificității statului membru
  • bifează recomandările de țară și contribuie la întărirea rezilienției și a potențialului de creștere a statului membru (nu știu exact cum se măsoară ultima parte, dar de-aia sunt oameni deștepți în DG-uri)

În urma evaluării, Comisia realizează un raport pentru un proiect de decizie a Consiliului pentru aprobarea planului statului respectiv. Până acum, Comisia a aprobat planurile Italiei, Spaniei, Greciei, Franței, Portugaliei, Letoniei, Luxembourgului, Austriei, Danemarcei, Germaniei, Slovaciei, Sloveniei, Belgiei, Lituaniei (până la ora la care scriu). Dacă n-ați numărat, jumătate din statele membre au planuri aprobate deja.

CE FACE CAPRA VECINULUI? (ĂLA DE CE ARE ȘI EU NU?)

Ca să nu plictisesc audiența, am ales doar o parte din cele 14 (până acum!) planuri aprobate. Toate sunt state care stau în fața României la indexul Economiei și Societății Digitale (DESI), dar sunt state cu grade diferite de dezvoltare socio-economică și sunt și state către care tindem sau cu care ne asemănăm. Franța, Germania, Danemarca ar fi din categoria statelor către care tindem. Slovacia, Lituania, Grecia sunt state cu care ne asemănăm în anumite circumstanțe. Voi include detalii despre Italia și Spania sporadic pentru că sunt țări unde trăiesc mulți români care vor interacționa cu autoritățile digitalizate și își vor trimite copiii la școlile viitorului. Le voi trata în aceste categorii și la final tragem niște învățăminte împreună.

Vecinul bogat

Prin ce se distinge calupul țărilor către care tindem? În primul rând, prin sumele acordate către investiții și reforme pentru tranziția digitală și schimbări climatice. Danemarca alocă 59% pentru obiectivele de climă, în timp ce Germania alocă 52% pentru tranziția digitală. Franța e undeva între cele două cu 46% pentru climă și 21% pentru tranziția digitală. Cel puțin unul din aceste obiective mari ale MRR este evidențiat prin aceste procente.

Rămânând la tranziția digitală, Danemarca și Franța prioritizează transformarea digitală a IMM-urilor, fie cu stimulente financiare pentru achiziționarea de echipament digital (Danemarca), fie prin scheme de granturi (Franța – din ce-mi dau eu seama din materialele Comisiei Europene) pentru a contribui la tranziția digitală a 200 de mii de IMM-uri. Altceva ce mi s-a părut interesant la Germania, apropo de domeniul economic: se va axa pe tranziția digitală a sectorului automotive. Franța dublează eforturile prin angajamente de pregătire și recalificare a forței de muncă în ceea ce numesc ei „slujbele viitorului”, cu o țintă de 25 de mii de persoane. Germania se axează pe extinderea accesului la Internet, fiind undeva sub media europeană la acces și viteză de Internet. De fapt, zonele rurale sunt țintite de toate cele trei state pentru extinderea accesului la Internet, dar să nu uităm nici de eforturile pentru dezvoltarea 5G.

Danemarca și Germania plusează mult la capitolul servicii publice digitale. Formularea din documentele aferente Danemarcei este amuzantă (pentru mine, românca): „further digitalising digital public services”. Deci, „digitalizarea” nu se încheie niciodată, nici în Danemarca. Iar Germania își asumă transformarea digitală a 115 servicii publice federale și a 100 de servicii publice regionale până în 2022.

Franța se distinge prin eforturile de dezvoltare a competențelor digitale ale cetățenilor, începând cu cei mai mici, anunțând programe pentru elevii din școlile primare și secundare, dar și pentru a pregăti viitori specialiști IT. La acest capitol se distinge și Germania cu programe digitale remediale pentru elevii care au rămas în urmă din cauza COVID.

Atât Germania, cât și Franța au anunțat participarea în proiecte de transformare digitală de tip „transfrontalier”, adică de interes comun care pot fi dezvoltate de mai multe state membre. Acestea implică facilități de „high performance computing”, cloud de nouă generație etc.

Vecinul mai sărac

Prioritățile sunt cam aceleași: conectivitate, competențe digitale, servicii publice digitale. Accesul la Internet este un mare minus pentru Grecia care, din cauza specificului teritoriului său, are probleme de conectare a insulelor. Prin planul lor, ei vor trage cabluri submarine care vor aduce Internet mai rapid pe insule (deci Netflix la anul prin Lefkada! :)). Mai mult, vor să dezvolte tehnologia 5G de-a lungul autostrăzilor care străbat ţara, făcând la propriu autostrăzi informaționale. Lituania a alocat și ea bani pentru extinderea accesului în zonele rurale. Slovacia nu apare la acest capitol decât cu investiții pentru dezvoltarea 5G.

Dar Slovacia apare cu fonduri alocate pentru dotarea școlilor cu infrastructură digitală, pentru dezvoltarea unui ecosistem de învățare în era digitală și pentru pregătirea profesorilor. La capitolul reforme, Slovacia propune o strategie de îmbunătățire a competențelor digitale ale cetățenilor la toate vârstele, un semn clar de incluziune digitală. Din aceeași categorie a incluziunii digitale, Lituania propune un proiect de tehnologie adaptată limbii lituaniene (cel mai probabil pentru încurajarea realizării de programe și servicii digitale în limba maternă ce va deschide accesul către alte categorii de populație care nu vorbesc engleza).

Capitolul servicii publice digitale este vast la toate cele trei state. Slovacia propune o viziune mai degrabă de „business” pentru serviciile publice digitale, vizând dezvoltarea de „servicii orientate pe client”. La fel, Grecia propune un sistem de tip „customer relationship management” pentru administrație, care va fi menit să administreze întreg ciclul de viață al relației cu cetățeanul. Evident, sunt mai multe proiecte de transformare a serviciilor digitale, Slovacia vizează de exemplu modernizarea serviciilor echivalente unui ITM din România, iar Grecia vizează și modernizarea sistemului vamal.

Atât Grecia, cât și Slovacia au în plan și proiecte de interes comun cu alte țări. Grecia va lucra împreună cu Cipru pentru sistemul de cabluri submarine de Internet.

Dar Spania și Italia?

Cele două state vizează și ele extinderea accesului la Internet, având și ele probleme cu conectarea zonelor izolate, a celor mai sărace (sudul Italiei) sau cu conectarea centrelor istorice ale orașelor din Spania (unde peisajul și arhitectura n-au permis prea multe intervenții).

Ce mi-a plăcut la planul Italiei este că menționează cu subiect și predicat necesitatea transformării procedurilor administrației centrale, regionale și locale, deci nu doar vizează ridicarea acelorași proceduri în cloud. Spania va oferi IMM-urilor un „toolkit digital”, hai să-i zicem un trusou pentru digitalizare 🙂

Realizarea unui cloud guvernamental este și ea prioritară în Italia, iar Spania preconizează investiții pentru schimbarea modului de lucru a sistemelor de sănătate, justiție și a celor de servicii sociale.

Noi cum stăm?

Am mai vorbit despre PNRR-ul nostru și nu mai intru în explicații. Pentru detalii, intrați aici.

În primul rând, al nostru plan nu este încă aprobat, suntem încă în faza de clarificări și evaluare, deci e posibil să se mai schimbe ceva, nu neapărat doar pe tranziție digitală. Chiar și secţiunea de FAQ a Comisiei Europene spune alb pe negru că un astfel de plan cu un astfel de buget trebuie gândit cu atenție. Deci, aș putea spune că nu e neapărat un lucru rău că încă nu e aprobat. Plus că unele state cu guverne stabile lucrează la ele de ceva vreme, la noi s-a schimbat guvernul și a trebuit practic luat totul de la început.

Ce să mai zic că e foarte greu să prioritizezi reforme și investiții în condițiile în care nu stăm prea bine la niciun capitol al DESI. Ai un vas care curge prin mai multe găuri și trebuie să-l faci să nu se scufunde. Faci tot ce poți să astupi cât mai multe găuri sau astupi cele mai mari găuri? Grea decizie.

În ceea ce privește comparația dintre măsurile României și cele ale celorlalte state, liniile de reforme și investiții sunt cam aceleași. Deci nu prea avem ce să ne fie ciudă că unii s-au gândit la una și noi nu. Cloud-ul guvernamental care va lega instituțiile este cea mai semnificativă investiție (Italia, Grecia au astfel de idei). Investiții pe zona de securitate cibernetică pentru administrația publică. Dezvoltarea 5G pe teritoriul țării prin stimularea de investiții private (Slovacia, Grecia la fel). Dezvoltarea competențelor digitale ale funcționarilor publici – asta e cam unică României (30.000 de funcționari la un total de 1,3 milioane de funcționari, conform articolului de aici). Dezvoltarea competențelor digitale ale cetățenilor de toate vârstele, asta prin intermediul bibliotecilor (cu o țintă de 100.000 de oameni / 40 județe = 2500 pe județ până în 2026?). Lituania, Slovacia, Grecia, Franța au inițiative similare, dar nu prin biblioteci. Sprijin pentru cel puțin 3000 de IMM-uri prin ajutor de stat pentru „digitalizare”. Dotarea școlilor cu tehnologie (similar cu Franța, Slovacia, Spania). Și tot așa. Foarte multe intervenții pe foarte multe linii. Avem scheme similare de granturi pentru IMM-uri cu alte state, cum ar fi Spania, Franța, Germania, Danemarca etc.

Ce mai avem noi în plus față de alte state? Granturi pentru smart cities, ceea ce nu am văzut la alte state. În afară de Germania, nu am văzut măsuri pentru nivelurile sub-naționale. Noi marșăm mult și pe pregătirea funcționarilor publici, deși cifra pare puțin cam mică (și termenul de realizare e la fel de mic).

Ce ne lipsește? În afară de aprobare, lipsesc mai multe proiecte de interes comun – din ce văd avem în plan participarea într-un plan de interes comun în microelectronică. Cercetarea pe inteligență artificială pare un pic lăsată în afară, fiindcă văd că se vizează dezvoltarea în privat a astfel de aplicații prin scheme de grant pentru IMM-uri. La alte state, schemele pentru competențe digitale sunt puțin mai largi decât la noi.

Și ne mai lipsesc câteva puncte în clasamentul DESI și în viitoarea busolă digitală care să ne aducă cu adevărat undeva pe lângă statele pe care le tot urmărim.

Limitări ale acestui articol:

  • pentru planurile aprobate, am lucrat cu evaluările Comisiei cu privire la plan (există riscul să nu intre prea mult în detalii de reforme). Pentru discuția despre România, am folosit planul integral (foarte extins la 1350 de pagini și deci și opțiunea de CTRL+F 🙂 )
  • alegerea relativ subiectivă a statelor din articole (mi-ar fi plăcut să fie și Bulgaria printre cele aprobate ca să ne comparăm cu vecinii cu care împărțim ultimele locuri)

Referințe

Spațiul digital nu e ca spațiul cosmic. Despre suveranitatea digitală

De cele mai multe ori ne entuziasmăm atunci când statele lumii anunță vreun breakthrough care a avut loc în spațiu. Cele mai recente lucruri care ne-au entuziasmat au fost prima fotografie a unei găuri negre (o menționez că s-a realizat și cu fonduri de cercetare UE) sau „amartizarea” Roverului împreună cu primele imagini trimise de acesta de acolo. E ceva în aceste imagini care ne face să ne minunăm, cu toate că atunci când ne uităm la ele cred că ne simțim mai mici și mai insignifianți ca oricând.

Să fim corecți: ne mai și speriem atunci când vine vorba de spațiu pentru că este un mediu ostil omului și dacă faci câteva calcule greșite ajungi să pierzi controlul, cum s-a întâmplat recent cu racheta intrată greșit în atmosferă despre care nu știam unde va cădea.

În spațiu pare-se că toată lumea are loc să-și desfășoare treaba fără să se deranjeze unii pe alții și asta e și pentru că există un tratat care guvernează spațiul cosmic – Outer Space Treaty (+ o serie de alte convenții complementare). Câteva din principiile din tratat, mai jos:

  • spațiul cosmic va fi liber pentru explorare și utilizare de către toate statele fără discriminare și va exista acces liber la toate corpurile cerești (art.1)
  • spațiul cosmic nu este supus niciunei apropriațiuni naționale prin proclamări ale suveranității, nici prin ocupație, nici prin orice alte mijloace (art.2)
  • statele sunt responsabile de toate activitățile naționale desfășurate în spațiul cosmic, indiferent dacă acestea sunt realizate de agenții guvernamentale sau entităţi non-guvernamentale (art.6)
  • activitățile entităților non-guvernamentale în spațiul cosmic vor necesita autorizare de la statul parte la tratat
  • principiile cooperării și asistenței mutuale stau la baza explorării și utilizării spațiului cosmic

Recunosc că acest tratat este o lectură fascinantă. Când am citit principiile de mai sus, nu am putut să nu mă gândesc la cât de diferit stau lucrurile acum pentru spațiul digital. Spun acum pentru că lucrurile s-au schimbat mult în optica spațiului digital de la crearea acestuia, dar asta cred că poate fi subiectul unei alte postări.

Care sunt diferențele?

  1. Spațiul digital nu este liber pentru explorare și utilizare din varii motive. Avem parte de bariere socio-economice de acces, informația pe care o consumăm online e mediată din ce în ce mai mult de algoritmi, iar explorarea este mai degrabă asupra noastră pentru extracția de date.
  2. Spațiul digital nu este controlat doar de state. Este controlat din ce în ce mai mult de entități non-guvernamentale, mai ales companiile private, iar relația dintre state și celelalte entități e inversată față de spațiul cosmic. Dacă în spațiu cosmic entitățile au nevoie de autorizări de la state, în spațiul digital statele se văd din ce în ce mai mult constrânse de puterea companiilor private și acelea din ce în ce mai puține. (Desigur, acest punct de vedere e eminamente bazat pe statele democratice, statele autoritare au total altă atitudine față de companiile care ne dau Internet și ne facilitează accesul la informație).
  3. Spațiul digital obișnuia să însemne cooperare și asistență. Exemplele pot include Primăvara Arabă, inovațiile open source sau pur și simplu grupurile de Facebook care ne-au adus mai aproape de oameni cu aceleași interese, dar aceste comportamente au pierdut teren în fața scindării, bulelor și informațiilor false care mai degrabă ne dezbină.

De ce am ales această comparație? Pentru că explorarea ambelor spații a început din curiozitate științifică și din dorința de a ne aduce împreună (și da, desigur, Internetul este produsul și fluxului de cercetare impulsionat de space race din timpul Războiului Rece), dar undeva lucrurile s-au schimbat radical. În momentul în care scriu asta, nu știu care este acel ceva care s-a schimbat, dar poate aflăm până la sfârșit 🙂

Totuși, cea mai importantă diferență dintre cele două rezidă în textul articolului 2: „Spațiul extraatmosferic, inclusiv Luna și celelalte corpuri cerești, nu este susceptibil de apropriațiune națională prin proclamarea suveranității, prin folosință sau ocupație, sau prin orice alt mijloc”.

În spațiu nu există suveranitate sau granițe, așa cum nu găsim nici aer. În spațiul digital însă lucrurile stau altfel. Avem parte din ce în ce mai mult de discuții privind suveranitatea digitală și asta cu atât mai mult în cadrul Uniunii Europene. Și despre asta e vorba în acest articol. La fel ca orice alt concept pe care-l discut în acest blog, nu este doar despre implicații politice internaționale, una mai abstractă ca alta, ci este vorba și despre noi. Despre ce e vorba deci?

  • vei înțelege la ce se referă liderii UE când vorbesc de suveranitate digitală – deci traducem termenul și în comparație cu spațiul cosmic/extraatmosferic
  • vei afla de ce e importantă această discuție la ora actuală – deși pare o contradicție între termeni
  • vei vedea cu ce te afectează pe tine și dacă poți și tu să devii suveran digital 🙂

UE și suveranitate în aceeași propoziție. Cum e posibil așa ceva?

De când s-a dezvoltat ca entitate supranațională, Uniunea Europeană s-a tot plâns că este în urmă la capitolul tehnologie (trust me on this, am cercetat asta și am pus-o într-o carte). În urmă cu 30 de ani, rămânerea în urmă era în comparație cu SUA și Japonia și se referea la „noile tehnologii”, adică printre altele, chestiile fără de care nu ne putem închipui acum viața: telecomunicații și telefonie mobilă, Internet, calculatoare, microprocesoare etc. Azi s-a schimbat o țară din acea comparație (a apărut China), dar până nu demult discuția a fost tot aceeași. Asta până nu a venit noua Comisie și pandemia, desigur.

Noua Comisie a schimbat discursul, trecând la ideea că societatea digitală din UE este diferită și se fundamentează pe principiile și valorile fundamentale europene și că UE trebuie să își asume o voce mai sigură pe sine în ceea ce privește politicile digitale. Pandemia a exacerbat aceste discuții, dar a expus și mai multe eternele slăbiciuni europene: nu avem mari companii tehnologice europene, inovația are loc prin alte părți și suntem prea dependenți de alții pentru tot: de la hardware la software și să nu mai zic de date. În acest context a apărut discursul privind suveranitatea digitală. Mai simplu spus, am constatat că nu putem avea control asupra spațiului digital – de la lipsa aparaturii care ne va da viitorul 5G până la lipsa unui serviciu european de cloud.

Prima lecție în ceea ce privește suveranitatea digitală, deci: nu o mai privim ca pe un control teritorial care e în strânsă legătură cu statul, ci o privim din prisma controlului care îi stă la bază și din prisma independenței care urmează suveranitatea. Astfel este posibil să avem parte de UE și de suveranitate în aceeași propoziție. Și devine tot mai clar de ce spațiul digital nu e același cu spațiul cosmic, acesta din urmă nu poate fi supus controlului și este reglementat strict din punct de vedere al statului.

Suveranitate și digital în aceeași propoziție. Cum e posibil așa ceva?

Conform clișeului, Internetul nu cunoaște granițe și, deci, niciun fel de control asupra spațiului. Dar oare chiar așa e? Înainte de Piața Unică Digitală din UE, dacă încercai să cumperi ceva dintr-un alt stat membru, exista riscul să ți se refuze comanda, să-ți crească prețul la comandă sau să te redirecționeze către site-ul național. Deci, îți era recunoscut statutul de cetățean român, spre exemplu, și puteai fi discriminat pentru că ai trecut granița virtuală. O formă de control asupra piețelor digitale naționale exista. I se mai spunea „barieră”.

Pe de altă parte, există mai multe viziuni cu privire la internet și guvernanța spațiului digital creat de acesta care pot să contrazică ideea de suveranitate. Primii entuziaști care au creionat arhitectura Internetului au fost aproape utopici, distingând spațiul digital totalmente de spațiul analog, spunând de fapt că lumea online nu se poate supune acelorași reguli ca lumea fizică pentru că nu funcționează pe aceleași baze. De ce? Pentru că legile nu țin pasul cu inovațiile tehnologice, iar legile naționale nu se pot aplica la probleme globale, ceea ce de fapt ar scinda spațiul digital.

Sentimentul că au creat ceva total distinct care trebuie păzit în continuare pentru a rămâne deschis tuturor este și una din tezele creatorului World Wide Web, Sir Tim Berners Lee. Deci, conform acestora, nu putem vorbi de suveranitate în spațiul digital pentru că asta ar însemna sfârșitul spiritului Internetului.

În realitate, există totuși un sistem care guvernează Internetul, dar nu-l controlează, anume sistemul de guvernanță multi-stakeholder care adună laolaltă atât state, cât și instituții internaționale. Și conform acestora controlul statal nu este de dorit pentru că ar duce la scindarea spațiului digital (așa cum se întâmplă de fapt în cazul unor state, ca Rusia sau China). De ce funcționează controlul statal în cadrul spațiului cosmic și nu funcționează în spațiul digital? Cred că răspunsul e evident, dar tot trebuie să clarific și asta: spațiul digital este cel mai aproape de noi, cetățenii, și este o resursă economică esențială pentru a patra revoluție industrială. Mai mult, în spațiul cosmic nu există (deocamdată sau din ce știm noi 🙂 ) entități care le pot amenința existența. Și aici ajungem și la discuția – de ce a apărut suveranitatea digitală în discursul public și la ce se referă.

De ce suveranitate digitală și la ce se referă?

Principalul motiv este legat atât de apariția unui nou spațiu cu reguli diferite (vezi the sharing economy – cea reală, nu cea Uber, AirBnB), cât și de apariția unor noi entități care pot amenința controlul statal sau chiar supranațional. E vorba aici, desigur, de marile companii tehnologice care mediază din ce în ce mai multe dintre interacțiunile sociale și economice și fără de care ne-ar fi din ce în ce mai greu să funcționăm ca societate. De aceea, statele, dar și UE, le-au vizat de investigații prin care le acuză de abuz de putere comercială, mai precis monopol. Paradoxal, Big Tech nu elimină statul național, ci îl forțează să încerce să exercite mai mult control pe care-l obține prin intermediul reglementării.

Alt motiv ar fi ceva mai tradițional în relațiile internaționale- e vorba despre state versus state. Discuția poate pendula aici între mize economice și mize de securitate, din cauza competiției accelerate dintre state pentru supremație tehnologică. Discuția cu privire la infrastructura 5G și pericolul ca o companie cum este Huawei să aibă acces la infrastructuri critice ale statelor a stârnit cu siguranţă „niște piele de găină” pe la Bruxelles și prin alte cancelarii. Nevoia de control a intervenit și aici. Miza economică e ca o companie europeană sau americană să construiască aceste noi infrastructuri pentru a păstra acest flux de venit într-un teritoriu pe care-l doresc statele.

Ce mai controlează acum Big Tech? Iar o zic pe asta: autonomia utilizatorilor. Dacă cetățenii s-au transformat în simpli utilizatori pasivi, care primesc informație în baza profilului lor, ei nu sunt cu adevărat liberi. Iar dacă există monopol-duopol pe pieţele digitale, atunci cetățenii, pardon, utilizatorii nu pot alege cu adevărat un serviciu în mod liber. Iar acesta este al treilea motiv pentru care suveranitatea digitală prinde aripi în zilele noastre.

Deci, la ce se referă mai exact? Date industriale care se găsesc pe servere europene, companii europene care inovează, reglementări care au la bază valori europene, cum ar fi protecția datelor sau transparența algoritmilor. N-o să disec aici discursurile adesea plictisitoare de la Bruxelles, dar se referă la ideea de a avea un anumit control (deci nu total) asupra resurselor care există în spațiul digital și, desigur, și la exercitarea prerogativei pe care le are orice entitate care guvernează – aceea de a face legi și reglementări. Dacă e și legitimă, atunci această entitate ar trebui să facă legi pentru cetățeni. Nu iese întotdeauna, de aici și discuția despre suveranitatea la nivel individual.

Back to space..

În spațiu nu avem control, dar în spațiul digital putem avea. În spațiu suntem mici și insignifianți, în spațiul digital noi suntem sau ar trebui să fim piesa centrală.

Deci, cum poți fi un cetățean suveran digital?

Atenție, nu un suveran care și-a făcut un buletin și numere de înmatriculare recunoscute doar de el. Revin la ideea de suveranitate care predomină în acest articol – adică un anume control asupra vieții sale în condițiile în care spațiul digital se confundă din ce în ce mai mult cu spațiul analog (îmi pare rău, dragi entuziaști tech, spațiul digital nu e unul utopic și separat de lumea reală).

  • să poți să înțelegi ce date se colectează despre tine și cum te afectează în alegerile tale
  • să ceri socoteală atunci când datele tale sunt folosite abuziv
  • să nu permiți ca activitatea ta să fie urmărită
  • să știi că poți folosi și alte servicii, decât Google. Spre exemplu DuckDuckGo. Da, nu întotdeauna e la fel de precis ca Google, dar are un motiv pentru asta. Nu stochează date despre tine sau date agregate
  • să înțelegi că spațiul digital evoluează în permanență și tu trebuie să evoluezi în tandem cu el

Referințe:

Carla Hobbs (ed.) (2020) Europe’s digital sovereignty: From rulemaker to superpower in the age of US-China rivalry

Floridi L (2020) The Fight for Digital Sovereignty: What It Is, and Why It Matters, Especially for the EU. Philos Technol 33:369–378. https://doi.org/10.1007/s13347-020-00423-6

Pohle J, Thiel T (2020) Digital sovereignty. Internet Policy Review 9:

7 motive pentru care Uniunea Europeană e mișto. Ediția pe digital

Un articol mai scurt azi – doar e duminică și sărbătorim și #EuropeDay. UE e în viața mea încă din anii de facultate când îmi storceam creierii să îi înțeleg mecanismul decizional, după care l-au schimbat că a venit Tratatul de la Lisabona 🙂 Așa că am luat-o de la început cu storsul creierilor. Deci, dacă ar fi să spun ce îmi place la #UE, e exact asta: evoluează constant și trebuie să te pui la punct cu noile atribuții, mecanisme, funcționalități. E ca în viață, trebuie să înveți constant ca să te menții relevant. Gata cu filosofia acum, să purcedem la cele 7 motive pentru care Uniunea Europeană e mișto pe digital.

  1. Poți călători în Uniunea Europeană și poți utiliza datele mobile din abonamentul tău național. Orientare prin GPS? Permisă și gratuită. Selfie la Turnul Eiffel? Urcat instant pe rețelele sociale. Bilet online la muzeu? Achitat pe loc.
  2. Poți cumpăra online fără piedici de oriunde din Uniunea Europeană și nu îți mai este blocat accesul la produse din Cehia, Franța, Spania etc.
  3. Te-ai săturat de modul în care platformele social media îți exploatează atenția, datele și informațiile pe care le postezi? Uniunea Europeană creează mecanisme pentru ca tu să știi cine și de ce ți-a livrat acea reclamă care te enervează, pentru ca tu să raportezi conținut dăunător și el să fie chiar dat jos de pe rețelele sociale și, mai ales, pentru ca tu să înțelegi ce date și cum le colectează despre tine
  4. Știi infomările alea cu „acest site colectează date despre tine….”? Da, sunt enervante, dar au scopul de a te informa ce date colectează fiecare despre tine și ce amprentă digitală ai. Data viitoare, nu mai da „accept toate”, ci mai degrabă „vreau să modific setările individual” pentru a vedea mai exact ce anume știe magazinul acela online despre tine.
  5. Datorită regulamentului de protecție a datelor, orice companie/instituție care colectează date despre tine e obligată să-ți ceară consimțământul explicit și informat. Adio căsuțelor bifate automat prin care ești de acord cu termenii și condițiile site-ului, adio newsletter-ului la care ești abonat automat și adio comunicărilor enervante.
  6. Crezi că „te știi cu calculatoarele și Internetul?” Datorită Uniunii Europene, acum îți poți auto-evalua competențele digitale. O poți face aici . Știi să cauți informații pe Google, dar nu știi să personalizezi un software să funcționeze pentru nevoile tale? S-ar putea să ai competențe digitale de bază. Știi la ce trebuie să lucrezi!
  7. Prin noile propuneri privind inteligența artificială, vei fi informat dacă candidatura ta pentru o slujbă într-o corporație va trece printr-un sistem de inteligență artificială care filtrează CV-urile, iar sistemele de supraveghere care ne pot crea un credit social pentru a ne controla comportamentul vor fi strict interzise.

La final, în loc să scriu într-un avânt super duper european că ar fi mai multe motive pentru care UE e cool pe partea de politici digitale și transformare digitală, o să zic mai degrabă că mai are mult de lucrat. Despre asta e și „Deceniul Digital 2030” – noua strategie care urmărește parcursul UE către o societate digitală bazată pe valori și, de ce nu, către un leadership digital global. Unde mai are de lucrat?

  • la realizarea de „campioni” europeni digitali – companii de succes care să rivalizeze cu giganții tech. Unii mai pricepuți ca mine spun că ar exista riscul ca legislațiile europene să limiteze avântul de dezvoltare al start-up-urilor europene. Alții spun că există „efectul Brussels”, prin care legislația privind protecția datelor, spre exemplu, a fost adoptată la nivel global de mai multe companii pentru că ar fi mai avantajos din punct de vedere al costurilor. Oricum, mai este de lucru aici.
  • la efortul de dezvoltare a competențelor digitale a cetățenilor europeni și popularizarea conceptului mai ales în legătură cu ceea ce presupune să fim niște cetățeni digitali activi, informați, dotați cu abilități analitice și critice care să ne permită să-i tragem la răspundere pe liderii noștri
  • la coagularea statelor membre către aceste obiective. Degeaba vrea Comisia Europeană legislație ambițioasă pe securitate cibernetică sau inteligență artificială, dacă statele diluează propunerile prin negocieri sau dacă tergiversează implementarea legislației din diferite interese.

CARE-I TREABA CU PLANUL NAȚIONAL DE REZILIENȚĂ? (updated)

Am citit în weekend o analiză a European Policy Centre (EPC) cu privire la potențialul PNRR-urilor de a contribui la tranzițiile digitală și verde, dar și la coeziune. Da, știu, light reading în vacanța de Paște. Ideea era să înțeleg cum e cu PNRR în alte state membre, în condițiile în care discuțiile publice la noi se rezumă la „vai, ne facem de râs la Comisie cu planul ăsta” și la „planul a fost respins”, fără să se discute despre conținut. În plus, având în vedere că am mai scris despre PNRR varianta 1.0, era normal să purced și la analiza planului 2.0 formulat de coaliția actuală. Din motive evidente, analiza se va axa pe transformarea digitală previzionată de către PNRR.

Ce e de reținut de aici?

  • Veți fi ghidați prin analiză de către Ion, un cetățean român simplu care trăiește povestea transformării digitale și a reformelor implementate de PNRR;
  • Veți vedea cum arată reformele propuse prin PNRR pe transformare digitală (traduse în limbaj simplu să înțeleagă și Ion);
  • La final, o scurtă analiză asupra coerenței, caracterului structural și a impactului – atât cât se poate:
    • Fragmentarea poate afecta implementarea planului
    • Lipsește viziunea centrală către care țintesc reformele și investițiile din PNRR – alta decât „tradiționala” tranziție digitală și verde
    • Investițiile au adesea un caracter vag, astfel că impactul e greu de măsurat

Care e situația transformării digitale în România?

De la om la instituție, toți suntem cu cel puțin câțiva pași în urma transformării digitale. Ca să exemplific situația României cu transformarea digitală, o să folosesc o poveste, desigur:

Ion locuiește într-un orășel din România, a absolvit liceul, este muncitor „la bandă” într-o fabrică de subansamble și are 2 copii la școală. Își petrece timpul liber cu familia și, desigur, nu ratează ocazia de a da scroll pe Facebook să vadă ce mai fac neamurile din străinătate și să mai posteze una alta pe acolo. Totuși, nu are încredere foarte mare în tehnologie. Ce-i în mână nu-i minciună, îi place să zică. Copiii au un calculator mai vechi, cu o conexiune stabilă de Internet, doar că nu are nevoie de ceva super complicat pentru jocurile copiilor și scroll-ul lui. În general, are o viață relativ simplă.  Asta până a venit pandemia.

Din cauza scăderii comenzilor de la fabrică și a măsurilor de distanțare socială (presupunând că firma chiar a respectat regulile pentru a proteja sănătatea angajaților), programul lui de lucru a fost redus. La fel și salariul. Copiii au trecut la școala online, dar au un singur calculator pe care să participe la ore. Au făcut cu schimbul, au luat și telefonul lui Ion pentru a intra, doar că, ce să vezi, conexiunea de Internet nu e stabilă și copiii nu prea reușesc să participe la ore. Profesorii nu se pricep oricum foarte bine și le trimit fișe pe Whatsapp pe care copiii le copiază pe caiet și încearcă să le completeze. Copiii ar vrea să „lucreze pe calculator ” când vor fi mari, doar că șansele sunt slabe.

Între timp, firma a decis să mai facă niște investiții pentru a optimiza costurile pe termen lung și automatizează o parte de producție. Asta înseamnă că slujba lui Ion este în pericol, firma hotărând să păstreze și să recalifice doar o parte din angajații săi, mai ales pe cei care au competențe de utilizare a calculatorului.

Relația lui cu autoritățile locale? E limitată la statul la coadă și umblăturile de la una la alta pentru a-și înmatricula mașina și a-și plăti taxele. Și, desigur, se plânge că „nu se schimbă nimic în orașul ăsta”. Și așa, Primăria nu prea oferă multe. Nu este înscrisă pe Ghișeul.ro și adresa lor de contact este primaria.x[at]yahoo.com. La care nu răspund oricum.

Povestea de mai sus ilustrează poziția noastră în clasamentele DESI și este despre rămânerea în urmă a oamenilor, dar și a regiunilor și orașelor noastre – atât din cauza intervențiilor fragmentate, cât și din cauza mindset-ului oamenilor.

PNRR și transformarea digitală din România trebuie să treacă peste acest obstacol dublu (așa cum am spus și în cealaltă postare despre PNRR): nu doar să reducă din rămânerea noastră în urmă, ci și să contribuie la schimbarea asta de mindset. Cu atât mai mult, așa cum se concluzionează în analiza celor de la EPC, trebuie să facă asta ținând cont de lipsa de coeziune socio-economică și teritorială din România. Adică orășelul unde locuiește Ion să nu fie lăsat în urmă și mai mult, iar cloud-ul guvernamental și alte proiecte SF să creeze obstacole și mai mari pentru Ion. Ceea ce ar duce la și mai multe disparități. Grea misiune.

Care sunt măsurile?

Reuşesc măsurile din PNRR-ul nostru să atace transformarea digitală, rămânerea noastră în urmă și coeziunea teritorială? Să vedem. PNRR este organizat pe mai mulți piloni, așa că voi detalia măsuri din mai mulți piloni, nu doar cei legați direct de transformarea digitală. Măsurile privesc atât investiții (deci bani efectivi), cât și reforme (acțiuni de politică publică). Am simplificat limbajul birocratic ca să înțeleagă toată lumea, chiar și Ion.

Cloud guvernamental și sisteme digitale interconectate în administrația publică, semnătură și identitate electronică, promovarea investițiilor cu valoare adăugată mare în TIC
  • Investiții:
    • Investiții în structurile care vor „găzdui” datele despre noi (centre de date, cloud)
    • Investiții în aplicații pentru statul român și conectarea instituțiilor publice la aceste structuri
    • Aici intervin și o grămadă de fonduri puse la dispoziția instituțiilor publice pentru digitalizare – de la fonduri pentru parcuri științifice și tehnologice la fonduri pentru automatizarea proceselor în administrație la fonduri pentru transformarea bibliotecilor publice în hub-uri de învățare sau fonduri pentru creșterea numărului de servicii digitale care se pun la dispoziția cetățenilor
    • Să nu uităm de investiții de tip smart city/smart village (deși nu se spune cum și unde vor avea loc)
  • Reforme:
    • Catalogarea și standardizarea și verificarea datelor pe care le colectează statul român despre noi (statul român încă nu știe per total ce și cum colectează despre noi) care va duce la schimbarea arhitecturii statului român în ceea ce privește accesul la date și informații
    • Legislație pentru interoperabilitate – adică instituțiile să comunice între ele și să nu mai ceară hârtii de la noi
    • Legislație pentru semnătura electronică și cetățenia digitală (adică statul să poată să ne trimită de exemplu comunicări importate pe adresa de e-mail pe care o declarăm ca „domiciliu digital”)
    • Reforme pentru digitalizarea sistemelor de justiție – de la îmbunătățirea accesului la informație până la asigurarea securității cibernetice a sistemelor
    • Digitalizarea sănătății – de ex. crearea dosarului electronic al pacientului (deci toate informațiile despre starea ta de sănătate să existe la un loc pentru a ajuta la realizarea unui diagnostic mai rapid)
    România Educată –Digitalizarea educației
    • Investiții
      • Granturi pentru îmbunătățirea dotărilor școlilor cu accent mai mare pe școlile din medii vulnerabile
      • Granturi pentru realizarea de „centre digitale avansate” (recunosc, aici nu știu la ce se referă)
      • Crearea unui cadru de accesibilitate digitală pentru ca elevii cu dizabilități, sportivii sau elevii spitalizați să aibă acces la educație
    • Reforme
      • Dezvoltarea competențelor digitale ale profesorilor pentru a se adapta la educația online
      • Revizuirea a ceea ce se predă la materiile TIC din școală și adaptarea programei la realitatea actuală
      • Revizuirea platformei online de manuale a ministerului pentru a include și materiale auxiliare pentru elevi
    Trebuie să recunosc, PNRR include aici niște propuneri de reformă pe care nu știu efectiv unde să le includ pentru că nu-mi spun nimic, cum ar fi: Dezvoltare digitală în domeniul educației și formării profesionale pentru o societate digitală și o economie verde (?!) și Flexibilizarea și centrarea pe elev a sistemului educațional prin digitalizare. Am auzit-o pe asta ultima cu centrarea pe elev de o grămadă de ori, iar din experiența din jur nu-mi arată asta deloc. Partea de administrație publică e mult mai coerentă și urmează așa secvențial niște pași. Partea cu digitalizarea educației îmi pare doar o adunătură de reforme despre care s-a mai discutat, dar exprimate la fel de vag.

Broadband și 5G

  • Investiții
    • Investiții în rețele de mare viteză pentru a elimina decalajul în conectivitate (Internet de mare viteză în orășelul lui Ion)
    • „Realizarea unor investiții în domeniul tehnologiei Open RAN” (am preluat asta direct pentru a arăta gradul de „specificitate”)
  • Reforme
    • Reformarea strategiei naționale pentru conectivitate pentru a stimula dezvoltarea rețelelor de Internet pentru a acoperi întreaga țară
    • Eliminarea obstacolelor administrative care împiedică dezvoltarea rețelelor 5G în România (aici suntem cam în urmă față de restul Europei)
    • Finanțare pentru IMM-uri pentru dezvoltarea de aplicații 5G

Și partea de broadband și 5G este cam subțire, la fel ca partea de educație.

Cum ar arăta universul lui Ion dacă aceste reforme se realizează? Multe din investițiile de mai sus nu vor privi viața lui Ion direct, ci vor ajuta statul să funcționeze mai bine și, în mod normal, și lui Ion ar trebui să-i fie mai bine. Dar Ion va putea avea acces la semnătură digitală pentru a semna contracte de muncă, spre exemplu, sau documente primite de la autoritatea locală prin adresa sa de email înregistrată ca domiciliu digital. Va putea merge la biblioteca din oraș, unde se vor organiza cursuri de competențe digitale pentru adulți, pentru a se specializa și a crește șansele de a-și găsi un nou loc de muncă. Va putea avea Internet mai rapid întrucât rețelele de mare viteză vor veni și la el în oraș. Dacă se îmbolnăvește, va putea comunica cu mediul de familie nu prin Whatsapp ca acum, ci printr-o platformă securizată, unde medicul va avea acces la toate dosarul medical unic ce îi arată tot istoricul, crescând astfel șansele să diagnosticheze o problemă cronică mai devreme. Copiii lui Ion vor merge la o școală modernă, unde vor învăța cu ajutorul tabletelor, calculatoarelor și aplicațiilor de educație care transformă predarea într-un joc. Sună bine, nu? Ce garanții sunt că aceste investiții vor ajunge și la orașul lui Ion?

Fiindcă acest articol vizează și investigația cu privire la asigurarea coeziunii socio-economice și teritoriale, am aruncat o privire și la componenta din PNRR care cam așa se numește. Dacă ar fi să revin iar la Ion și povestea lui de mai sus, aș extinde-o și la povestea orășelului din care vine – unde administrația locală nu are fonduri prea multe, este ineficientă și inadaptată la tehnologie, iar orașul este prăfuit, cu drumuri proaste și școli nu prea bine dotate.

Am aflat deja din propunerile de reforme că școala copiilor lui Ion va putea beneficia de bani pentru dotarea unității școlare cu calculatoare, proiectoare, aplicații de educație digitală sau cataloage digitale, iar biblioteca din oraș va putea fi folosită de Ion și familia lui pentru a învăța să lucreze pe calculator. Dar cum rămâne cu celelalte aspecte ale vieții în oraș?

Vor fi câteva modalități prin care orașele vor avea fonduri la dispoziție pentru transformare digitală. Unul este Fondul de Reziliență pentru Localități care presupune bani la dispoziția unității respective pentru a implementa proiecte „digitale și verzi”, spre exemplu. Orașele, indiferent că sunt reședințe de județ sau orășele mici, va trebui să folosească minim 10% din acest fond alocat pe proiecte de tip smart city, dar componenta prevede și alte „chestii digitale”: iluminat public digitalizat (mi se pare că o exprimare nefericită aici, cred că se referă la iluminat public inteligent), investiții în cartiere inteligente (probabil cu locuințe unde se citesc contoarele de la distanță, iluminat public inteligent, gestionare inteligentă a deșeurilor etc). Orașul lui Ion ar trebui să aibă iluminat public inteligent, care consumă mai puțină energie, sistemul de gestiune a deșeurilor ar monitoriza de la distanță umplerea pubelelor, certificatele și aprobările de la primărie ar fi obținute de la distanță, iar mediul economic ar trebui să se diversifice.

Al doilea este fondul pentru dezvoltare comunitară în rural și zone urbane sărace, unde se vizează sprijinirea Grupurilor de Acțiune Locală, care vor primi granturi pentru proiecte din aria PNRR. Lipsește și aici specificitatea, nu pot să spun mai multe despre asta.

În rest, cam toate componentele de acțiune conțin cel puțin o dată termenul de „digitalizare” când se referă la un sistem public – de la sectorul de tineret (?!) la agențiile de ocupare a forței de muncă la sistemul de pensii sau asistență socială. Deci, că vrea, că nu vrea, viața lui Ion se va învârti cel mai mult în jurul tehnologiei sau tehnologia va avea un rol tot mai semnificativ în viața sa. E chiar așa? Următoarea secțiune analizează PNRR și transformarea digitală din punct de vedere a coerenței, eficienței și impactului.

(Scurtă) Analiză pe coerență, eficiență și impact

Analiza publicată de către European Policy Centre merge pe aceste trei linii în explorarea efectului asupra coeziunii  și subliniază ideea că planul de reziliență trebuie să fie bine închegat pentru ca reformele propuse să aducă cu adevărat beneficii statului membru. Am preluat și eu aceste trei idei și le-am aplicat la PNRR-ul nostru.

Fragmentat sau coerent?

Pe transformare digitală, măsurile par a se completa bine, iar cel mai coerent este pilonul referitor la cloud-ul guvernamental și interconectarea serviciilor publice. Mai mult, reformele propuse și investițiile se întrepătrund bine. Spre exemplu, cadrul național pentru interoperabilitate va crea condițiile pentru interconectarea bazelor de date și a serviciilor publice. Existenţa unei legi clare pentru identitate electronică va pune umărul la dezvoltarea serviciilor publice la distanță. Partea referitoare la conectivitate se referă la revizuirea politicilor publice, a legislației și promovarea unor investiții pentru dezvoltarea rețelelor de mare viteză, dar cum rămâne cu oamenii care trebuie să-și dezvolte competențele digitale în așa fel încât să poată profita la maxim de ceea ce le poate oferi un 5G? Partea de competențe digitale e fragmentată între piloni – ba la servicii publice, ba la educație – și nu văd prea mult detaliu sau accent pe dezvoltarea acestora ca formare profesională.

Încă două idei aici. Fragmentarea planului intervine mai ales din modul în care a fost așezat – România Educată apare în mai mulți piloni și e greu de urmărit coerența ideilor. Pe de altă parte, unii piloni înghesuie mai multe tipuri de intervenții – de la cloud guvernamental la stimularea competitivității în afaceri?! Pilonul de transformare digitală nu include și măsuri și intervenții de digitalizare a autorităților fiscale sau de utilizare a analizei datelor în facilitarea luării deciziilor la nivel central. Acestea sunt puse în pilonul de creștere inteligentă, durabilă și favorabilă incluziunii.

Nu înțeleg lipsa unei viziuni de ansamblu a României de după PNRR, adică să știm unde trebuie să ne îndreptăm odată ce proiectele vor fi realizate. Planul face o analiză detaliată a locului unde suntem, dar nu spune unde ne va duce. O astfel de viziune ar da coerență și mai mare planului.

Măsuri pe termen scurt sau structurale?

În ceea ce privește transformarea digitală, se presupune că toate propunerile de reformă ar trebui să fie structurale și unele chiar sunt – pornind de la cloud-ul guvernamental până la transformarea funcționării instituțiilor publice. Doar că nivelul de detaliu menționat la unele propuneri de reformă nu ne permite să vedem dacă se vizează măsuri pe termen scurt sau nu. Granturile și fondurile care se presupune că vor fi puse la dispoziția localităților, școlilor etc. va trebui să fie folosite în linie cu obiectivele PNRR, dar nu știm cine și cum va evalua cheltuielile pe care acestea le vor angaja. Deci, aici va depinde de înțelepciunea liderilor locali să gândească măsuri cu adevărat structurale, nu soluții pe termen scurt, în așa fel încât transformarea digitală să se manifeste uniform în țară. Da, fondul pentru localități cere 10% pentru soluții de smart city, dar și acel 10% trebuie gândit bine.

Din ce văd în structura de guvernanță (care nu se regăsește în plan, dar am dedus-o din OUG 155/2020), Ministerul Fondurilor și Proiectelor Europene va fi structura principală care va evalua proiectele și ei probabil că vor și evalua dacă proiectele contribuie cu adevărat la redresare nu prin cârpeli, ci prin transformări profunde.

Ca recomandare pentru planurile analizate, cei de le EPC menționează necesitatea de a „lega” oarecum diferitele intervenții din piloni diferiți pentru a se vedea cu adevărat coerența, dar și potențialul de schimbare structurală prin intervenții care se leagă cu adevărat între ele. Și în PNRR această conexiune ar fi bună, mai ales că nu vedem o serie de obiective mari pentru plan, nu doar trâmbițatele tranziții verzi și digitale care nu sunt neapărat adaptate la contextul nostru național. Mai mult, aceste intervenții „legate” între ele ar trebui să fie corelate cu alte tipuri de investiții din fondurile europene „clasice”, pentru a se asigura coerența și transformarea structurală. Asta tot cei de la EPC o spun. Planul vechi avea această legătură, care s-a pierdut în varianta actuală.

Impactul măsurat sau de-abia menționat?

De-abia menționat mai degrabă. Sau mai degrabă deloc. Reformele pentru transformare digitală nu au un impact pronunțat, cu atât mai mult cu cât regulamentele Comisiei cer măcar menționarea de milestones și rezultate estimate în plan. Multiplicate, acestea ar trebui să ducă la un impact pe termen mediu și lung. Lipsa unei astfel de evaluări ex-ante poate fi justificată prin termenul relativ scurt de realizare al planurilor, dar nici așa nu e scuzabilă în condițiile în care vor fi multe proiecte care se vor implementa fără să știm cu adevărat către ce vor contribui ele cu adevărat.

În aceste condiții, măsurarea impactului asupra coeziunii socio-economice și teritoriale rămâne la nivelul speculațiilor, iar fragmentarea menționată mai sus nu ajută la realizarea unei imagini de ansamblu. De exemplu, planul proclamă investiții pentru automatizarea unor procese din administrația publică. Presupune asta pierderea unor slujbe? Ce se va întâmpla cu oamenii ale căror slujbe vor dispărea? Dar analiza de date la nivelul instituțiilor centrale cum se va realiza? Și, mai ales, cine o va face? Funcționarul public recalificat? Alți viitori angajați?

La nivel teritorial intervine iar o problemă. Investițiile în broadband nu sunt țintite către anumite regiuni care sunt în urmă. Cum rămâne cu zonele unde nu sunt biblioteci care să se transforme în hub-uri de învățare? Primăriile din zonele rurale va trebui să transforme și ele modul de lucru pentru a aduce tehnologia mai aproape. Cum ne asigurăm că nu vor fi lăsați în urmă cei din mediul rural? Așa țintit. Investițiile în dotarea școlilor vor pune accent pe școlile cele mai vulnerabile, dar care sunt acelea? Analizele de situație menționează regiunile de dezvoltare care sunt rămase în urmă, dar dimensiunile teritoriale trebuie să fie axate mai local.

Ce înțelege Ion din asta?

Ion sigur nu va înțelege ce înseamnă dimensiunea teritorială a PNRR, dar va înțelege dacă orașele mai mari din jur vor accelera investițiile, iar orașul său va rămâne tot așa cum îl știe el de 30 de ani. Discuțiile publice pe baza PNRR nu ajută nici ele ca Ion să înțeleagă ce se petrece, ce e în regulă și ce nu e în regulă.

Pe partea de tranziție digitală, nu au fost multe dezbateri încinse, deși poate că ar fi trebuit să fie, având în vedere potențialul de redefinire pe care tehnologia îl are pentru societate și economie. Iar cum Ion este sceptic la tehnologie, va trebui convins să facă un curs de dezvoltare a competențelor.

Problema în presă este mai degrabă legată de faptul că ne facem de rușine la Comisia Europeană că, vezi Doamne, s-a respins planul, în loc să se discute despre măsurile din interiorul acestuia. Sau măcar să se propună măsuri alternative în spațiul public, lucru pe care nu l-am observat să se fi făcut. Ce va reține Ion din toate discuțiile politice? Păi, va avea o umbră de îndoială și suspiciune cu privire la banii care se cheltuie, suspiciune care oricum există în mintea noastră, a cetățenilor, oricând vine vorba de investiții publice și autorități locale. Și asta sigur nu ajută.

A global digital rulebook?

(disclaimer: this article is a public-friendly version of a presentation delivered at the first edition of EUXGLOB, organized by the Faculty of European Studies at Babeș-Bolyai University, Cluj-Napoca). The academic version is available here.

“It was the best of times, it was the worst of times”. Charles Dickens’ opening line from “A Tale of Two Cities” certainly characterizes the times that we live in. It’s the best of times if we think of how much technology we have at our disposal and how this has made our lives easier, from ordering crazy stuff online to data science that can help in the fight against COVID-19. Speaking of COVID-19, it’s also the worst of times and suffice it to think about the ideas perpetrated online that 5G makes you sick or that the vaccine will implant a chip in you. That’s disinformation, pure conspiracy theories that travel six times faster than the truth that vaccines work.

We take technology for granted, but we also take it as it is, with its highs and lows without considering that there might be a different way of doing things. We are complacent and shrug at fake news, as it would be an inevitable side effect of online communication. We are trapped in the platform ecosystems because it is easier for us and because this is presented as the best convenience for us.

Is there another way of doing things? The European Union’s answer is “a set of rules based on our values: human rights and pluralism, inclusion and the protection of privacy“. A Global Digital Rulebook. By crystallizing these rules, the idea is to create a common foundation for today and tomorrow’s digital society and economy to be shared by a critical mass of actors – especially the EU and the US. What does this have to do with digital technology, social media, e-commerce or fake news or with the things that we experience online on a daily basis?

Although it might seem as a political discussion or at least a very abstract one, this conversation really regards you and me and should not be only left to the domain of high-politics. Why? Because you and I use social media on a daily basis, we organize our lives on the Internet and our lives are shaped by AI, data etc. Will we lose our jobs in the next couple of years? How will we communicate? These are just some of the questions that this rulebook might help with. Nevertheless, they can only find their answer in the domain of high politics.

So, first things first. This article will:

  • detail what the rulebook is
  • how the EU and US stand on policy fields where this digital rulebook would apply
  • assess whether it actually has a chance to function and to be applied
  • also talk about you and me 🙂

What is the global digital rulebook?

Basically, it’s an invitation that the EU has extended to the US to shape the digital space together, to work together, to make sure that human rights, privacy, transparency, freedom of speech… all these are respected online.

You see..the development of the digital space has seen its fair share of craziness – from tracking and mass surveillance of people to unethical use of technology and let’s not forget the influence in elections. The purely positive narrative about digital technology, i.e. that will help solve humanity’s problems, is long gone.

All this craziness has taken away the veil of naivety and has exposed the fact that the free space that we call cyberspace still needs to function by some rules, not technical ones, but more generally accepted principles. Those principles should be set not by private entities, but by ones whose purpose should be to protect the citizens. Aiming to secure a “pole position” in these issues, the EU has invited its American friends to join this initiative.

A set of general principles supported by the world’s technological leader, the US, and the world’s policy factory, the EU, would go a long way in protecting citizens. The EU made the first move for this rulebook, but did so internally, as it has spent years working on and developing its digital single market and consumer protection regimes. Despite having experience in regulating internally, things are not that easy when you aim for a global regime, because one must deal with different actors and different agendas.

Speaking of, where and how would this rulebook apply? Since digital technology is everywhere nowadays, it is difficult to pinpoint the exact domains where it might work. To be concise, I selected some policy domains that target the major layers of the digital space:

  • its foundations – security of infrastructures
  • rights – data protection and transparency of algorithms
  • economic layer – digital markets, taxation, competition
  • social layer – disinformation
  • future developments and research – AI

The simplest way to explain the need for a rulebook is to refer to AI. Its potential to replace human decision-making, but also its potential to influence people’s lives due to its decision-making, certainly require some generally accepted principles or, at least, some red lines that should not be crossed. Would you want a private company with an opaque AI algorithm to decide whether you would qualify for a job or a bank loan? Don’t think so. AI is a domain where the EU has just revealed its proposed rules, aimed at boosting innovation, but also at protecting citizens and giving them means to trust these new technologies. The US has not been particularly keen on doing the same, focusing rather on the competitive edge that AI can give it against China. While the US sees competition, the EU sees the need to build trust. These are different views, not necessarily resembling a strategic partnership. So what about the other areas?

How do the US and the EU stand? Is there room for a rulebook?

The answer for the second question is, declaratively, yes. From Ursula von der Leyen’s statement that “Europe stands ready” to Biden’s “We are back”, statements are promising. Let’s dig deeper.

On security of infrastructure, the two are seemingly on the same page, since they share the same foes – China and Russia. Speaking of China, Huawei started the whole debate on the security of 5G infrastructure since it has been suspected of espionage for the Chinese government. The Trump administration banned the company from doing business in the US and lobbied the EU and the Member States to basically do the same. With the launch of the EU Cybersecurity Toolbox, the Commission urged the Member States to exclude companies that might be suspected agents of foreign governments from 5G procurement. That’s basically a rule tailor-made for Huawei. So, it seems that, on this subject, the US and EU are in sync, but the US is the first violin.

On digital markets and competition, things are a bit more complicated. The EU is a “policy factory” and, of course, it’s in its DNA to regulate, since it needed to create a single market that would unify its national markets. The regulations in recent years have definitely crystallized the Digital Single Market – from roaming to portability of online content. Besides these building blocks, recent years have seen additional regulatory requirements for tech companies, everything from the copyright legislation to transparency requirements in the new Digital Services Act and Digital Markets Act. Additionally, competition is also something that gives the EU its edge. Since the Digital Single Market cannot properly function without proper enforcement of competition policy, various antitrust investigations have targeted and fined BigTech platforms.

The US has had a different approach, by providing a framework of self-regulation that has probably allowed tech giants the space to flourish, expand and buy their competitors. Why? Well, a powerful Google also translates into a powerful US overseas, of course. Nevertheless, things are apparently changing, since we have seen antitrust investigations against Facebook and parades of tech CEOs in front of Congress or even calls to break up BigTech.

On rights, the EU has the upper hand here as well. I think I just have to mention the GDPR and that would be enough, especially since the US does not have a federal data protection law. I do have to mention also the “Brussels effect” – the idea that the level of data protection is so high in Europe that companies have extended the application of this regime even worldwide.

Privacy is a whole other question in the US. The aftermath of 9/11 saw an emphasis on expanded surveillance and the Edward Snowden revelations have certainly showed this. The whole Privacy Shield debate shows that the US has a lower privacy regime, as well as other interests. Cooperation on a privacy regime or other enforced consumer protection rights would seem problematic, from this standpoint.

On social media and disinformation, times are definitely rough both for BigTech, but much more rough for democracies, which have started to hit back at them for the environment that they have helped foster on their platforms. Since the current legal context practically shields them from assuming responsibility for the content they help propagate, EU aims to change this and demands more accountability and transparency from these companies. No wonder that the von der Leyen has criticized the very business model of these companies.

What about the US, the land of BigTech? Well, since the propagation of alternative facts, the claims of fake elections, and the Capital riot, there is definitely groundwork for rethinking the responsibilities that social media companies have. Section 230, the law regulating the intermediary role of platforms or the 26 words that created the Internet, will probably be under review, even if social media companies have opposed this quite a lot. But, aside from parades in front of Congress, there are no official signals in the US about how BigTech might have more accountability.

Different fields, different interests, one rulebook?

Does this partnership have any chance to function?

The short answer is yes, because the main components of this proposed rulebook regard democratic values and, of course, the two share them (more or less). But others relate to cultural preferences and traditions, such as the choice between protecting privacy versus achieving security. This leads me to the long and probably complicated answer, which is maybe. Why? Well, first, when talking about norms and principles, we automatically know that they are non-binding and whenever the preferences or the conditions shift, they may be left aside for some period (of course, I’m talking about a pandemic here).

Nevertheless, the partnership may be boosted by China. Both the US and the EU have completely different views than China. They both want to deter its expansion on the global stage, since it offers another model for digital society and economy – a controlled digital society with an economy serving the interests of the Communist Party.

What else can bring the US and EU together? Definitely the need to reign in BigTech. Both actors have started internal discussions about updating the current system of rules so that BigTech can be more accountable. While the EU is more advanced, since it has already proposed a new set of rules for digital platforms, the US is a bit timid so far.

Finally, their “insides” may play a part in the organization of this digital rulebook. While partisanship will definitely shape the debates on how to handle digital platforms as well as AI in the US, EU member states have their own interests. For instance, Ireland has opposed the idea of this digital tax, since it’s the European headquarters of major tech companies.

Bottom line: the rulebook is declarative so far, but what matters are the varying interests and behaviors of both actors varying from one issue to another.

What about you and me?

I said in the beginning that the discussion is about you and me, since we interact with digital technology on a daily basis and digital tech, as it is now, has a massive impact on the way in which we lead our life. We get ourselves trapped in doom scrolling, we are targeted with massive amounts of information and we don’t have time to go through all of it, so we make snap decisions that may be true or false. And they might have serious consequences.

How would this rulebook improve OUR lives? We will continue to be able to speak freely online. Will we? We might be better informed about what happens with our data. But will we be able to truly control what happens to it? We might know more about how social media works, how it influences us and we might be able to signal bad and illegal behaviors faster and also change our behavior and quit the doom scrolling. But will we?

Busola Digitală a UE – Ne-am rătăcit?

Chinezii au inventat busola, europenii o transportă acum în spațiul digital. Dacă în viața reală busola a fost înlocuită de marele GPS și în general de orientare prin satelit, se pare că busola își recapătă din grandoare, dar doar la nivel semantic ca instrument de orientare în „marea” de politici digitale pe care statele și UE va trebui să le deruleze până în 2030.

Cum știrea cu busola digitală a trecut under the radar în presa românească, (ca să nu trebuiască să o faceți voi), am ales să citesc eu cele 27 de pagini ale Comunicării Comisiei cu privire la busola digitală – instrument de ghidare prin deceniul digital al Europei.

Despre ce vorbim?

  • ce este busola digitală și de ce avem nevoie de ea
  • ce piste de dezvoltare și politici ne prezintă
  • ce trebuie/ar trebui să facă România?
  • ce înseamnă pentru noi cetățenii
Să-i dăm bătaie!

Ce este busola digitală?

Închipuie-ți că faci o călătorie pe o mare agitată și vastă și trebuie să ajungi cât mai repede la siguranță la mal. Nu vezi pământ încă. Nu poți să ajungi repede dacă nu ai un instrument care să-ți ghideze călătoria, chiar dacă vasul tău are un echipaj cât de cât profesionist și ai marfă bună ca încărcătură. Marea agitată e transformarea digitală, vasul este Uniunea Europeană, echipajul se referă la capitalul uman al Uniunii, iar marfa bună se referă la capabilitățile tehnologice ale acesteia. Busola este instrumentul care te ghidează la mal, adică spre statutul de lider digital pe care Uniunea și-l tot dorește de ceva vreme.

În vâltoarea de transformări de realizat cu care vine utilizarea tehnologiilor digitale, decidenții europeni au decis că, degeaba vrea UE să fie super-duper putere digitală, pentru că încă nu e acolo și are totuși nevoie de coerență și concentrare pe câteva domenii clare. Busola este provocarea dată de Consiliul European către Comisie ca răspuns la prioritățile asumate de Ursula von der Leyen la discursul despre starea Uniunii din 2020. Ea vorbea despre capabilitățile tehnologice pe care trebuie să și le dezvolte Uniunea (calculator cuantic, inteligență artificială, cloud european etc), dar Consiliul a cerut un instrument de convergență pentru ca și statele să-și accelereze eforturile de transformare digitală și să contribuie la creșterea influenței globale pe care o are UE în ceea ce privește tehnologia digitală.

De ce avem nevoie de ea?

Simplist spus, ca să nu facem cum zice Hagi: ai, n-ai mingea, dai la poartă. Ca statele să nu alerge oarbe să distribuie eforturile pe prea multe planuri care să nu se adune către ceva cu adevărat semnificativ. Are sens ca instrument de politică publică de coordonare a eforturilor statelor membre pe câteva paliere ale transformării digitale. Deci, ajută atât la nivel național, cât și la nivel european. La nivel european, ajută Comisia Europeană să vadă cum progresează statele membre pe câteva paliere, să monitorizeze și să facă recomandări. Dar cetățenii? Imediat!

În rest, Uniunea Europeană chiar pare ca o navă în deriva transformării digitale și asta nu de azi, de ieri. Bunăoară, chiar și în anii 80, Jacques Delors afirma public că europenii trebuie să facă mai mult pentru a dezvolta tehnologii de informații și comunicații în Comunitatea Europeană și că europenii se află în urma americanilor și a japonezilor. Fast forward aproape 40 de ani mai târziu, situația privind rămânerea în urmă este aproape la fel, doar s-au schimbat competitorii. Multiplele încercări de coordonare de politici publice din ultimele decenii au beneficiat de propriile instrumente de măsurare, cel mai recent fiind DESI, doar că nu au fost legate chiar foarte bine de eforturile de remediere a performanței slabe a statelor membre.

Care-i nordul?

Față de precedentele inițiative de politici publice, Comisia vizează un adevărat „moonshot”, un efort consolidat așa cum l-a gândit Kennedy pentru aselenizare. UE lucrează pentru deceniul digital al Europei până în 2030. 2030 va fi anul în care Uniunea va fi un actor semnificativ, un spațiu propice pentru dezvoltarea tehnologiilor inovative, o piață digitală puternică, capabilități tehnologice înalte care să faciliteze analiza de date, dar și un spațiu unde drepturile cetățenilor sunt respectate, iar tehnologia funcționează pe baze etice. Frumos vis, nu? Acum e și mai clar de ce e nevoie de o busolă să ghideze tot acest efort.

Busola are patru puncte cardinale cu câțiva indicatori care vor măsura progresul:

  1. populație cu abilități digitale și profesioniști cu abilități digitale dezvoltate
    • indicator de măsurare: 20 de milioane de specialiști ICT – cu convergență între femei și bărbați (nivelul de bază: 7,8 milioane – 2019)
  2. infrastructuri digitale securizate și performante
    • acoperire cu rețele gigabit pentru toate gospodăriile europene (nivelul de bază: 59%)
    • acoperire cu rețele 5G în toate zonele populate (nivelul de bază: 14%)
    • 20% din producția mondială de semiconductori să se realizeze în UE (nivelul de bază: 10%)
    • 10.000 de edges nodes* neutre din punct de vedere climatic (nivelul de bază: 0)
    • 1 calculator cuantic** până în 2025 (nivelul de bază: 0)
  3. proporție mare de companii digitalizate
    • 75% din companiile europene vor fi început să utilizeze aplicații de inteligență artificială (26%), Big Data (14%), servicii de cloud computing (26%)
    • 90% din IMM-urile europene vor avea cel puțin un nivel de bază de intensitate digitală*** (60%)
    • dublarea numărului de unicorni**** (numărul actual: 122)
  4. servicii publice moderne care să răspundă la nevoile societății:
    • toate serviciile publice cheie să fie disponibile online (servicii cheie – operațiuni de bază pentru o afacere, mutarea domiciliului, realizarea actelor de proprietate pentru mașină, aspecte legate de viața de familie etc) – nivel de bază: 75/100 pentru serviciile cetățenești, 84/100 pentru cele ale afacerilor
    • toți cetățenii să aibă acces la dosarul lor medical online (nu există date despre asta încă)
    • 80% din cetățeni vor utiliza identificarea digitală în raport cu statul (fără date clare și aici)
Sursă: Comisia Europeană

Și ca să răspund la întrebare, nordul ar trebui să fie abilitățile digitale ale europenilor pentru că degeaba vrei unicorni sau creezi infrastructură 5G dacă cetățenii nu știu să o utilizeze la maxim și o folosesc pentru a-și trimite poze cu pisici unii altora.

Ce piste sunt pentru România?

Mecanism de verificare

De parcă mai aveam nevoie de un mecanism de verificare…Totuși, busola digitală se va corela cu fondurile structurale, cu planul de reziliență, dar, cel mai interesant, cu Semestrul European, acel set de recomandări semestriale pe care le primesc statele membre. Comisia spune clar în comunicare că va monitoriza progresul statelor, va formula recomandări și chiar va împinge de la spate unele state pentru recuperarea decalajelor. OK, pe asta ultima n-o spune chiar așa, dar spune că va identifica măsuri și recomandări pentru reducerea decalajelor și implementarea reglementărilor necesare.

Cooperare cu alte state membre

Apropo de reducerea decalajelor, Comisia insistă ca statele membre și Uniunea să-și adune laolaltă resursele. De aceea, propune un format interesant: proiecte între mai multe țări pe capabilități tehnologice esențiale pentru busola digitală. Câteva exemple furnizate de către Comunicare:

  • infrastructură pan-europeană de procesare a datelor (noi nu știm ce date avem și cum arată, deci nu prea cred)
  • administrație publică conectată care să ofere opțional o identitate digitală europeană (cum ar fi ca cetățenii români ce trăiesc în alte state să poată accesa online serviciile publice românești folosindu-se identitatea lor digitală din Spania, Italia etc)
  • parteneriate între state pentru dezvoltarea abilităților digitale, inclusiv în sistemul universitar (spre exemplu – un fel de diplomă comună pe IT)

Politici și priorități

Extras din documentul de poziție cu privire la PNRR prezentat în Parlament

În epoca în care europenii discută calculatoare cuantice, noi discutăm să tragem Internet în mediul rural și nu doar asta, ci să achiziționăm calculatoare pentru școlile de la sat. Planul de reziliență prezentat până acum vizează deja câteva din zonele busolei, doar că nu știm prea multe din țintele asumate.

Deci, ce se potrivește din PNRR cu busola?

  • digitalizarea educației merge cu punctul 1 al busolei – abilități digitale
  • broadband și 5G merg cu punctul 2 al busolei – infrastructuri digitale
  • sprijin pentru mediul de afaceri (cam vag) merge cu punctul 3 al busolei – companii digitale
  • cloud-ul guvernamental și interconectare în administrația publică merge cu punctul 4 al busolei – servicii publice digitale

Dar, că întotdeauna e un DAR. Busola digitală vizează lucruri high-tech și grad ridicat de intensitate digitală pentru companii sau abilități digitale ridicate, iar aici avem foarte mult de recuperat. Totuși, sunt câțiva pași în direcția bună, iar comisarul Margrethe Vestager ne-a caracterizat proiectele pe transformarea digitală ca fiind „ambițioase”, iar o astfel de caracterizare are două tăișuri, fie de laudă, fie de „nu creeed!”

Și cetățenii?

Comunicarea mai conține o „bijuterie” care ne vizează și pe noi, cetățenii. Busola digitală va fi însoțită de o „declarație solemnă” a celor instituții-cheie ale Uniunii Europene și care va fi asumată și de către statele membre cu privire la cetățenia digitală. Ideea unui astfel de demers este că dezvoltarea accelerată a tehnologiei digitale nu va afecta modelul european sau și nu va reduce din drepturile cetățenilor în spațiul online.

Astfel, Comunicarea discută explicit despre ce înseamnă tiparul european al unei societăți digitale și propune o listă a drepturilor de bază ale unui cetățean digital european, izvorâte din drepturile fundamentale europene:

  • libertatea de exprimare, inclusiv accesul la informație diversă, transparentă și de încredere
  • libertatea de a crea și manageria o afacere online
  • protecția datelor personale, confidențialitate și dreptul de a fi uitat
  • protecția creației intelectuale a indivizilor în spațiul online

Din drepturile fundamentale, se mai desprind și alte principii digitale:

  • accesul universal la servicii de internet
  • mediu online securizat și de încredere
  • servicii universale de educație digitală și pentru abilități digitale
  • accesul la sisteme digitale și dispozitive care nu dăunează mediului înconjurător
  • servicii publice digitale accesibile și centrate pe om
  • principii etice pentru algoritmi centrați pe om
  • protejarea copiilor în spațiul digital
  • acces la servicii digitale de sănătate

O astfel de declarație, asemănătoare celei semnate de către statele membre cu privire la societatea digitală bazată pe valori, poate sta ca fundament pentru orice inițiativă legislativă sau politică publică ce vizează tehnologiile digitale. Deci, foarte probabil că se va constitui într-un set de obligații pentru companiile private ce dezvoltă tehnologii care afectează viețile noastre, așa cum a devenit deja „dreptul de a fi uitat” din cadrul GDPR.

Până atunci însă, să nu uităm că și statele membre vor trebui să lucreze pentru a asigura aceste drepturi și aici România are iar mult de lucru în direcția asta. E bine că există un set clar de drepturi și principii comune care vor ghida transformarea digitală pe întreg teritoriul european.

De ce spun că o astfel de inițiativă e „bijuterie”? Poate pentru că am citit în ultima vreme despre cum se exploatează atenția oamenilor pe platformele social media pentru a genera munți de date folosiți în advertising. Sau poate că văd decalajele imense pe care le are România de făcut în materie de societate digitală, care sunt evidente în fiecare index DESI și vor fi evidente și în busola digitală. Dar poate o să ajungem să discutăm în România nu doar despre chestii high-tech care se vor face în mediul public, ci despre faptul că oamenii trebuie puși în centrul tehnologiei. Și poate pentru că, în sfârșit, se recunoaște faptul că spațiul digital nu trebuie să fie un Wild Wild West, ci un spațiu unde există reguli și norme pe care toți le respectăm ca parte a unui contract social.

Note:

*- edge nodes sunt niște calculatoare de tip gateway (poartă) care comunică cu alte noduri într-un sistem numit cluster computing. Într-un astfel de sistem, componentele unui program sunt distribuie pe mai multe calculatoare.

**-calculatorul cuantic e explicat bine aici

***- unicorn -o companie privată evaluată la peste 1 miliard de dolari

****- scorul de intensitate digitală marchează câte tehnologii digitale folosește o companie. 4 e nivelul de bază dintr-un total de 12

Cine și cum face transformarea digitală?

Ce urmăresc?

  • suprapunerea discuțiilor pe transformare digitală – nivel european, național și local
  • mesajele principale care reies în acest domeniu (cu traducere din legaleză/„tehnologiolă” în română)
  • spirala care poate ghida transformarea digitală – viziune, cadru legal și investiții

Ai ceva de învățat de aici?

  • că deși par separate, nivelele lucrează de fapt pentru același lucru și au piedici sau viziuni comune
  • că UE setează viziunea, cadrul legal și oferă investiții și că nivelul național și cel local au nevoie de acest ghidaj
  • și câteva elemente despre care e posibil să mai auzi/citești în viitorul apropiat – autonomie strategică, suveranitate digitală, date, once only, user experience, smart city

„Nu s-a făcut digitalizare”, am auzit random într-o seară zapând printre programele de știri când am prins expresia asta aproape jucăușă prin inepția ei. Din afirmația asta, folosită ca justificare pentru lipsa unor reforme naţionale, nu înțelegem decât că digitalizarea se realizează așa în eter fără ca nimeni să nu intervină. Probabil că autorul afirmației n-a vrut să supere nicio parte a spectrului politic. Oricum, nu mai zic că o astfel de afirmație induce și ideea că digitalizarea e salvarea. Nu e chiar o rețetă bună de oferit unui public care nu înțelege în totalitate schimbările prin care societatea și statul român ar trebui să treacă.

Normal că niciuna din cele de mai sus nu sunt afirmații corecte și în articolul de săptămâna asta vreau să mă axez pe prima parte. Să trecem de la „se face” la „ei fac”, adică de la nu-știm-cine-ce-da-e-musai la actorii care ar trebui să aibă preocuparea transformării digitale în România și nu numai.

Cum se va desfășura treaba asta? Nu voi enumera o listă de instituții care în România nu știm sigur cum comunică și cum organizează transformarea digitală (alo, guvernanță?). Mai degrabă voi merge pe nivele decizionale – de la UE, la nivelul național și cel local. De asemenea, voi trasa și câteva idei centrale enunțate de fiecare dintre acestea – așa cum am avut beneficiul de a le identifica în această săptămână. Pentru a ușura înțelegerea, voi aborda trei paliere – viziune, cadru legal și investiții.

Trei conferințe audiate într-o săptămână, trei nivele decizionale, o singură temă centrală: transformarea digitală sau digitalizarea, cum ne place să-i spunem neaoș. Sursele? Conferințele (audiate parțial sau total – că tot s-au desfășurat aproape în paralel) Masters of Digital, Conferința Biroului Parlamentului European în România privind Planul Național de Reziliență și Redresare și conferința „Orașe și Comunități. Viziunea 2030” de la Oradea.

Să purcedem.

Nivelul european

Simt nevoia să precizez ceva aici: transformarea digitală nu presupune doar niște seturi de aplicații folosite într-o administrație sau companie – ci presupune un efort diversificat pe mai multe paliere. De fapt, sunt trei paliere: discutăm atât despre măsuri concrete – cadru legal + investiții în tehnologie și transformare -, dar și despre viziune. Viziunea o exprimă liderii europeni foarte bine în discursuri, dar până la măsuri concrete e un drum lung de bătut – pavat cu eforturi de lobby și diluări/schimbări ale propunerilor inițiale prin prisma dialogului instituțional Comisie – Parlament – Consiliu. Deci, ce face UE pentru transformarea digitală? Pe scurt, se cam mișcă în toate direcțiile.

  • internațional

Charles Michel a discutat săptămâna aceasta de autonomie strategică și suveranitate digitală la conferința Masters of Digital. În traducere? E de fapt un fel mai complicat și poate mai pompos de a fixa ideea că UE își urmărește interesul de a deveni un actor puternic (not self-centered, but strong and independent) și de a nu depinde de ceilalți jucători pentru tehnologii esențiale și inovatoare (SUA, China), chiar dacă este oarecum în urma acestora. Mai mult, dorește să-și exporte viziunea către alți parteneri -„to look outside of the borders to work for a fairer, better, and greener world”. Am regăsit iarăși apelul către SUA pentru a lucra împreună către un set de reguli globale care să ghideze spațiul digital (transparență, protecția datelor, responsabilitatea companiilor, poate și taxare digitală). Deci, viziune este 🙂 .

  • în interiorul Uniunii

Coborând la nivelul UE, aici încep să se simtă efectele pentru noi, cetățenii-utilizatori, pentru că discutăm de cadru legal. Reglementarea e cuvântul de bază și aici Charles Michel a și citat „efectul Brussels” ca dovadă a influenței UE prin cadrul său de reglementare. Pe scurt, nu doar că avem reglementări mai stricte în interiorul UE, dar companiile care trebuie să le respecte „le exportă” către alte jurisdicții pentru că este mai eficient din punct de vedere al costurilor. Am scris aici despre câteva reglementări ce vor veni în cursul acestui an și care vor schimba relația noastră cu spațiul digital și posibil să fie extinse și acestea.

La capitolul acesta, a punctat și von der Leyen în speech-ul ei de la aceeași conferință- reglementările „business-friendly” și unice la nivel de UE sunt una din soluțiile pentru viitorul deceniu digital al UE (a doua: investițiile despre care voi vorbi mai mult la celelalte 2 nivele). Reglementări? 🙂 Check!

De la Charles Michel am auzit și de „busola digitală” care va fi decisă la întâlnirea Consiliului European din martie – anume un set de obiective digitale la care toate statele membre trebuie să se angajeze ca să avem mult-trâmbițatul „deceniu digital al Europei”. Desigur, statele vor și raporta progresul lor către aceste obiective. Ideea e că degeaba cheltuim 20% din buget pe proiecte digitale, dacă acesta nu contribuie cu adevărat la transformarea digitală europeană și, probabil, elevarea UE ca actor digital semnificativ. Bifăm și aici viziune. Dar aici poate că e o problemă – angajamentul pe schimbări climatice e simplu și ușor de urmărit – „neutralitate climatică”, reduceri de emisii, etc. Cum măsurăm digitalul? Procente care ascund adevărata imagine? Viteze de Internet? Cantități de date utilizate? Rămâne de văzut.

  • la nivelul statelor membre

Când trecem la interferența dintre nivelul european și statele membre, vorbim atât de reglementare, cât și despre investiții. Discursul public de la noi scoate mai mult in evidență posibilitatea de investiții, iar planul național de reziliență și redresare (PNRR) e vedeta zilelor noastre. 20% din investițiile din acest plan trebuie să fie canalizate către proiecte pe transformare digitală. Nu vă gândiți la site-uri pentru instituții publice sau simple achiziții de tehnologie, va trebui să fie vorba de reforme fundamentale, nu niște proiecte cu bani cheltuiți să fie cheltuiți.

Cifre am tot auzit, dar idei? Încă nu știm, planul național al României e în etapa în care se află mulți studenți de-ai mei în perioada asta – de rescriere a proiectelor. Am scris aici cum UE „ne cam dă mură-n gură” ce fel de proiecte ar fi fezabile pentru acest plan. Principiul lor – my money, my rules. Principiul nostru? More money, more problems. Ne mutăm astfel la nivelul național.

Nivelul național

Preocuparea la nivelul național stă în două din cele trei dimensiuni discutate mai sus: investiții și cadru legal. Odată cu banii care ne sunt băgați în traistă, constatăm că avem mai multe probleme pe care le-am ignorat pe parcursul câtorva ani buni.

La capitolul investiții, nu am auzit deocamdată decât despre banii din PNRR, cifre bombă de 6 miliarde de Euro. Cât despre țintele investițiilor, nu e încă clar ce va fi finanțat prin PNRR. Din discursurile publice ale decidenților, ne putem face o idee cam ce ar fi necesar pentru asigurarea rezilienței sau, în cazul nostru, a supraviețuirii într-o lume digitală. Încep să apară informații mai detaliate și poate mai coerente despre ” digitalizare” decât în programul de guvernare. Și mai deprimante. Spre exemplu, nu există incă o “hartă” a serviciilor digitale oferite de către autoritățile de orice fel. Acum Autoritatea pentru Digitalizarea României lucrează la un astfel de audit. Pasul următor ar fi interconectarea sistemelor, asta dacă e posibil.

In paralel, discursul public e axat pe date – desigur „prioritate zero”. Conform ministrului Teleman, datele sunt fundamentul pentru transformarea digitală. Doar că dacă nu avem o situație clară a serviciilor digitale, nu putem ști dacă setul de date produs de fiecare servește la ceva sau nu. Dacă nu avem date, nu știm nici ce aparate administrative trebuie restructurate, dar nici câte persoane din acea administrație nu au competențe digitale. Bulgărul se rostogolește la vale.

Altă prioritate asumată de decidenții politici pentru transformare digitală este „once-only”, adică o identificare unică a cetățenilor în raport cu instituțiile statului. Nu 7 conturi la 7 instituții, ci doar unul singur. Ca să ne dăm seama cât mai durează până vom ajunge acolo, pașii simplificați ar fi: audit, regândire, interconectare, abia apoi „once only”.

Cadrul legal e marea „bubă” pentru transformarea digitală, dacă stăm să ne gândim că eliminarea ștampilei dintr-o instituție publică e o știre. Dacă pentru UE reglementarea este soluția pentru o piață internă unică și protecția consumatorilor, pentru România reglementarea este necesară pentru a crea un cadru propice digitalizării. De ce? Pentru că am aflat în altă conferință că legea nu îți permite să emiți unele autorizări în format digital. În contextul acesta, am auzit o afirmație poate curajoasă de la Dragoș Tudorache, anume că agenda digitală trebuie să treacă într-o fază transpartinică, de-ideologizată. E drept că transformarea digitală nu are culoare politică, dar canalizarea investițiilor într-o parte sau alta are și aici sigur va interveni gândirea politică.

Ce lipsește de aici? Investiții avem, reglementări avem sau o să avem (sau măcar discuții despre reglementări). A, da, viziunea era! Deocamdată pare că încercăm să punem laolaltă niște lucruri pe care credem că ar trebui să le facem fără un set de principii care să ne ghideze.

Nivelul local

Cu această afirmație mă mut la nivelul local. La nivel local, discutăm cel mai adesea despre orașe inteligente ca manifestări ale transformării digitale. Aceasta este prioritatea evidențiată de participanții la conferința „Orașe și comunități. Viziunea 2030”, care a avut loc la Oradea. Un oraș inteligent nu înseamnă doar un oraș unde administrația este digitalizată și m-am bucurat să aflu că această viziune este împărtășită de către participanții din diferite orașe din România, începând cu Oradea. Prioritatea este, conform administrației locale din Oradea, ridicarea calității vieții în tandem cu dezvoltarea economică, nu accelerarea dezvoltării tehnologice cu orice preț. Deci, bifăm viziunea.

Cadrul legal este buba și pentru orașele din România, unele îmbunătățiri pe linie tehnologică nu pot fi făcute în administrațiile locale fiindcă nu există legislație care să fie neutră din punct de vedere tehnologic. Având în vedere că legislația nu e de ieri, de azi, nu pot decât să concluzionez că orașele s-au descurcat cum au putut (așa cum spune de altfel și literatura de specialitate cu privire la guvernanța urbană) în efortul de a deveni competitive pe palierul digital.

Investiții și priorități? Fondurile europene sunt „baza”. Nu mai insist aici, dar merge pe același principiu ca mai sus – orașele se descurcă singure cu fondurile europene. Sau ar trebui. Priorități? Voi lăsa deoparte cele mai avansate, dar resursa cea mai prețioasă și aici se constituie din date – nu cele personale. Ci datele rezultate din modelele de funcționare a semaforului inteligent, analiza camerelor video sau de la senzorii de pe pubelele de gunoi. Totuși, un oraș inteligent înseamnă și piste de biciclete și trafic aerisit de către semafoare inteligente, dar și clădiri eficiente energetic. Înseamnă și colectare selectivă a gunoiului, companii care activează în sectorul IT sau școli dotate cu tehnică. Să nu uităm că toate acestea se bazează sau ar trebui să se bazeze pe cetățeni inteligenți. Nu doar cel care deschide un start-up în Oradea, ci cel care colectează selectiv gunoiul, alege un mijloc alternativ de transport, care știe utiliza viitoarele aplicații ale administrației și care îi poate învăța pe cei din jur să facă la fel.

Ce leagă aceste nivele?

Trei nivele decizionale, o singură prioritate. În primul rând, le leagă accentul pus pe prioritatea transformării digitale. Asta e evident și dacă spun că într-o zi am încercat să urmăresc trei conferințe în paralel pe aceeași temă. Fiecare se mișcă în conformitate cu prerogativele și limitările sale.

În al doilea rând, văd că datele sunt prioritatea tuturor celor trei nivele. Spații comune de date, cum este proiectul Gaia-x (inițiativă franco-germană), la nivel de UE, identificarea datelor disponibile în administrația românească și generarea de date pentru nivelul local. Pentru ce? Pentru inovație și cercetare, pentru transparență și pentru luarea deciziilor. Aici aș face legătura cu un avertisment venit din cartea „Radical Uncertainty”, ai cărei autori (dintre care unul fost guvernator al Băncii Angliei) atenționează că prea multă încredere acordată datelor și analizelor făcute pe baza acestora riscă să ascundă adevăratele probleme și îi poate de-responsabiliza pe decidenți care se pot ascunde în spatele lor. Ei se refereau de fapt la economie și făceau legătura cu criza financiară din 2008 care nu a putut fi prezisă de datele avute și analizele făcute de specialiști. Dar ideea se păstrează.

De asemenea, nu am insistat aici, dar toate trei nivelele sunt legate de necesitatea unui parteneriat cu actorii privați care au „la mână” tehnologia. Orașele au nevoie de companii IT care să le dezvolte soluțiile, la fel și statul român, iar pentru UE prioritatea este să țină companiile inovatoare în Europa și să le creeze un mediu propice pentru dezvoltare. Pentru asta e nevoie de o abordare „business friendly”, așa cum spunea și Ursula von der Leyen. De altfel, parteneriatul public-privat este ceva normal pentru orașele inteligente, dar mai puțin pentru statul român.

Tripla spirală - „Viziune, cadru legal, investiții”

Fără viziune, nu sunt posibile celelalte două. UE e specialistă la viziuni – are în vedere o societate digitală echitabilă și bazată pe principii și valori, dublată de o piață internă digitală bazată pe protecția consumatorilor și competiție corectă. Acest model dorește să-l extindă către statele membre și către exterior.

Deocamdată viziunea e cam în ceață pentru nivelul național, iar cel puțin pentru Oradea am văzut că există câteva principii – protecția datelor, tehnologii simple, accent pe calitatea vieții, dezvoltare economică, etc.

Pentru UE, cadrul legal e unul din modurile prin care se realizează această viziune. Pentru România și orașe, acesta este o piedică pentru realizarea unor progrese.

Investițiile curg dinspre UE, spre statul membru și apoi către orașe. Foarte probabil, conform a ceea ce am auzit în aceste conferinte, orașele vor prelua o parte a implementării unor reforme din planul de reziliență. Controlul acestora va sta oricum la UE care va verifica planurile naționale și va da undă verde. Lupa e pusă pe noi și pe tot procesul de implementare. Să nu uităm totuși și de fondurile de coeziune care au o sumă totală mai mare, dar despre care nu mai vorbim din varii motive.

Ce n-am prea auzit?

O să încep cu eterna problemă pe care o am cu nivelul național/local. Nu prea am auzit de individ/cetățean (în discursurile naționale/locale). Adică auzim că trebuie să facem asta și cealaltă pentru cetățeni, dar ei sunt priviți destul de pasiv. Cetățeanul trebuie educat din punct de vedere al competenței digitale, datele cetățeanului trebuie protejate. Cetățeanul trebuie să poată utiliza o aplicație, iar tehnologia să fie realizată simplu. Cum realizezi simplu o aplicație dacă nu știi ce e simplu pentru un cetățean? Doar de la Code for Romania am auzit că trebuie să existe designeri de user experience în echipele care gândesc administrația publică digitalizată. Ce face o astfel de persoană? Se ocupă ca interacțiunea ta cu o platformă sau o aplicație să fie cât mai facilă.

Dar, ce-ar fi să-i întrebăm și pe cetățeni? Nu zic să-i facem pe toți user experience designers, dar zic să implicăm pe cetățeni în procesul decizional pe cât posibil. Asta se poate realiza mai ușor la nivel local. La nivel național, există și societate civilă pentru așa ceva și unii se ocupă chiar foarte bine de asta, doar că oarecum în paralel cu decidenții politici.

Și, din nou, n-am auzit de o arhitectură de guvernanță pentru astfel de demersuri. Guvernanța e un sistem decizional mai flexibil, unde există cooperare și deschidere către tot felul de actori care pot contribui cu norme, idei, soluții. La nivelul României, nu știm ce structură de guvernanță se ocupă de transformarea digitală: ministerul și ADR doar? La nivel local nu putem discuta doar despre parterneriat public-privat, ci e necesară apropierea de expertiză de alte tipuri și de cetățeni într-o astfel de arhitectură de guvernanță. N-o spun eu, o spune și literatura de specialitate care deplânge lipsa cetățeanului din proiectele de smart city.

Guvernanța (multi-nivel) ar putea face diferența. Din păcate, aici nu putem discuta despre un „efect Brussels” care să ghideze viziunea către nivelul național. Dar avem guvernanță multi-nivel, care presupune angrenarea mai multor nivele decizionale într-un domeniu de politici publice.

Statele și Big Tech. It’s complicated.

Ambasade de „silicon”

Nu cred că mai trebuie să menționez de „atacul” de la Capitoliu ca să mai justific de ce ne stă BigTech pe cap tuturor în ultima vreme. Dar discuția trebuie purtată și altfel decât doar despre dezinformare și fake news pe rețelele sociale. E vorba de statutul acestor companii, numite Big Tech sau GAFA sau GAFAM, în funcție pe cine întrebi, adică Google, Apple, Facebook, Amazon și, ocazional, Microsoft.

Am citit cu entuziasm acum câteva luni despre noul ambasador „digital” al Danemarcei. Nu era primul, dar era prima femeie în acest post. Asta cred că a făcut parte din entuziasm. Danemarca are un astfel de birou de „techplomație” începând din 2019 și e prezentat mai ales ca o legătură dintre statul danez și Silicon Valley. Într-un interviu cu New York Times, primul deținător al acestei poziții a declarat că aceste companii tech au cel mai mare impact asupra societății digitale și “[they] have moved from being companies with commercial interests to actually becoming de facto foreign policy actors” [1].

Între timp, s-au extins. Site-ul danezilor menționează atât angajamentul către o reprezentare diplomatică în Silicon Valley, cât și reprezentarea statului danez în „forumuri de guvernanță globală a tehnologiilor emergente”. Nu doar atât, dar au un birou deschis în China.

A, și ce s-a înâmplat cu primul deținător al acestei funcții? A trecut de la a lucra pentru un actor veritabil în relațiile internaționale (Danemarca) la unul „de facto” (Microsoft) pe politici publice pentru Europa.

De ce îi trebuie unei țări ca Danemarca o „ambasadă” în Silicon Valley? Ce statut ar avea aceste companii dacă statele ajung să aibă ambasade pe lângă ele? Să fac legătura și cu Uniunea Europeană: unde e locul acestor companii dacă Comisia Europeană alocă tot mai mult efort reglementării și controlării lor? De la această speță pornește articolul de azi, mai precis încerc un răspuns nuanțat desigur la câteva dileme mai generale: Sunt aceste companii actori în relațiile internaționale? Și dacă da, cum ar trebui să fie relația dintre acestea și state/UE? Mai simplu și în engleză, friends or foes?

Actori în relațiile internaționale?

Pe scurt, da. No-brainer, știu, dar problema e mai extinsă decât atât. Sistemul relațiilor internaționale recunoaște mai mulți actori – actori statali și non-statali. Pentru cei mai mulți specialiști, statele sunt cei mai importanți actori. La non-statali îi includ pe toți ceilalți: organizații internaționale, organizații non-guvernamentale, corporații multinaționale și indivizi. Până aici, putem include BigTech în sfera actorilor non-statali în cadrul corporațiilor multinaționale pentru că au operațiuni, interese și angajați în mai multe state. Un actor veritabil, dar nu într-atât încât să atragă deschiderea de ambasade pe lângă ele.

Fără să intru prea mult în teorii plictisitoare, există câteva poziții cu privire la rolul unor astfel de companii pe scena internațională. Unii le văd ca reprezentând interesele statelor de unde provin, iar alții le văd ca lipsite de loialitate față de guvernele lor și dornice de a-și satisface propriile interesele. Aici se complică lucrurile pentru că depinde de statul la care te raportezi.

Este Huawei o companie indepedentă ce-și urmează interesele proprii și ale acționarilor săi sau este un agent al guvernului chinez? Recentele reticențe față de pătrunderea Huawei pe piețele 5G din UE ne cam duc către varianta a doua. Dar celelalte? Este Google agent al guvernului american? Sau viceversa? Putem găsi argumente pe fiecare parte a argumentului. O știre recentă mi-a atras atenția și m-a dus mai degrabă către viceversa. Cu toate acestea, aici vorbim mai degrabă de interese economice. Deschiderea unei ambasade sugerează și altceva decât interese economice, mai ales că nu cunosc ca o țară să aibă o ambasadă pe lângă Shell sau BP (dacă tot data is the new oil [2]).

Totuși, cu ce sunt diferiți?

În primul rând, sunt diferiți pentru că sunt percepuți diferit de către state și ridicate la alte standarde, iar exemplul danez este ilustrativ. Faptul că au deschis o ambasadă înseamnă că le percep ca pe niște actori cu interese proprii și cu influență pe măsură. Desigur, Google nu are suveranitate și independență, dar prezidează asupra unor teritorii întinse din spațiul digital. Google a ajuns să fie sinonim cu Internetul și nu mai trebuie să ținem minte numele unor site-uri pentru a le accesa pentru că întotdeaua Google va fi acolo să ne spună ce să accesăm.

Cercetătorii spun că sintagma că datele sunt noul petrol nu este chiar exactă, având în vedere că petrolul este o resursă finită, în timp ce datele sunt practic infinite și pot fi refolosite [Idem 2]. Tocmai din acest motiv sunt percepute diferit de către state pentru că au acces la resurse practic infinite, anume datele. Au datele și infrastructura necesară pentru a le transforma în informații prețioase pentru companiile care cumpără reclame pe spațiile lor sau pentru acele entități care propagă dezinformare folosindu-se de același model de publicitate online ca orice companie.

Având aceste resurse infinite, au potențialul de a-și extinde serviciile către noi și noi teritorii. Facebook are nu doar rețele sociale, dar și aplicații de comunicare sau companii care dezvoltă aplicații de realitate virtuală. Amazon are partea de comerț electronic, conținut video, logistică, dar și partea de smart home. Această multiplicare a serviciilor asigură și multiplicarea datelor disponibile aproape ca într-un cerc vicios/virtuos (depinde pe ce parte a baricadei sunteți).

Acumularea de date este strâns legată de alt motiv pentru care sunt diferite de alte companii-actori în relațiile internaționale., anume potențialul sau capacitatea (voită sau nu) de a influența indivizii. Shosanna Zuboff descrie un astfel de model de acumulare a surplusului de comportament[3], unde datele sunt extrase, dar sunt folosite pentru a prezice și, în final, a determina anumite comportamente. Facebook are un exemplu celebru prin care a modificat fluxul de știri a 700 de mii de utilizatori pentru a testa cum îi influențează expunerea la diferite tipuri de postări. Au concluzionat că emoțiile și sentimentele exprimate pe Facebook de către alții ne influențează și nouă starea de spirit.

Ce alți actori – statali sau non-statali – au astfel de resurse infinite și capacitatea de a influența indivizi dincolo de granițe?! Repercusiunile nu mai țin de interese economice, ci chiar de stabilitatea democrației și aici revin la ceea ce s-a întâmplat la Capitoliu la începutul lunii ianuarie. Proliferarea dezinformării poate că nu e dictată de către aceste companii, dar sunt un efect advers destul de usturător pentru statele lumii care se văd destabilizate de aceste noi forme de putere.

Și aici este și cuvântul cheie, puterea lor nu stă doar în niște cifre de afaceri care depășesc PIB-urile unor state, ci mai ales în uneltele lor, în cunoașterea la care au acces și modul în care le pot folosi. Puterea este ceva familiar în domeniul relațiilor dintre state. Sursa acestei puteri stă nu doar în tehnologie, dar și în modelul de business adoptat, anume esența existenței lor. Puterea este ceva familiar în domeniul relațiilor dintre state. Iar acest model începe să fie criticat de către Uniunea Europeană și chiar perceput ca o amenințare, așa cum spune și Ursula von der Leyen: „modelele economice ale platformelor sociale media macină fundamentele societății noastre”[4].

Deci, ce fel de relație?

Can’t live with them, can’t live without them. Cam asta ar fi rezumatul relațiilor dintre state și BigTech la ora actuală.

Can’t live with them…așa cum sunt pentru că din ce în ce mai mulți actori statali sunt conștienți că nu mai pot fi lăsate să se reglementeze singure și să creeze inteligențe artificiale pentru a intermedia și decide la ce conținut avem acces sau nu. Uniunea Europeană a și propus deja SUA să realizeze împreună un set de reguli globale care să le reglementeze activitatea [4]. Rămâne de văzut ce va face SUA, al cărei guvern are un istoric îndelungat de colaborare cu Silicon Valley indiferent de „animalul” (măgarul sau elefantul) aflat la putere [Idem 3].

Can’t live without them... pentru că în același timp aceste companii ne oferă unelte extrem de utile pentru viața noastră de zi cu zi, iar liderii statelor/UE știu asta. Totodată, există un schimb notoriu de personal între sectorul public și companiile mari, așa cum și povestea primului ambasador digital danez în Silicon Valley o ilustrează. Acest schimb ar întreține și o astfel de relație între state și companiile BigTech.

Pentru UE, direcția e cam trasată spre reglementarea marilor platforme online deoarece reglementarea este modul prin care UE și-ar putea arăta și ea caracterul de actor relevant în relațiile internaționale.

Companiile au unelte, date și cunoaștere, statele/UE au legitimitatea care le permite să influențeze activitatea companiilor prin astfel de reglementări. Nu e o luptă pentru supremație, fiindcă lucrează pe planuri diferite, dar ar putea apărea pericolul ca legitimitatea să fie știrbită cu uneltele pe care le au BigTech.

Referințe

[1] https://www.nytimes.com/2019/09/03/technology/denmark-tech-ambassador.html

[2] https://www.europarl.europa.eu/RegData/etudes/BRIE/2020/646117/EPRS_BRI(2020)646117_EN.pdf

[3] Shosanna Zuboff, The Age of Surveillance Capitalism. The Fight for a Human Future at the new Frontier of Power, London: Profile Books, 2019

[4] Special Address by Ursula von der Leyen, President of the European Commission | DAVOS AGENDA 2021 https://www.youtube.com/watch?v=unl2SBxH9oo

Despre societatea digitală. Altfel.

Introducere

Postarea de azi este puțin mai academică decât de obicei, dar o pot înscrie foarte bine în scopurile pentru care am început acest efort – anume de a traduce transformarea digitală în termeni simpli pentru cei neavizați, dar și de a detalia câteva din ideile care nu se regăsesc în dezbaterile publice cu privire la transformarea digitală.

Am mai scris aici că uneori nu trebuie să luăm lucrurile de-a gata și trebuie să ne gândim ce se află în spatele discursului dominant cu privire la digitalizare, care poate fi rezumat destul de simplu: s-o facem odată că nu-i așa de complicat! Problema e că nu există discuții cu privire la aspectele care vor sta la baza acesteia. Cum ar fi societatea digitală, care e un termen la modă, pe lângă competențe digitale, digitalizare, etc. Credem că trăim într-o societate digitală doar pentru că-i vedem pe toți în jur dând scroll pe telefoane. Think again!

Deci ce aflăm azi?

  • ce stă în spatele conceptului de societate digitală
  • cum ne afectează pe noi acestea
  • ce se poate face ca să putem contracara efectele adverse date de societatea digitală.
Pe rând.

Ce stă în spatele conceptului de societate digitală

Depinde pe cine întrebi. Indicatorii societății digitale din indexul DESI al Comisiei Europene ne oferă câteva idei: accesul la Internet, viteza de conectare, abilitățile digitale, utilizarea Internetului. Societatea digitală trebuie să fie inclusivă, să poată fi accesibilă tuturor, sau cel puțin așa se dorește, dar indicatorii prezentați de către UE în fiecare an ne arată că acest deziderat nu e atins încă. Alte cuvinte cheie din discursul UE cu privire la societatea digitală se referă la orașe inteligente sau guvernare electronică.

În esență, societatea digitală există prin virtutea pătrunderii tehnologiei informației și comunicării în viețile noastre, dar și prin faptul că ne modifică relațiile cu ceilalți, de la indivizi la entități publice și private.

Deci, ca de obicei, tehnologia joacă un rol primordial. Dar tehnologia nu este un zeu cu voință proprie care intervine cum îi taie capul în viețile noastre și în relațiile cu ceilalți. Este creată și implementată de către oameni, deci are mai multe manifestări în societate în funcție de scopurile acestora. Aici mutăm discuția către mediul academic și aici intervine iar ideea că societatea digitală nu trebuie să arate într-un fel sau altul, dar există câteva trenduri care o marchează la ora actuală. Dar în mod cert nu este dată doar de procentul cetățenilor care utilizează Internetul sau obiceiurile pe care aceștia le au online.
Jurnalul academic Internet Policy Review, publicat de către Institutul Humboldt pentru Internet și Societate, a dedicat un volum special dedicat conceptelor definitorii din spatele societății digitale (2019):
  • platformizarea (platformisation) – „penetrarea infrastructurilor, a proceselor economice și a cadrelor platformelor în diferite sectoare economice și sfere ale vieții” (Poell, Nieborg, va Djick, 2019, pp.5-6).
  • dataficarea (datafication) – modul în care platformele transformă în date procese și practici care nu au putut fi cuantificate până acum (Mejias, Couldry, 2019).
  • guvernanța algoritmică (algorithmic governance) – „o formă de ordonare socială care se bazează pe coordonarea dintre actori, pe reguli și încorporează proceduri epistemice complexe bazate pe calculatoare” (Katzenbach, Ulbricht, 2019).
  • bulele (filter bubbles) – perturbarea fluxurilor de informații în mediul online care are loc când membrii unei comunități online comunică doar între ei pe subiecte preferențiale (Bruns, 2019).
  • confidențialitatea (privacy) – nu mai este privită strict din punct de vedere informațional, ci mai ales din perspectiva ușurinței de a colecta date și individualizării colectării datelor.
Le pot descrie cel mai bine privind cum ne afectează ele pe noi indivizii.

Cum ne afectează

Cam oriunde te uiți, ești într-o formă sau alta prins/ă de unul de elementele de mai sus la simple contacte cu mediul online. Pentru a nu mă lungi, o să iau doar trei dintre cele de mai sus pentru a exemplifica: platformizarea, dataficarea și guvernanța algoritmică.

Platformizarea

Platformele joacă un rol semnificativ în viețile noastre. Google mediază relația dintre tine și toate aplicațiile pe care le instalezi pe telefonul tău. Amazon îți poate oferi tot ce vrei pe lumea asta. Platformele își tot extind granițele pe Internet prin fiecare achiziție de servicii noi (apropo, Google a primit aprobare de a achiziționa FitBit), dar și prin agregarea utilizatorilor- fie cei care folosesc serviciile, fie cei care oferă servicii pe platformă. Cu timpul, devine tot mai greu să ieși din ecosistemul platformei și devine tot mai greu să accesezi conținut în afara ei. Facebook are mijloace de comunicare (Messenger și Whatsapp), are Instagram pentru fotografie, dar are și Marketplace și servicii de postare de slujbe vacante. Dacă faci o căutare pe Google și îți apare un rezultat de la Facebook, accesul către Facebook se va realiza prin închiderea paginii anterioare a Google. Ca să te țină pe Facebook. Și așa ajungem la a pune semnul egal între platformă și mediul online.
Exemplu: Conturile lui Trump de pe marile platforme social media au fost suspendate în urmă cu câteva zile. Știrea a fost senzațională desigur, dar să nu uităm că nu e ca și cum nu mai poate posta nimic pe Internet. A și făcut-o de altfel. Deci dacă Trump dispare de pe social media, nu înseamnă că dispare de pe Internet. Dar lucrurile așa par pentru ochiul neavizat.

Din punct de vedere economic, lucrurile sunt și mai complicate.  Dacă ai o mică afacere, produsele tale vor avea automat o expunere mai mare pe platformă de e-commerce. Sacrificiul pe care-l faci, pe lângă comisionul de 20%, este să oferi acces la date cu privire la ce s-ar putea vinde mai bine și poate indirect să-ți dai cu stângul în dreptul pentru că deținătorul platformei poate vine și mai bine și mai ieftin ca tine. Platforma de e-commerce nu trebuie să mai facă studii de piață extinse cu privire la dezvoltarea portofoliului de produse pentru că are deja totul pus la dispoziție de către miile de comercianți.

Dataficarea

Da, știu, e un englezism tradus poate prost. Nu, nu există în DEX. În sens larg, se referă la tendința de a transforma orice comportament uman în data points pentru ca, odată agregate, acestea să ne dea acces la noi înțelesuri cu privire la…orice. Sau poate se referă și la transformarea aceluiași comportament uman în variate forme de date.

Exemplu: De la plimbarea cu bicicleta surprinsă de senzorii din oraș, la aceeași plimbare cu bicicleta surprinsă de ceasul inteligent și până la inevitabila postare pe social media cu privire la aceeași plimbare. O singură acțiune, multiple puncte și modalități de colectare a datelor. Dacă în trecut poate această acțiune era banală, acum colectarea acestor date poate genera informații prețioase și poate și venituri celor care le colectează.

Pentru administrația locală, e bine că am generat date pentru că vor contribui la planul de extindere a pistelor de biciclete, bazat pe obiceiurile de plimbare prin oraș ale cetățenilor. Pentru rețeaua socială, am generat date cu privire la preferințele noastre și deci am putea fi țintiți cu reclame legate de un stil de viață sănătos (deci bani cheltuiți de către publicitari și intrați în vistieria platformei). Pentru noi ce mai rămâne? Poate satisfacția unei ture de succes cuantificate și ea cu ceasul inteligent, dar care satisfacție poate că nu mai e de ajuns dacă nu am ajuns la un anumit număr de like-uri.

Dataficarea introduce chestiuni politice și filosofice, în viziunea autorilor studiului citat mai sus. Inevitabil, vom vorbi despre chestiuni de putere ca urmare a dataficării și a exploatării extinse. Pe partea filosofică, există comportamente care nu trebuie „dataficate”? Putem exista în afara datelor mai nou? (Mejias, Couldry, 2019). Aplicat pentru exemplu mai sus, care parte din plimbarea cu bicicleta nu poate fi dataficată? Vă las să gândiți pentru voi aici.

Guvernanța bazată pe algoritmi

Odată ce ni s-au extras datele din toate părțile și s-au utilizat pentru ca aplicațiile să învețe (cele bazate pe machine learning mai ales), putem fi supuși guvernanței bazate pe algoritmi. Adică ordinea socială sau unele decizii pot fi lăsate pe seama unor algoritmi. Autorii identifică unele probleme aici, desigur. Cele notorii sunt posibila supraveghere în masă, transparența algoritmilor, probleme legate de autonomia umană și biasuri (preconcepții ale oamenilor transpuse în cod).
Exemplu: ai fi dispus/ă ca un algoritm să decidă unde va merge copilul tău la școală pe baza datelor care există în sistemul educațional și în mediul online despre el? E o decizie cu bătaie lungă care poate nu trebuie lăsată doar în mâna unor creații artificiale care moștenesc din slăbiciunile umane. Ai încredere în cel care a creat algoritmul să nu includă în codul său unele prejudecăţi ale sale?

Dincolo de un astfel de exemplu teoretic, guvernanța algoritmilor există deja în viețile noastre. De fiecare dată când dai refresh la pagina de Facebook, un algoritm decide ce vei vedea. Nu poți vedea întregul puzzle, iar algoritmul îți afișează câteva piese dintr-un colț. Pare inofensiv, dar acest refresh ne poate configura starea de spirit. Nu putem vedea ce e în spatele algoritmului Facebook, dar am putea fi îndreptățiți să vedem ce e în spatele unuia care decide viitorul educațional al copiilor noștri sau care ne calculează taxele sau care decide dacă primim un împrumut sau nu.
Poate că totuși ai fi de acord cu unele dintre acestea dacă ai știi ce e în spatele lor. Sau dacă ai ştii că decizia finală n-o ia algoritmul, ci un om. Așa intervine ideea autorilor studiului de a evalua algoritmii pe două criterii – transparență și gradul de automatizare. Dintre toate provocările societății digitale, aceasta pare cea cu cele mai multe ramificații în esența umană de a avea liber arbitru – de la autonomie până la cunoștințele necesare luării acelei decizii. Deci, ne poate afecta cel mai mult dacă nu o studiem și evaluăm cu atenție. Nu doar decidenții, dar mai ales noi, cei de rând. Să cerem transparență, să cerem verificare umană sau să fim informați cu privire la procesul decizional aflat în spatele unui algoritm…toate acestea nu sunt imposibile, dar sunt greu de realizat dacă nu există o discuție în public pe acest subiect.

Ce putem face

Good question. Statul/entitățile suprastatale și dezvoltatorii de tehnologii pot interveni – fiecare pe planul său.

O să încep cu dezvoltatorii de tehnologii pentru că oarecum pare contraintuitiv ca ei care au mult de câștigat din unele dintre aceste elemente să intervină pentru a contracara efectele adverse. Aceștia pot construi soluții care să nu contribuie la castelul de cărți numit mediul online. Și unii o fac. Servicii, cum ar fi DuckDuckGo sau Qwant, sunt alternative sănătoase la un motor de căutare. ProtonMail este un serviciu de sine stătător care nu colectează date. Nu sunt platforme, nu integrează numeroase servicii și nu colectează date personale pentru reclame.

Mai la baza World Wide Web-ului se află o propunere a fondatorului acestuia, Sir Tim Berners Lee. El pornește de la premisa că datele colectate sunt o pacoste pentru unele organizații (pentru că trebuie să respecte reguli) și că indivizii vor să fie în controlul datelor personale. Așa că a venit cu ideea unor pods – personal online data stores – în esență niște spații virtuale unde noi decidem ce date stocăm online, iar aplicaţiile vor avea acces doar cât le dăm noi. Deci nu ar mai exista acele „silozuri” de date – Facebook, Google, Apple, etc. – ci doar un singur set de date – al nostru. Poate așa am reduce din imboldul de dataficare, dar și din ambiția celor care creează și manipulează algoritmi pe baza acestor silozuri. Sistemul se numește Solid și funcționează pe sistem open source, adică oricine poate contribui la el prin dezvoltarea de aplicații.

Dar statul/entitățile suprastatale? Acestea pot doar să reglementeze aceste tendințe, deci pornind de la actuala configurație a web-ului și actualele trenduri. UE nu poate opri platformizarea și nici nu o face cu noile sale propuneri de legislație pentru acestea. Creează doar câteva obligații și restrângeri pentru platforme. Una dintre ele vizează exact limitarea utilizării datelor de business a comercianților de pe platformele e-commerce pentru crearea de avantaje competitive. Deocamdată sunt doar propuneri. Nici dataficarea nu o oprește, având în vedere modul în care marșează mai nou pe utilizarea datelor pentru inovații, în special în ceea ce privește datele industriale sau cele produse în sectorul public. Limitarea colectării datelor personale se realizează totuși prin GDPR prin împuternicirea și informarea utilizatorilor. Problema algoritmilor este tratată la nivelul Uniunii Europene, în special în contextul inteligenței artificiale, printr-o comunicare menită să ghideze viitoarele intervenții în utilizarea acesteia. Dar se limitează la sectorul public și la unele utilizări de mare risc și eludează sectorul privat, acolo de unde vin marile îngrijorări de fapt.

Riscul este că reglementarea apare mai încet ca inovațiile tehnologice, iar noi cei de rând suntem prinși în această vâltoare: nu prea înțelegem nici reglementările, nici inovațiile, dar nici nu suntem bine informați cu privire la necesitatea reglementării sau la riscurile tehnologiilor.

Concluzie

Mi-am propus să traduc altfel termenul de societate digitală, așa cum este el cercetat prin alte părți și am observat că acele concepte definitorii – platformizarea, dataficarea și guvernanța algoritmică – ne înconjoară activitatea online. Demn de reținut e că ele în sine nu dăunează individului, ci pot și ușura viața acestuia. Cui nu-i convine să cumpere hârtie igienică, televizor și un lingou de aur din același magazin online cu o singură comandă?! Doar că, fără intervenții tehnice sau politice, astfel de practici se pot dovedi dăunătoare. Așa a apărut și s-a dezvoltat dezinformarea masivă pe rețelele sociale – prin algoritmi, prin date şi prin menţinerea utilizatorilor în ecosistemul platformei.

Desigur, pentru România n-aveam cum să nu adaug un alt element central al societății digitale – diviziunea digitală. Spre exemplu, trebuie să înțelegem că unele decizii sistemul public vor fi luate pe date ciuntite de masivul decalaj digital şi acele date nu vor reflecta niciodată realitatea din teren. În România, de aici trebuie pornit. Despre asta, într-o ediție viitoare 🙂

Bibliografie

Bruns, Axel. 2019. “Filter bubble”. Internet Policy Review 8 (4). DOI: 10.14763/2019.4.1426. https://policyreview.info/concepts/filter-bubble.

Katzenbach, Christian, and Lena Ulbricht. 2019. “Algorithmic governance”. Internet Policy Review 8 (4). DOI: 10.14763/2019.4.1424. https://policyreview.info/concepts/algorithmic-governance.

Mejias, Ulises A., and Nick Couldry. 2019. “Datafication”. Internet Policy Review 8 (4). DOI: 10.14763/2019.4.1428. https://policyreview.info/concepts/datafication.

Matzner, Tobias, and Carsten Ochs. 2019. “Privacy”. Internet Policy Review 8 (4). DOI: 10.14763/2019.4.1427. https://policyreview.info/concepts/privacy.

Poell, Thomas, and David Nieborg, and José van Dijck. 2019. “Platformisation”. Internet Policy Review 8 (4). DOI: 10.14763/2019.4.1425. https://policyreview.info/concepts/platformisation.

CARE-I TREABA CU PLANUL NAȚIONAL DE REZILIENȚĂ?

Explic pe scurt și pe lung ce e planul național de reziliență, de ce avem nevoie de el, ce înseamnă pentru digitalizarea din România, ce ne cere UE să facem și ce am făcut noi până acum.

Pe scurt și simplu

Închipuie-ți că ai un IMM, ai început prost în urmă cu 30 de ani, ai avut parte de schimbări de conducere pe parcursul anilor, mulți angajați te-au căpușat, au furat bani din casă, dar cumva ai scos-o la capăt. Ai crescut și în 2007 ai intrat într-un club patronal, acolo unde mai găsești companii mari cu care nu îndrăznești să te compari. Aveți strategii comune de creștere, aveți grijă de angajații voștri, dar fiecare se ocupă de bucătăria sa internă mai mult sau mai puțin. Primești fonduri să te dezvolți, să crești, nu-ți iese tot timpul. Mai iese leadership-ul confederației să te critice când e cazul că n-ai rezultate, că nu te-ai modernizat (destul de des – asta e din cauza managerilor).
Vine anul 2020, vine pandemia, ești cam obligat să închizi din operațiuni, 2 luni stai pe loc și ai multe pierderi pe toate planurile. Nu te ajută nici istoricul de stagnare prin care ai trecut. Cifrele arată prost, dar hei, ai noroc cu acel club în care ai intrat în urmă cu 14 ani. Aceasta are niște bani puși deoparte, are destulă putere să se împrumute pentru membrii săi și deci îți pune la dispoziție niște sume pentru investiții menite să te ajute să te transformi pe toate planurile.

Tot ce trebuie să faci este să scrii un plan nou de afaceri. De ce nou? Pentru că lucrurile nu mai merg ca înainte. Planul trebuie regândit pe total alte baze și trebuie să fie foarte specific pentru că „prietenii” vor sta cu ochii pe tine. Trebuie să îți asumi niște ținte de digitalizare și tranziție climatică (adică ce produci să fie prietenos cu mediul și chiar neutru climatic) și să te asiguri că fiecare angajat o duce bine, printre altele. Ce mai, o corvoadă! Dacă e mulțumit, clubul îți dă banii, dar ține minte că acesta îți dă și din buzunarul propriu, și se și împrumută pentru tine!

Ce faci? Păi, scrii un plan de redresare și reziliență, dar nu chiar cum ți-a cerut clubul – nu atât de specific precum au cerut. Ei cer chiar lucruri noi, tehnologie nouă, noi moduri de a gândi lucrurile. Dar tu poate zici, „ei, poate merge și așa”. Problema e că n-ai cum să reinventezi roata având în vedere că tu ești perimat ca dotări, infrastructură, mod de lucru și ai nevoie să îi ajungi pe ceilalți din urmă cu chestii de bază, cum ar fi conectare la Internet și calculatoare prin birouri sau să-ți pregătești angajații. Ce faci? Noroc că e final de an, lumea e ocupată cu altceva, ai schimbat managerul și echipa de conducere și ai șansa de a o lua de la capăt.

Pe lung și cuprinzător

Dacă nu te-a convins explicația pe scurt, merci că ai rămas încă aici, pentru că aici răspund cu adevărat la întrebarea din titlu: care e treaba cu planul de reziliență? Adresez și alte întrebări pe care poate îți e greu să le înțelegi ca  simplu cetățean: Un cetățean care totuși vrea să rămână informat: ce val al digitalizării va veni peste noi? ce ne pune Uniunea Europeană să facem? câți bani vom lua cu adevărat?

Ce e Planul Național de Reziliență și de ce mi-ar păsa?

Nu cred că mai trebuie să spun că trăim vremuri extraordinare și dificile pe aproape orice plan. Am trăit cu toții șocul pandemiei și nimeni nu a fost cu adevărat pregătit pentru a face față provocărilor. Pe scurt, nu suntem rezilienți, conform celui mai la modă termen în științele sociale. Poate la nivel individual reușim să absorbim șocurile, dar la nivel de comunități, state și Uniunea Europeană, liderii au recunoscut această realitate.
Primul pas către rezolvarea unei probleme este să recunoști că o ai. Pasul următor ar fi să te adaptezi și să pui laolaltă un plan pentru a răspunde mai bine următoarelor provocări. Acesta este în esență planul de reziliență cerut de Uniunea Europeană, doar presupune cu mult mai mult. Cu aproximativ 30 de miliarde mai mult.

Deci, Planul Național de Reziliență e tema de casă pe care Comisia Europeană ne-a dat-o, anume să spunem cum vom cheltui cele 30 miliarde de euro promise printr-un mecanism european despre care o să scriu mai jos.

De ce ți-ar păsa? În esență, acesta e un plan de investiții publice, deci vor fi pompați bani peste tot. Dacă rămân la digitalizare, concentrarea principală e la transformarea administrației publice cu unelte digitale, dar sunt țintite și investiții în dotarea instituțiilor de învățământ, în spitale sau în sistemul judiciar. Deci dacă locuiești în România, vei intra în contact cu aceste schimbări într-o formă sau alta. Asta dacă se vor implementa, desigur.

Ce ne cere Uniunea Europeană?

Așa cum am spus mai sus, planul acesta e o temă de casă, deci avem niște indicații de lucru și vom fi verificați de către Comisia Europeană. Să le luăm pe rând.

Indicațiile de lucru ale României în realizarea planului de reziliență provin din mai multe direcții – anume din evaluările periodice făcute de către Comisie în cadrul Semestrului European, dar și din strategia de dezvoltare durabilă emisă de aceasta pentru anul 2021. Acestea sunt recomandări de țară emise de către Comisie în anul 2020:

  • să consolideze competențele și învățarea digitală și să asigure accesul egal la educație
  • să direcționeze cu prioritate investițiile către tranziția ecologică și digitală, în special către transportul durabil, infrastructura de servicii digitale, producția și utilizarea energiei în mod nepoluant și eficient, precum și către infrastructura de mediu, inclusiv în regiunile miniere.
  • (implicare indirectă a digitalizării) Să îmbunătățească eficacitatea și calitatea administrației publice, precum și previzibilitatea procesului decizional

Din strategia de dezvoltare durabilă spicuiesc câteva aferente capitolului digitalizării:

  • accent pe conectivitate – dezvoltarea rețelelor 5G și extinderea celor de mare viteză pentru reducerea decalajelor digitale (adică între cei care au acces la Internet și cei care nu au)
  • dezvoltarea competenţelor digitale pentru toate categoriile (nu doar în școli, ci ca învățare pe tot parcursul vieții)
  • transformarea administrației publice, inclusiv digitalizarea sistemelor de justiție
  • digitalizarea întreprinderilor – prin adoptarea durabilă a unor soluții digitale și printr-o transformare digitală rezilientă din punct de vedere cibernetic în toate sectoarele
  • dezvoltarea capacităților digitale de vârf
  • cheltuielile publice vor trebui să sprijine tranziția verde și digitală, inclusiv prin achiziții publice verzi și digitale
Așa cum am mai spus pe aici, par lucruri de bun simț, iar Comisia ne cere coerență, lucruri cu impact pe termen lung și țintire a provocărilor atât pe plan național, cât și pe plan european. Investițiile din România trebuie să țintească provocările din imaginea de mai jos: accelerarea, renovarea, reîncărcarea, conectarea, modernizarea, dezvoltarea și recalificarea/perfecționarea. Spre exemplu, trebuie să existe programe de modernizare a competențelor digitale la toate vârstele în conformitate cu prioritatea pe recalificare… și așa mai departe.
Sursă foto: Comisia Europeană
Nu doar atât, dar primim cam „mură-n gură” printr-o serie de documente de lucru ale Comisiei, unde sunt ilustrate exemple de priorități și investiții, dar și un draft cum ar trebui să arate planul. Oare de ce sunt puse toate așa la dispoziția statelor? Pentru că aceste planuri trebuie să se materializeze cât mai repede, având în vedere că mare parte a sumelor vor trebui cheltuite până în 2023, iar implementarea ar trebui să se încheie până în 2026.
Nu doar atât, dar contează și originea sumelor. Vedeți voi, în general „fondurile europene” de care știm cu toții se adună prin contribuția fiecărui stat membru la un buget intitulat Cadrul Financiar Multianual. Doar că acest mecanism european pentru reziliență, denumit Facilitatea pentru Redresare și Reziliență și care ne cere nouă acest plan, se constituie și din granturi, dar și din împrumuturi. Comisia se va împrumuta prin obligațiuni pe piețele financiare pentru a finanța aceste investiții. Deci nu mai vorbim doar de solidaritatea statelor membre, ci și de asumarea unor riscuri pe piețele financiare. Oricum, să nu uităm, fondurile europene pe care le știm cu toții vor exista și ele în tandem cu planurile de reziliență, iar suma totală care se previzionează a se investi la nivel european e 1,7 trilioane euro.
Am spus și că vom fi verificați de către Comisie. Acest lucru se va întâmpla atât în perioada imediat următoare din punct de vedere al măsurilor propuse și al coerenței planului. Implementarea va fi supervizată atât de către Comisie, cât și de către Parlamentul European care va putea interpela Comisia cu privire la progresul statelor. Desigur, vom avea și un scoreboard al progresului statelor membre către țintele asumate în plan și către țintele digitale și climatice la nivel european.

Cum arată planul nostru (până acum)

Secțiunea asta ar putea fi catalogată și ca un „work in progress”, dat fiind că da, România are un plan de reziliență publicat, dar este produs de fosta conducere a Ministerului (care acum se numește Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene – iar trebuie să schimbe domeniul .gov.ro!). Actualul ministru a declarat deja că va face o serie de schimbări la plan (nu știu prea multe aici, din păcate) și după ce am parcurs atât documentul României, cât și documentele puse la dispoziție de către Comisie, trebuie să fiu de acord cu el.

În primul rând, trebuie refăcută structura care nu respectă modelul Comisiei, dar și lipsesc câteva elemente de strategie destul de necesare pentru oricine a scris vreodată un proiect. O să exemplific două care mi se par cele mai evidente:

  • Comisia cere ținte clare de atins – dar cum le poți atinge dacă nu ai o valoare de bază de la care pornești? Spre exemplu, planul românesc nu conține valori de bază (baselines) pentru procentul elevilor cu competențe digitale scăzute care vor trebui crescute sau pentru procentul funcționarilor publici care vor necesita pregătire pentru competențe digitale. Aceste date nu pot fi extrapolate din Indexul Societății și Economiei Digitale. Sau numărul cetățenilor care vor utiliza instrumentele administrației digitalizate? Planul vorbește doar de infrastructurile care vor fi create, numărul de instituții care vor fi vizate, etc.
  • Comisia mai cere o evaluare ex ante, să-i zicem, a impactului măsurilor asupra tranziției digitale. Mai simplu – în ce măsură o anumită reformă contribuie la tranziția digitală? În totalitate (100%), parțial (40) sau deloc? (cu mențiunea că vor fi și alte tipuri de investiții – cum ar fi pentru infrastructură de transport care nu au cum să contribuție la tranziția digitală cerută de UE)
În al doilea rând, poate că ar trebui regândite unele intervenții. Prezint pe scurt reformele propuse pe digitalizare din actualul plan (secţiunea 11 din planul disponibil pe site-ul MFE, pardon MIPE) ca apoi să mă întorc la cerinţele Comisiei:
  • digitalizarea serviciilor de sănătate și educație – pentru a crește capacitatea de reziliență în criză pandemică
  • digitalizarea sistemului de administrare fiscală și vamală
  • eficientizarea sistemului judiciar prin digitalizare
  • îmbunătățirea activității de securitate cibernetică multifuncțională
  • elaborarea și implementarea unor strategii de transformare digitală a României:
    • elaborarea și implementarea strategiei de digitalizare a serviciilor publice în conformitate cu prioritățile Agendei Digitale pentru Europa; (funny story, DAE este numele unei strategii vechi din 2010, deci nu mai e valabilă)
    • elaborarea și implementarea Strategiei de Transformare Digitală a Întreprinderilor cu scopul de a îmbunătăți competitivitatea pe piața europeană dar și pentru a crește accesibilitatea la robotizare, automatizări industriale și conectivitate;
    • cadru național de implementare a strategiei 5G

Nu contest că toate cele de mai sus trebuie făcute, desigur că sunt necesare. Doar că lipsesc câteva lucruri din cerințele Comisiei:

  • accentul pe reducerea decalajelor digitale prin extinderea accesului la Internet (dacă suntem pe locul 11 în DESI la conectivitate nu înseamnă că nu avem de lucrat la asta)
  • accent pe dezvoltarea competențelor digitale la toate categoriile (deși aceasta va fi abordată într-un program separat din celelalte tipuri de fonduri structurale care ne vor fi puse la dispoziție – voi discuta și despre asta). Ceea e ciudat având în vedere că face parte din recomandările noastre de țară
  • nu există acea raportare la prioritățile europene: accelerarea, renovarea, reîncărcarea, conectarea, modernizarea, dezvoltarea și recalificarea/perfecționarea

Desigur, timpul nu e pierdut și noua guvernare va reface planul, deoarece primele sume urmează a fi eliberate cel mai devreme începând din martie-aprilie 2021, conform Comisiei. O să revin cu detalii atunci când va apărea noua versiune. Lucrurile sunt oricum mai cuprinzătoare decât am reușit eu să cuprind aici.

Dilema rezilienței și alte concluzii

Închei cu o serie de idei legate de o întrebare din introducere pe care n-am adresat-o în mod expres: ce înseamnă acest plan pentru digitalizarea din România? Nicio grijă, nu voi vorbi despre șansa României sau de momente astrale sau orice pe sistemul ăsta.
România are o dilemă, din ce văd eu în ceea ce privește tranziția digitală și reziliența. Trebuie să „înghesuie” atât reforme de bază, cum ar fi extinderea conexiunii de Internet sau dotarea cu calculatoare a școlilor, cât și planuri despre utilizarea tehnologiilor de vârf în institute de cercetare avansată. Are un gol de umplut mult mai mare decât au alte state membre. Dilema rezilienței pentru României ar fi următoarea: cum balansezi această cerință de inovație prin tehnologii de vârf cu lucrurile de bază pe care să le faci ca să asiguri pasul către tranziția digitală? În anumite contexte, e vorba nu de tranziție digitală, ci pură tehnologizare. Tehnologizarea este trecerea de la hârtie și pix la calculator, iar tranziția digitală este mai mult decât atât. Simpla tehnologizare nu îți asigură reziliență.
Vor apărea multe platforme – platformă unică/integrată la școli, spitale, pentru evenimente de viață. Rămâne să urmărim cine le va realiza, având în vedere că rezilliența înseamnă să ai și control asupra infrastructurii și a datelor.

Planul se va completa cu celelalte instrumente pe fonduri europene care vor finanța aspecte ale digitalizării, cum ar fi Programul Operațional Creștere Inteligentă, Digitalizare și Instrumente Financiare sau Programul Operațional Regional care va avea o componentă pe acțiuni smart region/smart city/smart village. Ar fi fost bine dacă cele două documente ar fi avut o strategie națională de transformare digitală la care s-ar fi putut raporta. Nu avem.

 

Digital Policy este o platformă de analize de politici publice digitale, axată pe nivelurile european, național și local.

Pagini

Newsletter