Ce urmăresc?
- suprapunerea discuțiilor pe transformare digitală – nivel european, național și local
- mesajele principale care reies în acest domeniu (cu traducere din legaleză/„tehnologiolă” în română)
- spirala care poate ghida transformarea digitală – viziune, cadru legal și investiții
Ai ceva de învățat de aici?
- că deși par separate, nivelele lucrează de fapt pentru același lucru și au piedici sau viziuni comune
- că UE setează viziunea, cadrul legal și oferă investiții și că nivelul național și cel local au nevoie de acest ghidaj
- și câteva elemente despre care e posibil să mai auzi/citești în viitorul apropiat – autonomie strategică, suveranitate digitală, date, once only, user experience, smart city
„Nu s-a făcut digitalizare”, am auzit random într-o seară zapând printre programele de știri când am prins expresia asta aproape jucăușă prin inepția ei. Din afirmația asta, folosită ca justificare pentru lipsa unor reforme naţionale, nu înțelegem decât că digitalizarea se realizează așa în eter fără ca nimeni să nu intervină. Probabil că autorul afirmației n-a vrut să supere nicio parte a spectrului politic. Oricum, nu mai zic că o astfel de afirmație induce și ideea că digitalizarea e salvarea. Nu e chiar o rețetă bună de oferit unui public care nu înțelege în totalitate schimbările prin care societatea și statul român ar trebui să treacă.
Normal că niciuna din cele de mai sus nu sunt afirmații corecte și în articolul de săptămâna asta vreau să mă axez pe prima parte. Să trecem de la „se face” la „ei fac”, adică de la nu-știm-cine-ce-da-e-musai la actorii care ar trebui să aibă preocuparea transformării digitale în România și nu numai.
Cum se va desfășura treaba asta? Nu voi enumera o listă de instituții care în România nu știm sigur cum comunică și cum organizează transformarea digitală (alo, guvernanță?). Mai degrabă voi merge pe nivele decizionale – de la UE, la nivelul național și cel local. De asemenea, voi trasa și câteva idei centrale enunțate de fiecare dintre acestea – așa cum am avut beneficiul de a le identifica în această săptămână. Pentru a ușura înțelegerea, voi aborda trei paliere – viziune, cadru legal și investiții.
Trei conferințe audiate într-o săptămână, trei nivele decizionale, o singură temă centrală: transformarea digitală sau digitalizarea, cum ne place să-i spunem neaoș. Sursele? Conferințele (audiate parțial sau total – că tot s-au desfășurat aproape în paralel) Masters of Digital, Conferința Biroului Parlamentului European în România privind Planul Național de Reziliență și Redresare și conferința „Orașe și Comunități. Viziunea 2030” de la Oradea.
Să purcedem.
Nivelul european
Simt nevoia să precizez ceva aici: transformarea digitală nu presupune doar niște seturi de aplicații folosite într-o administrație sau companie – ci presupune un efort diversificat pe mai multe paliere. De fapt, sunt trei paliere: discutăm atât despre măsuri concrete – cadru legal + investiții în tehnologie și transformare -, dar și despre viziune. Viziunea o exprimă liderii europeni foarte bine în discursuri, dar până la măsuri concrete e un drum lung de bătut – pavat cu eforturi de lobby și diluări/schimbări ale propunerilor inițiale prin prisma dialogului instituțional Comisie – Parlament – Consiliu. Deci, ce face UE pentru transformarea digitală? Pe scurt, se cam mișcă în toate direcțiile.
- internațional
Charles Michel a discutat săptămâna aceasta de autonomie strategică și suveranitate digitală la conferința Masters of Digital. În traducere? E de fapt un fel mai complicat și poate mai pompos de a fixa ideea că UE își urmărește interesul de a deveni un actor puternic (not self-centered, but strong and independent) și de a nu depinde de ceilalți jucători pentru tehnologii esențiale și inovatoare (SUA, China), chiar dacă este oarecum în urma acestora. Mai mult, dorește să-și exporte viziunea către alți parteneri -„to look outside of the borders to work for a fairer, better, and greener world”. Am regăsit iarăși apelul către SUA pentru a lucra împreună către un set de reguli globale care să ghideze spațiul digital (transparență, protecția datelor, responsabilitatea companiilor, poate și taxare digitală). Deci, viziune este 🙂 .
- în interiorul Uniunii
Coborând la nivelul UE, aici încep să se simtă efectele pentru noi, cetățenii-utilizatori, pentru că discutăm de cadru legal. Reglementarea e cuvântul de bază și aici Charles Michel a și citat „efectul Brussels” ca dovadă a influenței UE prin cadrul său de reglementare. Pe scurt, nu doar că avem reglementări mai stricte în interiorul UE, dar companiile care trebuie să le respecte „le exportă” către alte jurisdicții pentru că este mai eficient din punct de vedere al costurilor. Am scris aici despre câteva reglementări ce vor veni în cursul acestui an și care vor schimba relația noastră cu spațiul digital și posibil să fie extinse și acestea.
La capitolul acesta, a punctat și von der Leyen în speech-ul ei de la aceeași conferință- reglementările „business-friendly” și unice la nivel de UE sunt una din soluțiile pentru viitorul deceniu digital al UE (a doua: investițiile despre care voi vorbi mai mult la celelalte 2 nivele). Reglementări? 
Check!
De la Charles Michel am auzit și de „busola digitală” care va fi decisă la întâlnirea Consiliului European din martie – anume un set de obiective digitale la care toate statele membre trebuie să se angajeze ca să avem mult-trâmbițatul „deceniu digital al Europei”. Desigur, statele vor și raporta progresul lor către aceste obiective. Ideea e că degeaba cheltuim 20% din buget pe proiecte digitale, dacă acesta nu contribuie cu adevărat la transformarea digitală europeană și, probabil, elevarea UE ca actor digital semnificativ. Bifăm și aici viziune. Dar aici poate că e o problemă – angajamentul pe schimbări climatice e simplu și ușor de urmărit – „neutralitate climatică”, reduceri de emisii, etc. Cum măsurăm digitalul? Procente care ascund adevărata imagine? Viteze de Internet? Cantități de date utilizate? Rămâne de văzut.
- la nivelul statelor membre
Când trecem la interferența dintre nivelul european și statele membre, vorbim atât de reglementare, cât și despre investiții. Discursul public de la noi scoate mai mult in evidență posibilitatea de investiții, iar planul național de reziliență și redresare (PNRR) e vedeta zilelor noastre. 20% din investițiile din acest plan trebuie să fie canalizate către proiecte pe transformare digitală. Nu vă gândiți la site-uri pentru instituții publice sau simple achiziții de tehnologie, va trebui să fie vorba de reforme fundamentale, nu niște proiecte cu bani cheltuiți să fie cheltuiți.
Cifre am tot auzit, dar idei? Încă nu știm, planul național al României e în etapa în care se află mulți studenți de-ai mei în perioada asta – de rescriere a proiectelor. Am scris aici cum UE „ne cam dă mură-n gură” ce fel de proiecte ar fi fezabile pentru acest plan. Principiul lor – my money, my rules. Principiul nostru? More money, more problems. Ne mutăm astfel la nivelul național.
Nivelul național
Preocuparea la nivelul național stă în două din cele trei dimensiuni discutate mai sus: investiții și cadru legal. Odată cu banii care ne sunt băgați în traistă, constatăm că avem mai multe probleme pe care le-am ignorat pe parcursul câtorva ani buni.
La capitolul investiții, nu am auzit deocamdată decât despre banii din PNRR, cifre bombă de 6 miliarde de Euro. Cât despre țintele investițiilor, nu e încă clar ce va fi finanțat prin PNRR. Din discursurile publice ale decidenților, ne putem face o idee cam ce ar fi necesar pentru asigurarea rezilienței sau, în cazul nostru, a supraviețuirii într-o lume digitală. Încep să apară informații mai detaliate și poate mai coerente despre ” digitalizare” decât în programul de guvernare. Și mai deprimante. Spre exemplu, nu există incă o „hartă” a serviciilor digitale oferite de către autoritățile de orice fel. Acum Autoritatea pentru Digitalizarea României lucrează la un astfel de audit. Pasul următor ar fi interconectarea sistemelor, asta dacă e posibil.
In paralel, discursul public e axat pe date – desigur „prioritate zero”. Conform ministrului Teleman, datele sunt fundamentul pentru transformarea digitală. Doar că dacă nu avem o situație clară a serviciilor digitale, nu putem ști dacă setul de date produs de fiecare servește la ceva sau nu. Dacă nu avem date, nu știm nici ce aparate administrative trebuie restructurate, dar nici câte persoane din acea administrație nu au competențe digitale. Bulgărul se rostogolește la vale.
Altă prioritate asumată de decidenții politici pentru transformare digitală este „once-only”, adică o identificare unică a cetățenilor în raport cu instituțiile statului. Nu 7 conturi la 7 instituții, ci doar unul singur. Ca să ne dăm seama cât mai durează până vom ajunge acolo, pașii simplificați ar fi: audit, regândire, interconectare, abia apoi „once only”.
Cadrul legal e marea „bubă” pentru transformarea digitală, dacă stăm să ne gândim că eliminarea ștampilei dintr-o instituție publică e o știre. Dacă pentru UE reglementarea este soluția pentru o piață internă unică și protecția consumatorilor, pentru România reglementarea este necesară pentru a crea un cadru propice digitalizării. De ce? Pentru că am aflat în altă conferință că legea nu îți permite să emiți unele autorizări în format digital. În contextul acesta, am auzit o afirmație poate curajoasă de la Dragoș Tudorache, anume că agenda digitală trebuie să treacă într-o fază transpartinică, de-ideologizată. E drept că transformarea digitală nu are culoare politică, dar canalizarea investițiilor într-o parte sau alta are și aici sigur va interveni gândirea politică.
Ce lipsește de aici? Investiții avem, reglementări avem sau o să avem (sau măcar discuții despre reglementări). A, da, viziunea era! Deocamdată pare că încercăm să punem laolaltă niște lucruri pe care credem că ar trebui să le facem fără un set de principii care să ne ghideze.
Nivelul local
Cu această afirmație mă mut la nivelul local. La nivel local, discutăm cel mai adesea despre orașe inteligente ca manifestări ale transformării digitale. Aceasta este prioritatea evidențiată de participanții la conferința „Orașe și comunități. Viziunea 2030”, care a avut loc la Oradea. Un oraș inteligent nu înseamnă doar un oraș unde administrația este digitalizată și m-am bucurat să aflu că această viziune este împărtășită de către participanții din diferite orașe din România, începând cu Oradea. Prioritatea este, conform administrației locale din Oradea, ridicarea calității vieții în tandem cu dezvoltarea economică, nu accelerarea dezvoltării tehnologice cu orice preț. Deci, bifăm viziunea.
Cadrul legal este buba și pentru orașele din România, unele îmbunătățiri pe linie tehnologică nu pot fi făcute în administrațiile locale fiindcă nu există legislație care să fie neutră din punct de vedere tehnologic. Având în vedere că legislația nu e de ieri, de azi, nu pot decât să concluzionez că orașele s-au descurcat cum au putut (așa cum spune de altfel și literatura de specialitate cu privire la guvernanța urbană) în efortul de a deveni competitive pe palierul digital.
Investiții și priorități? Fondurile europene sunt „baza”. Nu mai insist aici, dar merge pe același principiu ca mai sus – orașele se descurcă singure cu fondurile europene. Sau ar trebui. Priorități? Voi lăsa deoparte cele mai avansate, dar resursa cea mai prețioasă și aici se constituie din date – nu cele personale. Ci datele rezultate din modelele de funcționare a semaforului inteligent, analiza camerelor video sau de la senzorii de pe pubelele de gunoi. Totuși, un oraș inteligent înseamnă și piste de biciclete și trafic aerisit de către semafoare inteligente, dar și clădiri eficiente energetic. Înseamnă și colectare selectivă a gunoiului, companii care activează în sectorul IT sau școli dotate cu tehnică. Să nu uităm că toate acestea se bazează sau ar trebui să se bazeze pe cetățeni inteligenți. Nu doar cel care deschide un start-up în Oradea, ci cel care colectează selectiv gunoiul, alege un mijloc alternativ de transport, care știe utiliza viitoarele aplicații ale administrației și care îi poate învăța pe cei din jur să facă la fel.
Ce leagă aceste nivele?
Trei nivele decizionale, o singură prioritate. În primul rând, le leagă accentul pus pe prioritatea transformării digitale. Asta e evident și dacă spun că într-o zi am încercat să urmăresc trei conferințe în paralel pe aceeași temă. Fiecare se mișcă în conformitate cu prerogativele și limitările sale.
În al doilea rând, văd că datele sunt prioritatea tuturor celor trei nivele. Spații comune de date, cum este proiectul Gaia-x (inițiativă franco-germană), la nivel de UE, identificarea datelor disponibile în administrația românească și generarea de date pentru nivelul local. Pentru ce? Pentru inovație și cercetare, pentru transparență și pentru luarea deciziilor. Aici aș face legătura cu un avertisment venit din cartea „Radical Uncertainty”, ai cărei autori (dintre care unul fost guvernator al Băncii Angliei) atenționează că prea multă încredere acordată datelor și analizelor făcute pe baza acestora riscă să ascundă adevăratele probleme și îi poate de-responsabiliza pe decidenți care se pot ascunde în spatele lor. Ei se refereau de fapt la economie și făceau legătura cu criza financiară din 2008 care nu a putut fi prezisă de datele avute și analizele făcute de specialiști. Dar ideea se păstrează.
De asemenea, nu am insistat aici, dar toate trei nivelele sunt legate de necesitatea unui parteneriat cu actorii privați care au „la mână” tehnologia. Orașele au nevoie de companii IT care să le dezvolte soluțiile, la fel și statul român, iar pentru UE prioritatea este să țină companiile inovatoare în Europa și să le creeze un mediu propice pentru dezvoltare. Pentru asta e nevoie de o abordare „business friendly”, așa cum spunea și Ursula von der Leyen. De altfel, parteneriatul public-privat este ceva normal pentru orașele inteligente, dar mai puțin pentru statul român.
Tripla spirală - „Viziune, cadru legal, investiții”
Fără viziune, nu sunt posibile celelalte două. UE e specialistă la viziuni – are în vedere o societate digitală echitabilă și bazată pe principii și valori, dublată de o piață internă digitală bazată pe protecția consumatorilor și competiție corectă. Acest model dorește să-l extindă către statele membre și către exterior.
Deocamdată viziunea e cam în ceață pentru nivelul național, iar cel puțin pentru Oradea am văzut că există câteva principii – protecția datelor, tehnologii simple, accent pe calitatea vieții, dezvoltare economică, etc.
Pentru UE, cadrul legal e unul din modurile prin care se realizează această viziune. Pentru România și orașe, acesta este o piedică pentru realizarea unor progrese.
Investițiile curg dinspre UE, spre statul membru și apoi către orașe. Foarte probabil, conform a ceea ce am auzit în aceste conferinte, orașele vor prelua o parte a implementării unor reforme din planul de reziliență. Controlul acestora va sta oricum la UE care va verifica planurile naționale și va da undă verde. Lupa e pusă pe noi și pe tot procesul de implementare. Să nu uităm totuși și de fondurile de coeziune care au o sumă totală mai mare, dar despre care nu mai vorbim din varii motive.
Ce n-am prea auzit?
O să încep cu eterna problemă pe care o am cu nivelul național/local. Nu prea am auzit de individ/cetățean (în discursurile naționale/locale). Adică auzim că trebuie să facem asta și cealaltă pentru cetățeni, dar ei sunt priviți destul de pasiv. Cetățeanul trebuie educat din punct de vedere al competenței digitale, datele cetățeanului trebuie protejate. Cetățeanul trebuie să poată utiliza o aplicație, iar tehnologia să fie realizată simplu. Cum realizezi simplu o aplicație dacă nu știi ce e simplu pentru un cetățean? Doar de la Code for Romania am auzit că trebuie să existe designeri de user experience în echipele care gândesc administrația publică digitalizată. Ce face o astfel de persoană? Se ocupă ca interacțiunea ta cu o platformă sau o aplicație să fie cât mai facilă.
Dar, ce-ar fi să-i întrebăm și pe cetățeni? Nu zic să-i facem pe toți user experience designers, dar zic să implicăm pe cetățeni în procesul decizional pe cât posibil. Asta se poate realiza mai ușor la nivel local. La nivel național, există și societate civilă pentru așa ceva și unii se ocupă chiar foarte bine de asta, doar că oarecum în paralel cu decidenții politici.
Și, din nou, n-am auzit de o arhitectură de guvernanță pentru astfel de demersuri. Guvernanța e un sistem decizional mai flexibil, unde există cooperare și deschidere către tot felul de actori care pot contribui cu norme, idei, soluții. La nivelul României, nu știm ce structură de guvernanță se ocupă de transformarea digitală: ministerul și ADR doar? La nivel local nu putem discuta doar despre parterneriat public-privat, ci e necesară apropierea de expertiză de alte tipuri și de cetățeni într-o astfel de arhitectură de guvernanță. N-o spun eu, o spune și literatura de specialitate care deplânge lipsa cetățeanului din proiectele de smart city.
Guvernanța (multi-nivel) ar putea face diferența. Din păcate, aici nu putem discuta despre un „efect Brussels” care să ghideze viziunea către nivelul național. Dar avem guvernanță multi-nivel, care presupune angrenarea mai multor nivele decizionale într-un domeniu de politici publice.
