Există o vorbă de ceva vreme în educația românească: notele nu reflectă adevăratele cunoștințe ale elevilor. Sugerează, de fapt, că goana după note este mai importantă decât acumularea cunoștințelor. Recunoașteți: cu toții am făcut-o la un moment dat, mai ales la materiile pe care nu le înțelegeam sau nu le plăceam nicicum. Unii o fac pentru toate materiile, pierduți fiind într-un sistem educațional care nu formează spirit critic sau analitic. Fac sprint către un test, apoi către altul și se trezesc la finalul școlii că n-au rămas cu nimic.
Nu vreau să vorbesc despre sistemul educațional aici, desigur, dar expresia de mai sus caracterizează și mersul României către societatea digitală – așa-numitul proces de transformare digitală. Alergăm către un loc mai bun în clasamentul Digital Economy and Society Index (DESI), alergăm către niște statistici mai bune pentru viteza de Internet, pentru accesul la Internet, pentru competențe digitale și tot așa. Și aici pot adapta expresia cu notele: statisticile nu reflectă adevăratul progres al României în materie de transformare digitală.
Aceasta este o postare dincolo de cifre. La fel ca viziunea educației de acumulare a competențelor și nu a cunoștințelor, transformarea digitală a României ar trebui ghidată de o serie de principii și nu doar de către cifre. Pentru cine crede că eu spun aici că statisticile nu contează: nu asta spun, ci spun că cifrele acelea trebuie atinse ținându-se cont de principii și de o viziune cu privire la transformarea digitală.
Deci, despre ce e vorba în această postare? În, esență, e vorba despre o privire de ansamblu cu privire la procesul de transformare digitală a României, dincolo de cifre și uitându-ne în principal la principiile societății digitale, așa cum le-a elaborat Comisia Europeană și le-am discutat și aici.
Principiile societății digitale, explicate.
În general, transformarea digitală nu este prea politizată. Încă. Dar există niște „curente de gândire” sau viziuni despre cum ar trebui să arate societatea digitală. Orașele smart au fost printre primele terenuri de joacă ale acestor viziuni. Cercetarea în domeniu distinge între două curente, anume orașele smart în viziunea corporatistă și viziunea „alternativă” asupra lor. Viziunea corporatistă imaginează un oraș tip utopie, unde toate problemele s-au rezolvat cu ajutorul tehnologiei, care desigur este asigurată de aceste mari corporații, gen IBM, Microsoft etc. Tehnologia dictează și deciziile de luat la nivelul orașelor. Viziunea alternativă, în schimb, arată că astfel de abordări corporatiste ignoră problemele adevărate ale orășenilor, lasă în urmă categorii defavorizate și, în general, pune accentul pe partea socială, pe mobilitate, pe experiența cetățenilor ca resursă pentru politicile locale.
Sună cunoscute aceste viziuni? Păi, Facebook, spre exemplu, promovează o viziune similară cu cea corporatistă pentru orașele inteligente: comunitățile au doar beneficii de pe urma serviciilor sale și că mai multă tehnologie este necesară pentru a rezolva problemele din rețea, cum ar fi dezinformarea care se rezolvă cu mai multă inteligență artificială care să o detecteze. Ambele modele de business, atât ale IBM (pentru smart cities), cât și ale Facebook, se bazează pe extragerea de date, model adesea criticat de Comisia Europeană (mai ales în ceea ce privește Facebook).
Apropo de Comisia Europeană, aceasta a emis o serie de principii pentru societatea digitală, care sunt menite să ghideze statele membre în tandem cu atingerea acelor ținte de pe busola digitală. Le reiau aici pe scurt:
- libertatea de exprimare, inclusiv accesul la informații diverse și de încredere
- libertatea de a deschide și de a desfășura o activitate comercială online;
- protecția datelor cu caracter personal și a vieții private, precum și dreptul de a fi uitat;
- protejarea creației intelectuale a persoanelor în spațiul online.
- accesul universal la serviciile de internet;
- un mediu online sigur și de încredere;
- educație și competențe digitale universale pentru ca cetățenii să poată participa în mod activ în societate și la procesele democratice;
- accesul la sisteme și dispozitive digitale care respectă mediul;
- servicii și administrație publice digitale accesibile și centrate pe factorul uman;
- principii etice pentru algoritmii centrați pe factorul uman;
- protejarea și responsabilizarea copiilor în spațiul online;
- accesul la serviciile de sănătate digitale.
Simpla lor enumerare e suficientă pentru a observa că seamănă cu viziunea aceea alternativă asupra orașelor smart din literatura de specialitate. De ce? Pentru că se centrează pe factorul uman, nu pe cel tehnologic. De ce e nevoie de astfel de linii care să ne ghideze? În primul rând, pentru că acestea asigură protecția unor drepturi fundamentale în Uniunea Europeană – libertatea de a te informa, nevoia de a te proteja în spațiul online, nevoia de a te simți în siguranță etc. În al doilea rând, pentru că Uniunea Europeană promovează mai nou mantra „ceea ce e ilegal în offline trebuie să fie ilegal și în spațiul online”, creând de fapt o echivalență dintre cele două spații.
Adevărul e că uneori nu mai facem diferența dintre online și offline, iar viața noastră se desfășoară tot mai des la granița dintre cele două spații. Pentru a elimina riscul ca spațiul online să se transforme într-un Vest sălbatic, există aceste principii și drepturi. Desigur, acestea creează obligații și presiuni pentru state, deşi unele au alte tradiţii (cu privire la prelucrarea datelor personale) sau porniri anti-democratice (cum ar fi Ungaria).
Se respectă aceste principii în România? Pornește cineva inițiativa de politică publică de la acestea? Există măcar premisele pentru așa ceva? Acestea sunt întrebările care vor răspunde de fapt la cea din titlu: cât de pregătită este România pentru transformarea digitală?
Se respectă aceste principii în România?
Tabloul complet al României este extrem de greu de realizat și nu poate fi făcut aici, dar o privire obiectivă de ansamblu putem face. Ca orice răspuns nuanțat pe care-l dau aici, o să fie și cu da și cu nu. Voi face asta cu ajutorul unor exemple/povești în efortul de a merge dincolo de cifre, dincolo de DESI. Pentru un răspuns compact, le voi grupa în libertăți, protecții și tipuri acces.
Libertățile în spațiul online - informare, exprimare și deschidere a unei afaceri online
La capitolul informare și exprimare, da, nu avem piedici majore. Mediul online din România e adesea toxic și extrem de divizat dacă ne uităm la cum se desfășoară discuțiile pe rețelele sociale. Cu toate acestea, există mai multe moduri de a ne informa și exprima online și adesea le pierdem cu vederea. Aceste libertăți nu se limitează doar la rețelele sociale, ci se extind la nivelul responsabilităților autorităților publice de a ne pune la dispoziție un cadru de consultare, de a ne prezenta informații în format inteligibil și de a ne ușura exprimarea opiniilor.
Da, se deschid ședințele autorităților publice locale către public, acesta este într-adevăr un pas în față. Dar nu peste tot și nu fără piedici – adesea, ordinea de zi nu se cunoaște, nu se anunță din timp etc. De altfel, Prefectura Bihor a constatat „sincope mari” în aplicarea prevederilor din Codul Administrativ care cer transmiterea ședințelor în mediul online pentru cetățeni. Alt exemplu aici: cum se manevrează legea 544/2001 privind liberul acces la informațiile publice – de la necesitatea prezenței fizice la sediul instituției a solicitantului pentru a se identifica până la enunțarea unor motive aberante în defavoarea solicitării.
Deschiderea și desfășurarea online a unei afaceri se pot face în România. De altfel, un proiect cu fonduri europene a făcut posibil portalul Registrului Comerțului pentru înregistrarea unei firme și alte operațiuni similare. Victorie! Portalul nu e foarte prietenos și trebuie să știi ce vrei să faci, dar există o serie de ghiduri și cumva-cumva reușești. Cât despre interacțiunea acelei firme în mediul online cu statul român…asta e o altă poveste și se leagă de lipsurile statului român mai mult, decât de ale firmei.
Protecție - date personale, creație intelectuală, mediu online sigur, protecția copiilor în mediul online, etică
GDPR a fost marea sperietoare în mediul online în 2018 când a intrat în vigoare. Își propune să ne protejeze datele personale, să ne informeze cu privire la ce se întâmplă cu ele, dar și să protejeze copiii în spațiul online. Regulamentul se respectă și nu prea (din experiență personală și din presă). Unele bănci transmit datele clienților pe Whatsapp, șefa autorității privind persoanele cu dizabilități sugerează că unele documente pot fi trimise prin același whatapp către direcțiile de protecție socială și tot așa. Nu zic cum am mai văzut liste afișate public la instituții de învățământ cu scutiri de taxe pe probleme medicale cu nume și prenume. Pe scurt, în teorie avem, în practică mai puțin, atât din nerespectare, cât și din lipsa de informații.
Protecția copiilor în spațiul online există și la nivel de GDPR și se întâmplă prin anonimizarea rezultatelor la examene de exemplu. Dar bullying-ul și hărțuirea online sunt abordate prin campanii de informare mai degrabă decât prin acțiuni concrete. Nu avem, din păcate, în școli educație media sau educație online care să instruiască elevii la acest capitol și până nu se intervine la nivelul sistemului de educație, dar și al educației părinților, o să tot vedem la știri videoclipuri cu copii care se bat.
Trebuie să fac niște lămuriri în ceea ce privește creația intelectuală, anume la ce se referă și de ce trebuie să avem așa ceva. Creatorii de conținut suferă în mediul online în general pentru că nu li se respectă drepturile de autor, se copiază conținut. În plus, rețelele sociale sunt destul de pricepute în a distribui conținut, dar și de a accelera difuzarea conținutului contrafăcut. Aici poate fi vorba de oricine, de la influenceri până la bloggeri și presă locală online. Situația e complicată și cred că are nevoie de o analiză separată, dar merită de spus că presa locală suferă, presa independentă e sufocată de clickbait și fake news, iar influencerii sunt la mila algoritmului. Un cadru pentru protejarea acestora este necesar la nivel european și el este deja intrat în vigoare, doar că, desigur, România nu a adoptat încă o lege naţională care să transpună directiva copyright până la expirarea deadline-ului. Propunerea a fost pusă în dezbatere publică în aprilie 2021.
Principiile etice în inteligența artificială. Avem în dezbatere un cadru privind inteligența artificială la nivel național la câteva luni după ce a avut loc una la nivel european. E greu de evaluat această serie de principii mai degrabă pentru că AI este de-abia în dezvoltare și nu suntem jucători majori la nivel european. Deci, aici nu mă pronunț, time will tell.
În final, trăim într-un mediu online sigur și de încredere? Siguranța e un termen relativ, totuși. Avem instituții care se ocupă de acest lucru, provenite și ele din cadrul european privind securitatea cibernetică. Își fac treaba la nivel de instituție, de la alerte de phising până la contracararea atacurilor cibernetice. Dar la nivel individual? Avem o cultură a siguranței în mediul online? Știrile care arată cum românii cad în capcane în mediul online nu sunt totuși rare. Aș răspunde cu nu aici – nu avem o cultură a siguranței în mediul online și așa cad pradă și instituțiile unor atacuri ransomware – vezi ceea ce s-a întâmplat și cu Primăria Oradea lunile trecute.
Acces - la Internet, la servicii de educație digitală, la dispozitive care respectă mediul, la servicii publice digitale, la servicii de sănătate digitale
Aici se cam împute treaba pentru că avem lipsuri mari la infrastructura care să permită respectarea acestor principii. În teorie, putem zice că da, avem acces la servicii de educație digitală pentru că școlile au primit tablete și orele s-au făcut online. Dar cum s-au făcut? Care sunt rezultatele?
Același lucru și pentru serviciile publice digitale. și cele de sănătate. Consultația prin Whatsapp e utilizată. Avem (parțial) servicii publice online – putem plăti taxele online, putem să ne înscriem la facultate, putem să urmărim ședințele online. Dar cum? Cum sunt acele servicii? Ce limbaj utilizează? E limbaj funcționăresc sau pe înțelesul meu? Trebuie să merg la ghișeu ca să depun online? Trebuie să merg eu la 7 instituții (chiar și online) sau pot ele să comunice între ele pentru mine? Și tot așa. Cred că voi lăsa întrebările să fie retorice. Posibile răspunsuri se găsesc totuși aici.
Acces la dispozitive care respectă mediul avem, dar nu cred că știm cât de dăunătoare sunt aceste dispozitive dacă nu sunt gestionate corect.
Cât de pregătiți suntem?
Transformarea digitală în Uniunea Europeană se va realiza pe aceste baze, iar statele membre trebuie să contribuie prin politicile naționale la aplicarea și respectarea lor. Având în vedere discuția de mai sus, poate România să treacă cu adevărat către societatea digitală pe model european?
Ce avem? Avem acces la Internet destul de facil (scriu această postare din Săvârșin unde a urcat fibra optică până în vârful dealului și am semnal 4G), dar nu este așa peste tot. Avem un mediu online vibrant, dar destul de toxic.
Ce nu facem? Ce nu am făcut? Nu implementăm la timp legislația europeană (vezi GDPR și directiva copyright), vorbim despre digitalizarea serviciilor publice și nu despre transformare, educația digitală nu funcționează corect, competențele noastre digitale sunt limitate și nu știm să ne protejăm suficient pe Internet. Infomarea în mediul online este adesea limitată la rețelele sociale care nu ne prezintă realitatea așa cum e. Nu prea vorbim despre aceste principii în spațiul public, ci vorbim despre digitalizare ca salvarea noastră, așa cum e în versiunea corporate a orașelor smart. Nu pornim de la cetățean în design-ul serviciilor publice digitale, ci ne ghidăm după tehnologie.
Alergăm după statistici (una din țintele din programul de guvernare este chiar urcarea în clasamentul DESI) și utilizăm concepte pe care poate nu le înțelegem cu adevărat. Pe scurt, umblăm după note.
