AuthorMirela Marcut

cum stăm cu proiectele pentru servicii publice digitale?

In Orașe, România
De Mirela Marcut
12 minute

(notă: în acest articol folosesc mai mult termenul de „digitalizare” pentru că acesta este folosit exclusiv în descrierile proiectelor europene, deși am stabilit deja că nu acesta este termenul potrivit pe care trebuie să-l folosim)

Am participat săptămâna trecută la o dezbatere despre #digitalizare sau, mai bine zis, transformare digitală. Mulțumesc pentru invitație încă o dată, mi-a făcut plăcere să-mi expun ideile într-un cadru oficial (întreaga dezbatere o puteți găsi aici). Printre altele, am spus atunci că serviciile digitale din România suferă de fragmentare și că putem avea experiențe foarte diferite ca cetățeni în diferite colțuri ale țării sau chiar în același oraș, dacă ne mutăm de la o instituție la alta.

Little did I know then …că m-am înșelat, dar am și avut dreptate în același timp 🙂

Ca să ilustrez asta, o să pornesc oarecum azi invers în postarea asta, anume cu una dintre concluziile la care am ajuns după analiza proiectelor cu fonduri europene realizate de autoritățile publice (locale, centrale, sistemul judiciar etc) în perioada 2014-2020: serviciile nu au cum să fie fragmentate dacă multe din proiectele cu fonduri europene sunt aproape identice 🙂 Deci cum? Am descoperit proiecte aproape scrise la indigo, cu formulări identice sau aproape identice. Indiferent că există aceleași obiective de urmat prin programul operațional , formulările nu au cum să fie la fel dacă proiectul e făcut „personalizat”.

Pănă una-alta, să vedem mai clar despre ce e de învățat în postarea de azi:

  • există peste 100 de proiecte pe servicii publice digitale implementate cu fonduri europene (finalizate sau în curs de implementare)
  • orașele mari performează neuniform la atragerea unor astfel de fonduri
  • orașele mai mici implementează proiecte pe servicii publice digitale – asigurând astfel o posibilă dimensiune teritorială pentru transformarea digitală și experiență uniformă de cetățean în raportul cu autoritățile
  • entuziasm scăzut în unele județe (doar 1 proiect de genul acesta în mai multe județe)
  • o să fac și câteva referiri cu privire la arhitectura proiectelor și la conținut (cu unele surprize)

Înainte de analiza propriu-zisă, câteva cuvinte despre programul operațional analizat, sursa de date și câteva limitări ale analizei mele.

Cine și pentru ce dă bani autorităților PUBLICE pentru „digitalizare”?

În acest caz, cine = Uniunea Europeană care are un acord, numit Acordul de Parteneriat, cu România și prin intermediul căruia se stabilesc prioritățile de finanțare cu fonduri structurale pe o perioadă de 7 ani. La nivelul României, autoritatea care se ocupă de acest program este Ministerul Lucrărilor Publice, Dezvoltării și Administrației prin direcția sa de programe europene.

Pentru ce = îmbunătățirea capacității administrative a autorităților locale. Fondurile se împart în programe operaționale, iar acesta aferent autorităților se numește Programul Operațional Capacitate Administrativă.

Autoritățile care pot beneficia de aceste fonduri sunt autorități și instituții publice centrale, autorități administrative autonome, ONG-uri, parteneri sociali, instituțiile de învățământ superior acreditate și de cercetare, Academia Română, autorități și instituții publice locale de la nivelul județelor și municipiilor, autorități și instituții publice locale beneficiare ITI, instituțiile din sistemul judiciar.

Programul are o serie de axe și obiective prin intermediul cărora se pot finanța aceste proiecte de „digitalizare”, cum ar fi: măsuri de creștere a transparenței în administrația publică, simplificarea procedurilor administrative și reducerea birocrației pentru cetățeni și mediul de afaceri și simplificarea procedurilor administrative pentru cetățean, dezvoltarea abilităților personalului din instituții etc.

Scop, întrebări și limitări

Normal, aceste proiecte reprezintă informații publice și aici ajungem și la sursa de date care stă la baza acestei analize. Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene a publicat o hartă a stadiului implementării proiectelor cu fonduri europene până la 31.02 2021 pe programele operaționale din ciclul 2014-2020. Date deschise = food for research 🙂 Am luat la rând județele și am extras proiectele care făceau referire la digitalizare, soluții informatice, smart city etc.

De ce această analiză? Transformarea digitală este doar de puțin timp în textul fiecărui discurs public, dar banii puși la dispoziție pentru servicii publice digitale sunt acolo de mult mai mult timp. Sunt puși la dispoziție tocmai pentru că cineva dintr-un minister a negociat ca acești bani să fie acolo. Deci, scopul acestei analize este să scoată la iveală interesul pentru transformare digitală al autorităților publice eligibile pentru aceste fonduri.

M-au interesat următoarele chestii:

  • interesul pentru fondurile europene la nivel local este ridicat?
  • marile orașe au avut resurse mai mari de a se implica în astfel de proiecte?
  • care sunt prioritățile de digitalizare pentru autoritățile locale? care este specificul proiectelor?
  • ce iese în evidență din punct de vedere al conținutului și arhitecturii proiectelor?

Răspunsurile la aceste întrebări nu sunt universale, deci pot accepta că există unele limitări:

  • doar unele tipuri de autorități publice pot să acceseze aceste fonduri
  • transformarea digitală nu se realizează doar cu fonduri europene, ci se poate realiza cu fonduri proprii sau din alte surse. Depinde de capacitatea administrativă a autorităților
  • analiza se limitează la POCA, nu și la alte programe operaționale sau fonduri europene.
  • e posibil să-mi fi scăpat proiecte de digitalizare având în vedere că am avut acces doar la obiectivele proiectelor și mai puțin la activități din proiecte mari

Și acum că am acceptat că nu am de gând să ofer certitudini sau răspunsuri universal valabile, să purcedem 🙂

Care e tabloul general al interesului autorităților pentru „digitalizare”?

La prima vedere, tabloul este chiar optimist. Cifrele arată cam așa:

  • 141 de proiecte cu fonduri europene care vizează „digitalizarea” – atât la nivel de județ, cât și la nivel de autorități centrale (nu prea multe aici)
  • cele mai puține proiecte pe județ – 1 – Covasna, Dâmbovița, Gorj, Olt, Vaslui, Mureș etc
  • cele mai multe proiecte pe județ: Cluj – 7, Sibiu – 6, Hunedoara – 9, Alba – 8 + București (pe sectoare) – 8,
  • bani: total valoare proiecte – 561. 246. 050 lei, din care fonduri UE = 457. 306. 271 lei (diferența e din cofinanțări + contribuții private etc)

Totuși, proiectele pentru digitalizare par totuși relativ puține printre pleiada de proiecte pentru planificare strategică, pentru strategii anti-corupție sau managementul calității, training-uri pentru funcționari și altele. Probabil că acestea sunt mai multe pentru că sunt mai ușor de implementat decât soluțiile IT la nivel intern.

Distribuția pe județe este și ea neuniformă. În general, județele mai dezvoltate au bifat mai multe proiecte (Cluj, Sibiu, Alba). Aceeași distribuție poate fi explicată și altfel: județele cu mai multe orașe mici au bifat mai multe proiecte. Hunedoara este cap de afiș aici: Petroșani, Lupeni, Vulcan, Brad, Orăștie, Hunedoara, Deva (proiectele lor sunt similare). Harta cu proiectele e mai jos.

Mai departe can-can-urile. Că și aici sunt destule.

 

Made with Visme Infographic Maker

Ce iese în evidență?

  • proiecte aproape la indigo – cu obiective la fel – înfrumusețate cu 1-2 obiective extra -chiar și cu aceleași formulări (de la Târnăveni la Urziceni, la Onești și așa mai departe)
  • parteneri fantomă în proiecte sau deloc (e drept, în 6 proiecte), dar de unde vine expertiza de simplificare administrativă?! (întrebare retorică)
  • sintagma „masuri din perspectiva back-office (adaptarea procedurilor interne de lucru, digitalizarea arhivelor) si front-office” este foarte prezentă 🙂 – cu referire la simplificarea procedurilor interne, dar și ale celor cu contact cu cetățenii. În 6 proiecte regăsesc aceeași sintagmă fără nicio schimbare, iar în total 59 de proiecte folosesc separația back-office/front-office explicit. Coincidență?
  • formarea personalului este strict în legătură cu „utilizarea solutiilor informatice implementate in cadrul proiectului” – o înțelegere îngustă a termenului de competențe digitale -mai multe proiecte stipulează o astfel de formare în aceeași formulare (aprox.8)
  • nu există proiecte care să lucreze pe baza datelor
  • folosirea de ERP în unele proiecte 🙂 – exemplu- Eficientizarea si simplificarea serviciilor furnizate cetatenilor de catre Consiliul Judetean Calarasi prin implementarea unei solutii de portal cu servicii digitale pentru cetateni, managementul documentelor, ERP si digitalizarea arhivei – Lugoj, Mediaș, Constanța, Călărași, Reșița (aceeași formulare în toate proiectele)
  • retrodigitalizarea!!! Am învățat acest cuvânt trecând prin proiectele autorităților locale. Adică arhivarea documentelor pe un suport digital. Cuvântul nu există în română, desigur.

Există interes pentru digitalizare în rândul autorităților locale?

141 de proiecte par multe, dar, dacă le împart la 40 de județe, nu mai e același lucru. De asemenea, autoritățile locale nu pornesc din același punct. Unele județe și municipii sunt mai avansate în tranziția digitală (cum e Cluj), altele mai puțin și de-abia acum se aventurează. Așa se explică de ce Cluj are proiecte mai avansate (funcționarul virtual Antonia) și altele de-abia acum fac strategii și proceduri pentru simplificarea lucrului în instituție (Călărași, de exemplu).

Deci, există interes, doar că este neuniform. Acest lucru este valabil și dacă ne uităm la orașele mari. Aproape toate au proiecte de genul acesta, dar nu în grad foarte ridicat. Oradea are doar 1, Timișoara la fel, în timp ce Cluj-Napoca are 3 (2 la primărie și unul la CJ, restul fiind pentru alte orașe mai mici), Sibiu (orașul, nu județul) are 4 (2 la primărie, 2 la CJ).

Oricum, majoritatea proiectelor de digitalizare se derulează la nivelul municipiilor (106 + cele 8 de la nivelul sectoarelor Bucureștiului). La nivel județean, se derulează doar 25 de proiecte*, ceea ce este chiar puțin și poate duce către această fragmentare despre care vorbeam eu mai sus. Autoritățile locale nu sunt bule de sine stătătoare, ele există într-un ecosistem și colaborează cu nivelul județean, deci nu putem vorbi despre interconectare între cele două nivele. E bine că municipiile au astfel de proiecte, dar ele nu vor fi cu adevărat de succes fără a fi integrate mai bine în ecosistemul autoritățlor.

(* restul de 2 proiecte sunt derulate la nivelul instituțiilor centrale – Ministerul Justiției și Agenția Națională Antidrog)

Marile orașe sunt cap de afiș?

Da și nu. Așa cum am spus mai sus, interesul este neuniform și la nivelul orașelor mari și proiectele lor variază în funcție de momentul de tranziție în care se află. Constanța se află la momentul continuării arhivării electronice a documentelor și are un proiect de introducere a unui „sistem informatic”, în timp ce altele au funcționari virtuali.

Alte orașe mari se află mai degrabă în stadiul realizării strategiei lor de smart city – aici sunt Constanța, Ploiești, Galați. La Ploiești sunt chiar cursuri pentru ”smart city management”.

De fapt, orașele mai mici sunt mai semnificative pentru transformarea digitală pentru că dau o dimensiune teritorială acesteia și elimină insulele de servicii publice digitale din marile orașe. Ele ar trebui să aibă cel mai mare interes pentru a accesa astfel de finanțări, având în vedere finanțarea lor deficitară de la bugetul de stat. Deci, e îmbucurător să văd orașe mai mici cu proiecte pentru servicii publice digitale – Lupeni, Reghin, Băilești, Mediaș, Orșova etc.

Orașele mici ar trebui să fie capul de afiși aici.

Ce priorități au aceste proiecte? Care e specificul proiectelor?

Fără a număra steagurile ca Pristanda, am identificat câteva din prioritățile proiectelor:

  • arhivare electronică, ”retrodigitalizare” sau chiar „retrodigitizare” 🙂
  • simplificarea procedurilor interne și a celor care presupun contactul cu cetățeanul
  • implementarea de „soluții informatice” și realizarea de portaluri + soluții de plăți electronice – registratură electronică de exemplu
  • formarea personalului, dar explicit în utilizarea soluțiilor informatice care s-au cumpărat din proiect
  • e plin de strategii – smart city, dezvoltare durabilă etc
  • există proiecte pentru servicii sociale și medicale care să fie gestionate digital (Brașov)

Cine vine cu expertiza?

Aici recunosc că am fost surprinsă. Marea majoritate a proiectelor presupun muncă de simplificare a fluxurilor de lucru, a procedurilor, a serviciilor oferite, dar această simplificare se analizează de către mediul intern. Nu au parteneri în proiect care ar putea veni cu o perspectivă diferită și mai ales cu expertiză – un ONG, o instituție academică etc.

O astfel de muncă presupune cel puțin un audit și expertiză, de preferabil din exterior pentru că ar elimina subiectivitățile funcționarilor sau inerția în care se află atunci când pun în practică niște proceduri. Sau ar mai fi altă explicație – proiectul ar realiza aceste simplificări doar prin simpla achiziție a unor programe. Nici asta nu e ok – simpla achiziție de tehnologie nu simplifică munca funcționarului.

Cu toate acestea, există proiecte cu parteneriate – 19 la număr, dar nu sunt neapărat din exterior (pot să fie Asociații de Dezvoltare Integrată) și nici la categoria „experți” nu i-aș încadra pe toți.

La categoria parteneri pe bune, includ:

  • UBB – care are doar 1 proiect la Drobeta Turnu Severin
  • Transparency International – la Aiud și Sibiu

Nu pot să nu adaug și categoria parteneri „dubioși”:

  • ASOCIATIA PENTRU IMPLEMENTAREA DEMOCRATIEI – Alexandru Cumpănașu se află în spatele acesteia – și este partener în proiecte de la Alexandria, Sector 5 și Sector 3
  • Asociația Centrul de Resurse în domeniul Științelor Socio-Umane – care implementează proiecte la Medgidia și Dorohoi. Proiectele celor 2 orașe sunt aproape identice, nu doar în ceea ce vor să facă, ci și în exprimare 🙂

Și acum e rândul întrebării retorice: alți parteneri care se pricep la transformare digitală nu sunt în țara asta?! Ori nu au nevoie de expertiză, ori sunt parteneri dubioși.

Cum rămânem?

Cu proiecte scrise la indigo sau foarte asemănătoare, fără prea multă expertiză în spate, dar cu promisiunea simplificării procedurilor de lucru. Simplificare fără expertiză prin parteneriate.

Cu proiecte cu parteneriate dubioase.

Cu elaborare de strategii care nu știm dacă vor fi urmate sau nu.

Cu proiecte de „digitalizare” în orașele mici, lucru îmbucurător, totuși.

Cu formarea personalului strict din perspectiva utilizării programelor achiziționate prin proiect, deci cu competențe digitale prost înțelese la nivel de autoritate.

O să ziceți: OK, sunt proiecte identice, la indigo. Ce mai contează ce scriu dacă fac totuși ceva în direcția asta? Da, dar proiectele nu își vor îndeplini de fapt scopurile și nici programul operațional nu își va atinge țintele, dacă funcționarii sunt instruiți prin proiect să utilizeze doar soluțiile informatice achiziționate, dacă nu există expertiză prin parteneriate și dacă soluțiile IT doar cârpesc problema și nu simplifică cu adevărat lucrurile.

CiteșteSalvează

PNRR și Capra vecinului. Pe ce cheltuie statele pentru tranziția digitală?

In România, Uniunea Europeană
De Mirela Marcut
11 minute
transformare digitala

Dacă s-ar face un studiu cu privire la sportul național al românilor, ar ieși fotbalul sau oina. Dar nu e acesta. Mai degrabă e cel în care să ne uităm la alții și să ne comparăm cu ei. Ne place să ne uităm la ce au alții și ce nu avem noi, să râvnim la ce au și să și râdem că ei n-au ce avem noi. Dacă în viețile noastre comparația constantă cu ceilalți poate nu e cel mai bun exercițiu pe care-l putem face cu energia pe care o avem într-o zi, în științele sociale comparația este un instrument util pentru cercetare. Ne ajută să privim o situație din mai multe perspective și să extragem învățăminte.

Având în vedere că bifez atât calitatea de a face parte din această națiune, cât și cea de a fi în științele sociale, era normal că voi ajunge să fac o comparație pe aici. Și având în vedere că PNRR este „pe toate gardurile” și în majoritatea discuțiilor politice, m-am gândit că acesta ar fi bun prilej să vedem ce mai face capra vecinului. Capra = PNRR, vecinul = câteva state membre UE care au deja PNRR aprobat. Pentru că da, unele state membre au primit aprobare pentru planurile lor, în timp ce România este încă sub evaluare.

Ce poți urmări în acest articol:

  • cum arată procesul de aprobare a PNRR
  • cheltuielile din secțiunea „digital” propuse de către câteva din statele membre cu planurile aprobate
  • comparația cu România

Cum se evaluează și aprobă PNRR?

Fiind vorba de bani mulți, e vorba de un proces de evaluare și aprobare. Fiind vorba de reforme complexe și investiții substanțiale într-un mod în care nu s-a mai făcut până acum în UE, e vorba de un proces de evaluare și aprobare. „We need to get this right”, spune site-ul Comisiei Europene.

Comisia Europeană se ocupă de evaluarea lor și oferă o propunere de aprobare către Consiliu, care face aprobarea formală. La baza evaluării lor stau 11 criterii, dar cele mai importante sunt cele legate de:

  • țintele de 37% și 20% din buget alocate pentru investiții și reforme care sprijină obiectivele legate de climă, respectiv tehnologiile digitale
  • investițiile nu fac rău mediului înconjurător
  • investițiile și reformele se „mulează” priorităților și specificității statului membru
  • bifează recomandările de țară și contribuie la întărirea rezilienției și a potențialului de creștere a statului membru (nu știu exact cum se măsoară ultima parte, dar de-aia sunt oameni deștepți în DG-uri)

În urma evaluării, Comisia realizează un raport pentru un proiect de decizie a Consiliului pentru aprobarea planului statului respectiv. Până acum, Comisia a aprobat planurile Italiei, Spaniei, Greciei, Franței, Portugaliei, Letoniei, Luxembourgului, Austriei, Danemarcei, Germaniei, Slovaciei, Sloveniei, Belgiei, Lituaniei (până la ora la care scriu). Dacă n-ați numărat, jumătate din statele membre au planuri aprobate deja.

CE FACE CAPRA VECINULUI? (ĂLA DE CE ARE ȘI EU NU?)

Ca să nu plictisesc audiența, am ales doar o parte din cele 14 (până acum!) planuri aprobate. Toate sunt state care stau în fața României la indexul Economiei și Societății Digitale (DESI), dar sunt state cu grade diferite de dezvoltare socio-economică și sunt și state către care tindem sau cu care ne asemănăm. Franța, Germania, Danemarca ar fi din categoria statelor către care tindem. Slovacia, Lituania, Grecia sunt state cu care ne asemănăm în anumite circumstanțe. Voi include detalii despre Italia și Spania sporadic pentru că sunt țări unde trăiesc mulți români care vor interacționa cu autoritățile digitalizate și își vor trimite copiii la școlile viitorului. Le voi trata în aceste categorii și la final tragem niște învățăminte împreună.

Vecinul bogat

Prin ce se distinge calupul țărilor către care tindem? În primul rând, prin sumele acordate către investiții și reforme pentru tranziția digitală și schimbări climatice. Danemarca alocă 59% pentru obiectivele de climă, în timp ce Germania alocă 52% pentru tranziția digitală. Franța e undeva între cele două cu 46% pentru climă și 21% pentru tranziția digitală. Cel puțin unul din aceste obiective mari ale MRR este evidențiat prin aceste procente.

Rămânând la tranziția digitală, Danemarca și Franța prioritizează transformarea digitală a IMM-urilor, fie cu stimulente financiare pentru achiziționarea de echipament digital (Danemarca), fie prin scheme de granturi (Franța – din ce-mi dau eu seama din materialele Comisiei Europene) pentru a contribui la tranziția digitală a 200 de mii de IMM-uri. Altceva ce mi s-a părut interesant la Germania, apropo de domeniul economic: se va axa pe tranziția digitală a sectorului automotive. Franța dublează eforturile prin angajamente de pregătire și recalificare a forței de muncă în ceea ce numesc ei „slujbele viitorului”, cu o țintă de 25 de mii de persoane. Germania se axează pe extinderea accesului la Internet, fiind undeva sub media europeană la acces și viteză de Internet. De fapt, zonele rurale sunt țintite de toate cele trei state pentru extinderea accesului la Internet, dar să nu uităm nici de eforturile pentru dezvoltarea 5G.

Danemarca și Germania plusează mult la capitolul servicii publice digitale. Formularea din documentele aferente Danemarcei este amuzantă (pentru mine, românca): „further digitalising digital public services”. Deci, „digitalizarea” nu se încheie niciodată, nici în Danemarca. Iar Germania își asumă transformarea digitală a 115 servicii publice federale și a 100 de servicii publice regionale până în 2022.

Franța se distinge prin eforturile de dezvoltare a competențelor digitale ale cetățenilor, începând cu cei mai mici, anunțând programe pentru elevii din școlile primare și secundare, dar și pentru a pregăti viitori specialiști IT. La acest capitol se distinge și Germania cu programe digitale remediale pentru elevii care au rămas în urmă din cauza COVID.

Atât Germania, cât și Franța au anunțat participarea în proiecte de transformare digitală de tip „transfrontalier”, adică de interes comun care pot fi dezvoltate de mai multe state membre. Acestea implică facilități de „high performance computing”, cloud de nouă generație etc.

Vecinul mai sărac

Prioritățile sunt cam aceleași: conectivitate, competențe digitale, servicii publice digitale. Accesul la Internet este un mare minus pentru Grecia care, din cauza specificului teritoriului său, are probleme de conectare a insulelor. Prin planul lor, ei vor trage cabluri submarine care vor aduce Internet mai rapid pe insule (deci Netflix la anul prin Lefkada! :)). Mai mult, vor să dezvolte tehnologia 5G de-a lungul autostrăzilor care străbat ţara, făcând la propriu autostrăzi informaționale. Lituania a alocat și ea bani pentru extinderea accesului în zonele rurale. Slovacia nu apare la acest capitol decât cu investiții pentru dezvoltarea 5G.

Dar Slovacia apare cu fonduri alocate pentru dotarea școlilor cu infrastructură digitală, pentru dezvoltarea unui ecosistem de învățare în era digitală și pentru pregătirea profesorilor. La capitolul reforme, Slovacia propune o strategie de îmbunătățire a competențelor digitale ale cetățenilor la toate vârstele, un semn clar de incluziune digitală. Din aceeași categorie a incluziunii digitale, Lituania propune un proiect de tehnologie adaptată limbii lituaniene (cel mai probabil pentru încurajarea realizării de programe și servicii digitale în limba maternă ce va deschide accesul către alte categorii de populație care nu vorbesc engleza).

Capitolul servicii publice digitale este vast la toate cele trei state. Slovacia propune o viziune mai degrabă de „business” pentru serviciile publice digitale, vizând dezvoltarea de „servicii orientate pe client”. La fel, Grecia propune un sistem de tip „customer relationship management” pentru administrație, care va fi menit să administreze întreg ciclul de viață al relației cu cetățeanul. Evident, sunt mai multe proiecte de transformare a serviciilor digitale, Slovacia vizează de exemplu modernizarea serviciilor echivalente unui ITM din România, iar Grecia vizează și modernizarea sistemului vamal.

Atât Grecia, cât și Slovacia au în plan și proiecte de interes comun cu alte țări. Grecia va lucra împreună cu Cipru pentru sistemul de cabluri submarine de Internet.

Dar Spania și Italia?

Cele două state vizează și ele extinderea accesului la Internet, având și ele probleme cu conectarea zonelor izolate, a celor mai sărace (sudul Italiei) sau cu conectarea centrelor istorice ale orașelor din Spania (unde peisajul și arhitectura n-au permis prea multe intervenții).

Ce mi-a plăcut la planul Italiei este că menționează cu subiect și predicat necesitatea transformării procedurilor administrației centrale, regionale și locale, deci nu doar vizează ridicarea acelorași proceduri în cloud. Spania va oferi IMM-urilor un „toolkit digital”, hai să-i zicem un trusou pentru digitalizare 🙂

Realizarea unui cloud guvernamental este și ea prioritară în Italia, iar Spania preconizează investiții pentru schimbarea modului de lucru a sistemelor de sănătate, justiție și a celor de servicii sociale.

Noi cum stăm?

Am mai vorbit despre PNRR-ul nostru și nu mai intru în explicații. Pentru detalii, intrați aici.

În primul rând, al nostru plan nu este încă aprobat, suntem încă în faza de clarificări și evaluare, deci e posibil să se mai schimbe ceva, nu neapărat doar pe tranziție digitală. Chiar și secţiunea de FAQ a Comisiei Europene spune alb pe negru că un astfel de plan cu un astfel de buget trebuie gândit cu atenție. Deci, aș putea spune că nu e neapărat un lucru rău că încă nu e aprobat. Plus că unele state cu guverne stabile lucrează la ele de ceva vreme, la noi s-a schimbat guvernul și a trebuit practic luat totul de la început.

Ce să mai zic că e foarte greu să prioritizezi reforme și investiții în condițiile în care nu stăm prea bine la niciun capitol al DESI. Ai un vas care curge prin mai multe găuri și trebuie să-l faci să nu se scufunde. Faci tot ce poți să astupi cât mai multe găuri sau astupi cele mai mari găuri? Grea decizie.

În ceea ce privește comparația dintre măsurile României și cele ale celorlalte state, liniile de reforme și investiții sunt cam aceleași. Deci nu prea avem ce să ne fie ciudă că unii s-au gândit la una și noi nu. Cloud-ul guvernamental care va lega instituțiile este cea mai semnificativă investiție (Italia, Grecia au astfel de idei). Investiții pe zona de securitate cibernetică pentru administrația publică. Dezvoltarea 5G pe teritoriul țării prin stimularea de investiții private (Slovacia, Grecia la fel). Dezvoltarea competențelor digitale ale funcționarilor publici – asta e cam unică României (30.000 de funcționari la un total de 1,3 milioane de funcționari, conform articolului de aici). Dezvoltarea competențelor digitale ale cetățenilor de toate vârstele, asta prin intermediul bibliotecilor (cu o țintă de 100.000 de oameni / 40 județe = 2500 pe județ până în 2026?). Lituania, Slovacia, Grecia, Franța au inițiative similare, dar nu prin biblioteci. Sprijin pentru cel puțin 3000 de IMM-uri prin ajutor de stat pentru „digitalizare”. Dotarea școlilor cu tehnologie (similar cu Franța, Slovacia, Spania). Și tot așa. Foarte multe intervenții pe foarte multe linii. Avem scheme similare de granturi pentru IMM-uri cu alte state, cum ar fi Spania, Franța, Germania, Danemarca etc.

Ce mai avem noi în plus față de alte state? Granturi pentru smart cities, ceea ce nu am văzut la alte state. În afară de Germania, nu am văzut măsuri pentru nivelurile sub-naționale. Noi marșăm mult și pe pregătirea funcționarilor publici, deși cifra pare puțin cam mică (și termenul de realizare e la fel de mic).

Ce ne lipsește? În afară de aprobare, lipsesc mai multe proiecte de interes comun – din ce văd avem în plan participarea într-un plan de interes comun în microelectronică. Cercetarea pe inteligență artificială pare un pic lăsată în afară, fiindcă văd că se vizează dezvoltarea în privat a astfel de aplicații prin scheme de grant pentru IMM-uri. La alte state, schemele pentru competențe digitale sunt puțin mai largi decât la noi.

Și ne mai lipsesc câteva puncte în clasamentul DESI și în viitoarea busolă digitală care să ne aducă cu adevărat undeva pe lângă statele pe care le tot urmărim.

Limitări ale acestui articol:

  • pentru planurile aprobate, am lucrat cu evaluările Comisiei cu privire la plan (există riscul să nu intre prea mult în detalii de reforme). Pentru discuția despre România, am folosit planul integral (foarte extins la 1350 de pagini și deci și opțiunea de CTRL+F 🙂 )
  • alegerea relativ subiectivă a statelor din articole (mi-ar fi plăcut să fie și Bulgaria printre cele aprobate ca să ne comparăm cu vecinii cu care împărțim ultimele locuri)

Referințe

CiteșteSalvează

lecția de competențe digitale. cum poate ajuta neuroștiința învățării

In Digital
De Mirela Marcut
11 minute

 Acest articol e din seria am citit și eu o carte și mă cred expertă :).  Disclaimer – n-am pretenții de metodist, neuroscientist sau altceva, ci vorbesc doar din pasiune pentru digital și neuroștiință.

În urmă cu ceva timp, am ținut sau încercat să țin câteva mici traininguri despre cum se utilizează Microsoft Teams for Education . Zic am încercat pentru că, la jumătatea întâlnirilor, reacțiile față de program, conținut și discuție au fost cam așa (parafrazez, desigur, pentru că am încercat că blochez amintirile):

  • eu nu-s obligat/ă să folosesc programul ăsta că nu scrie în regulament
  • asta e o prostie, de ce nu putem face…?
  • e foarte greu, n-are rost
  • și altele

Ce ilustrează exemplul acesta? (Pe lângă eșecul meu), ilustrează că da, îmbunățățirea competențelor digitale este super necesară la noi în sistemul de educație. Mai ilustrează un aspect pe care l-am citit recent în literatura de specialitate și pe care, recunosc, nu l-am luat în calcul când e vorba de nevoia de a ne îmbunătăți competențele digitale. Motivația. Da, n-am luat în calcul că motivația joacă un rol esențial în dezvoltarea competențelor digitale pentru că am luat de bună ideea că există o motivație pentru a învăța tot timpul ceva nou în ideea de a fi la curent și a oferi cea mai bună experiență de învățare pe mai departe. Ca să fiu sinceră, și literatura de specialitate privind incluziunea digitală reduce oricum importanța încurajării motivației de a-ți antrena abilitățile digitale pentru că, spun autorii, ideea că trăim într-o societate digitală în continuă schimbare și faptul că din ce în ce mai multe lucruri sunt disponibile online ar trebui să fie factori motivanți suficienți (Van Deursen, van Dijk, 2014). S-au cam înșelat.

Am mai întâlnit recent ideea de motivație și curiozitate altundeva în procesul de învățare – în Stanislas Dehaene, How We Learn. The New Science of Education and the Brain. Dehaene detaliază cei patru piloni ai învățării – atenție, angrenare/implicare, feedback și consolidare – atât pentru creierul uman, cât și pentru cum se aplică lecțiile creierului uman în inteligența artificială.

Și așa am ajuns la ideea acestei postări. Dacă Dehaene explică modul în care principiile de învățare ale oamenilor se folosesc deja în inteligența artificială, de ce nu aș lua eu aceste principii și aș sugera aplicarea lor în programele de training a competențelor digitale? (Da, știu, sunt modestă).

Deci, de ce e utilă postarea asta? (Sau cum ar zice Dehaene, ce înveți?)

  • înveți câteva trucuri din neuroștiință pentru a maximiza învățarea pentru abilități digitale
  • înveți ce stă în spatele unui efort de incluziune digitală și pregătire a competențelor digitale

Problema cu creșterea competențelor digitale*

Înainte să oferim soluții, trebuie să diagnosticăm problema. Deci, care e problema? Pare simplu la prima vedere – există niște persoane (mai ales în sectorul public, dar și cetățeni simpli) care intră în contact cu tehnologia pe care n-o exploatează la adevăratul ei potențial. Atunci, normal, aceste persoane trebuie instruite în acele tehnologii ca să performeze mai bine.

Doar că uităm câteva aspecte – că tehnologia evoluează întotdeauna, deci instruirea trebuie să fie permanentă sau lifelong learning și că, în special pentru România, tehnologia din sectorul public este slab utilizată, iar nivelul competențelor digitale este și așa scăzut. Uităm și al treilea aspect destul de des. La fel cum discutăm acum despre transformare digitală ca un proces ce implică nu doar tehnologie, și nu mai discutăm despre digitalizare, așa trebuie să discutăm despre abilitățile digitale. Nu Internet skills, nu tech skills, ci un set de abilități digitale care au la bază abilități cognitive și analitice menite să se transfere pe măsură ce evoluează tehnologia.

Deci, care e problema cu creșterea competențelor digitale?

  1. se confundă cu Internet skills sau computer skills (când de fapt sunt combinate și cu încă ceva deasupra)
  2. tehnologia evoluează permanent, deci trebuie să fim în gardă permanent și nu să oferim niște cursuri one-time și am terminat discuția
  3. trebuie să știm de unde pornim în învățarea acestor abilități ca să putem stârni curiozitatea și motivația către învățare – assessment is key!

De fapt, literatura de specialitate pe incluziunea digitală și diviziunea digitală evidențiază că nu este vorba doar despre dezvoltarea competențelor atunci când încercăm să creăm programe prin care cetățenii și le îmbunătățesc. Incluziunea are de fapt mai multe paliere la care trebuie lucrat în tandem – motivație, acces, abilități, utilizare. Într-adevăr, dezvoltarea abilităților este cheia întregului proces, dar nu poți face asta dacă nu creezi motivație, oferi acces la îndemână și potrivit nevoilor și nu îi pregătești pentru utilizarea în viața reală (adaptat nevoilor lor).

Aici intervine Dehaene cu ale sale învățături din neuroștiința învățării.

Pun o poză aici ca dovadă că am citit cartea 🙂

Învățăturile lui Dehaene despre învățare și cum se aplică deprinderii abilităţilor digitale

Cei patru piloni ai învățării aduc o serie de învățături utile pentru pregătirea competențelor digitale. Le preiau pe rând din cartea sa cu adăugiri despre cum ar putea influența pregătirea abilităților digitale.

  1. Suprasaturația cu informație = inamicul atenției

Suprasaturația cu informație este o problemă tipică a creierului care afectează învățarea, iar orientarea atenției o poate rezolva. Atenția direcționată greșit duce la împotmolirea învățării. Din păcate, societatea digitală parcă este construită pe un munte de informație care tot crește, ceea ce poate duce la împotmolirea învățării și la sentimente de neputință din partea celor care vor să învețe. Cursurile de dezvoltare a competențelor digitale ar trebui să clarifice și să direcționeze învățarea pe anumite paliere clare.

  1. Multitasking-ul e un mit

Există trei mecanisme ale atenției – alertarea, orientarea și atenția executivă. Atenția executivă arată cum să procesăm informația și activează mecanismele relevante pentru a realiza o sarcină și ignoră cele irelevante. Asta înseamnă că multitasking-ul este non-existent. Aici citez din autor- „atracția ecranului și mitul multitasking-ului se numără printre invențiile cele mai periculoase ale societății digitale”. Mai sunt și alte lecții de desprins din aceste idei. Cum ar fi că, atunci când se produce învățarea, resurse considerabile ale creierului sunt direcționate pentru acțiunea conștientă de a apăsa un click, de a face un crop la o poză sau de a căuta mental cuvinte cheie pentru a realiza o căutare pe Google. Deci, deși trăim în secolul vitezei, învățarea și deprinderea competențelor digitale are nevoie de timp și alocare de resurse cognitive pentru a fi atent, a învăța și a consolida.

  1. Fiți prezenți – cursant și profesor.

Învățarea optimă se produce atunci când nu sunt distrageri ale atenției și atunci când există fenomenul de „social attention sharing” –  când suntem atenți împreună (atât în grup, cât și între profesor și cursant). Multitasking-ul nu are ce căuta nici într-un proces de învățare, nici într-un anunț de job. Același lucru este valabil și pentru prezența telefoanelor mobile la curs :). Totodată, fenomenul de „attention sharing” explică foarte bine de ce nu funcționează cursurile online, unde camerele sunt închise și nu se realizează eye contact.

  1. Adaptează la nevoile de învățare

Învățarea stereotipică după un model prestabilit care nu se adaptează nevoilor cursanților nu este de fapt învățare. Prima lecţie la un curs de dezvoltare a competențelor digitale? O evaluare a ceea ce știu și ce nu știu cursanții. Partea a doua a acelei lecții trebuie să fie o detaliere asupra nevoilor clare. Ce program trebuie să înveți și de ce? Cum te ajută tehnologia pe plan personal și profesional? Întrebări de bază.

  1. Învățarea bazată pe descoperire indepedentă nu funcționează

Mai zic o dată: învățarea bazată pe descoperire independentă nu funcționează. Dacă sunt lăsați să învețe singuri un program, cursanții vor acumula o cunoaștere superficială a acestuia și vor avea dificultăți în a distinge unele reguli abstracte care stau la baza acelui program. Mai mult, lasă cursanții cu impresia că știu mai bine decât știu de fapt – „iluzia superiorității”. Nativul digital este un mit – conform lui Dehaene și a studiilor pe care le citează.

  1. Cultivă curiozitatea

Curiozitatea este un factor de bază al învățării și al motivației de a învăța, iar cultivarea acesteia duce la experiențe de învățare mai productive. Dar o sarcină prea complexă duce la reducerea curiozității și, deci, a învățării. Mecanismele curiozității sunt integrate, de altfel, și în modul în care „învață” rețelele neuronale și roboții. Dorința de a ști aduce în sine recompense pentru creier și este, deci motivația pentru învățare.

Cum aduci curiozitatea în programe de dezvoltare a competențelor digitale? Dehaene dă un răspuns simplu – ilustrarea diferenței între ce știm deja și ce nu știm și cum acea diferență ne poate îmbogăți sau îmbunătăți viața. Contează și recompensarea reușitelor de învățare. Desigur, aici intervine și cultivarea constantă mindset-ului de creștere, în special pentru cursurile extensive. Aici poate am greșit eu în tentativa mea de a le arăta celor din jurul meu cum funcționează Microsoft Teams – nu am cultivat suficient de bine cât de mult îmi ușurează viața și interacțiunea cu studenții. Teams e Zoom plus un întreg ecosistem de aplicații și posibilități de lucru în comun care se petrece într-un singur loc, nu în 7 tab-uri deschise în Chrome. Trebuia să le arat ce face Zoom și ce alte chestii presupune interacțiunea cu studenții în online. Apoi să arat că Zoom nu le face, dar le face Teams și ei le pot dobândi.

  1. Nu arăta prea mult

Într-un mod analog, demonstrațiile exhaustive ale unor structuri, programe, etc. care au loc la curs nu fac decât să reducă entuziasmul și interesul pentru a învăța mai mult. În încercarea mea, am mai greșit ceva – am arătat prea mult și am pierdut interesul participanților pentru ceva nou pentru că nimic nu mai era nou de fapt.

  1. Dar arată greșelile și oferă feedback

Feedback-ul asupra erorilor este forța motrice a învățării, nu degeaba un astfel de mecanism stă la baza sistemelor de inteligență artificială. De ce o cultivăm în sistemele de inteligență artificială și o suprimăm când vine vorba de noi? Nu trebuie să pedepsim greșeala – din păcate, asta parcă ne e în ADN. Un climat deschis și de încredere la unele cursuri can go a long way (cum zice americanu’). Mai mult, testarea regulată și exersarea în cantități mici, dar constantă, sunt mecanisme ce contează în corectarea erorilor de învățare și duc la învățare. Conform acestei teorii, cursurile intensive care se încheie cu un singur test la final duc la rezultate slabe de învățare comparativ cu unele cursuri mai lungi, cu testare regulată și cu exersare constantă. Deci, un curs extins cu testare regulată a diferitelor paliere ale competențelor digitale can also go a long way.

  1. Practice makes perfect!

Exersarea constantă duce la consolidare, ceea ce înseamnă că unele procese devin automatizate. Automatizarea unor sarcini duce la eliberarea resurselor creierului pentru a învăța alte lucruri. Aplicat la competențele digitale, folosirea constantă a unor programe duce la automatizarea utilizării unor funcții sau opțiuni. Ideea asta se leagă cu ideea de a învăța adaptat nevoilor pentru că utilizatorii vor folosi constant doar acele opțiuni și funcții de care chiar au nevoie și vor automatiza realizarea acelor sarcini. Vor lăsa, astfel, loc mental și pentru alte funcții de care vor avea nevoie mai încolo.

La final, cum ar putea rezolva neuroștiința problemele cu deprinderea abilităților digitale?

Am prezentat mai sus trei provocări ale dezvoltării competențelor digitale – că acestea nu sunt fixe și legate strict de o tehnologie, că nu se rezolvă cu un curs și că este nevoie de evaluare înainte să te apuci. Ce ar zice neuroștiința lui Dehaene despre asta și cum ar încerca să rezolve astfel de probleme?

  1. E nevoie să ni se amintească în mod constant ce nu știm pentru ca să ne dăm seama că abilitățile digitale nu sunt fixe.
  2. Avem nevoie de ghidare pentru a explora diferitele tehnologii care ne pot îmbunătăți viața și cum altele ne afectează calitatea vieții (I’m looking at you, social media!)
  3. Indiferent că facem un curs intensiv sau suntem obligați să ne perfecționăm constant la locul de muncă, trebuie să trecem prin teste constante coroborate cu perioade constante de studiu
  4. Principiile de bază și acțiunile concrete trebuie să meargă mână în mână pentru că cele dintâi se pot extrapola. Dacă ai nevoie de Word pentru a scrie un raport la locul de muncă și să colaborezi la scrierea acestuia cu alți colegi, ai nevoie să înveți acele opțiuni care te ajută să scrii acel raport și cum se lucrează direct în cloud astfel. Principiile din spatele acestor acțiuni se trebuie extrase, generalizate și se pot utiliza în alte formate de colaborare (Trello, Notion etc.).

Sursele citate sunt:

  • Van Deursen, Alexander JAM, and Jan AGM Van Dijk. Digital skills: Unlocking the information society. Springer, 2014.
  • Dehaene, Stanislas. How We Learn. The New Science of Education and the Brain. Penguin Books, 2021.

* în acest articol, am folosit termenii de competențe și abilități digitale în mod interșanjabil. Da, știu că există unele diferențe între aceștia.

Sursă foto: Freepik.com

 

CiteșteSalvează

Lecția de GDPR. Azi, despre cookie banners și elefanți

In Digital
De Mirela Marcut
9 minute

Cine navighează pe net de ceva vreme știe că putem vorbi despre perioada înainte de GDPR (î.GDPR) și perioada de după GDPR (d.GDPR). În mai 2018, după 2 ani de pregătire și alți câțiva ani de negociere și rafinare a legislației, regulamentul general privind protecția persoanelor în privința datelor personale a intrat în vigoare și i-a isterizat pe toți. Discuția era ba că nu poate fi pus în practică, ba că nu este respectat, ba că va scinda Internetul așa cum îl știm. Fast forward 3 ani mai târziu, Internetul nu este scindat (asta dacă nu intri zilnic pe social media să vezi deranjul de acolo). Este pus în practică, amenzile au început să curgă, dar în continuare deranjează.

De ce și pe cine? În primul rând, deranjează companiile, în special cele care fac bani din datele noastre. Dar orice companie care prelucrează date personale trebuie să respecte principiile din regulament. De ce le deranjează? Păi, pentru că acestea trebuie să își depună toate diligențele pentru a colecta date personale atât cât este nevoie pentru realizarea scopului procesării datelor, să șteargă datele la cerere, în esență să aibă o procedură bine pusă la punct pentru protejarea datelor. Alt motiv este că acest regulament limitează sau ar trebui să limiteze (o să vedem imediat de ce vorbesc la condițional optativ) colectarea de date absurdă și dusă la extrem, despre care noi nici nu știm. Date mai puține, agregare mai slabă, vânzare mai puțină, bani mai puțini. Să nu uităm de birocrație în plus care creează costuri.

Pe cine mai deranjează și de ce? Ne deranjează și pe noi, cetățenii-utilizatori. Nu cred să existe cineva căruia să-i placă să tot semneze acorduri de procesare a datelor sau căruia îi place să vadă atenționările de pe site-uri. Suntem puși în fața unor documente pe care nu avem chef să le citim și semnăm sau dăm click automat pe butonul „ACCEPT” ca să scăpăm de corvoadă și să ajungem să facem ceea ce vrem de fapt – să accesăm un site, să ne deschidem un cont bancar, să ne angajăm și așa mai departe. Deci, ne deranjează toate formularele și bannerele și intrăm în modul automat și apăsăm pe primul buton care ne aduce către conținutul pe care-l vrem sau luăm primul pix la îndemână și semnăm unde trebuie că suntem de acord.

Despre asta vreau să vorbesc azi. Despre comportamentul nostru automat și cum bannerele cookies și formularele de consimțământ exploatează acest automatism al nostru – sistemul 1 sau elefantul, dacă vreți. O să vorbim despre cookies, dar din păcate nu despre acelea delicioase.

În acest articol:

  • scriu despre cookies și bannerele uriașe care acoperă site-urile pe care le accesăm
  • scriu despre economia comportamentală, arhitectura alegerii în acest context
  • îți arat cum să nu mai fii păcălit să apeși automat pe ACCEPT

Come to the dark side. We have cookie... banners!

Nu o să intru în teoriile și tehnica din spatele cookies, deși poate ar trebui. În esență, cookies sunt niște fișiere cu informații despre tine care sunt create de fiecare dată când intri pe un site și sunt stocate temporar la tine pe calculator. Ce informații? Adresa IP, sistemul de operare, browser-ul tău și desigur, nume și adrese dacă ai intrat pe un site unde trebuie să te autentifici. Și mai avem și cookies ne-esențiale, adică cele de urmărire, care îți pot urmări istoricul web. Din această cauză îți apar reclame pe un alt site la un produs la care te-ai uitat pe alt site.

Îți apar și pentru că tu le dai consimțământul acelor site-uri să te urmărească. Cum adică nu le dai?! Le dai, trust me. Înainte de GDPR nu știai că se poate întâmpla asta, dar acum știi că se întâmplă și putem împiedica acest lucru. Cum anume?

Prima ta interacțiune cu un site mai nou este un banner uriaș care te anunță că îți colectează date prin cookies și unde ești ghidat să apeși ACCEPT ca să poți merge mai departe. Rolul bannerului este să te informeze și să îți ceară consimțământul explicit, așa cum cere GDPR. Aici e un avans totuși, dacă ne gândim că înainte nu aveam asta și prima interacțiune era un banner uriaș cu reclame care te urmărea oriunde navigai pe pagină.

Exemplu de cookie banner. ACCEPT sau...? (captura proprie de ecran)

Dar stai, ai doar ACCEPT? N-ar fi legal dacă ar fi doar asta, deci mai ai un buton, de regulă ceva de genul „vreau să modific setările individual”. Mai jos sunt câteva mostre de bannere pentru că o imagine valorează 1000 de cuvinte, iar în cazul ăsta valorează consimțământul tău de a fi urmărit 🙂

Asta pare OK, ai voie să îți modifici setările așa cum vrei tu, doar că asta înseamnă un „turneu” în setările de colectare de date ale site-ului care nu fac decât să te bage în ceață și ajungi să apeși PERMITE TOATE ȘI ÎNCHIDE ca să ajungi odată la informațiile alea de care ai nevoie. Dar dacă apeși pe butonul „vreau să modific setările individual”, este totuși un caz fericit. De regulă, alegi scurtătura cu ACCEPT. Recunoaște, cu toții am făcut-o 🙂

Și care-i problema?

Problema este de fapt două 🙂 Conform celor mai deștepți ca mine, experți în GDPR, consimțământul nu este cu adevărat explicit dacă nu ai o adevărată alegere între ACCEPT și REFUZ.

A doua problemă este legată de automatismele comportamentului nostru, mai precis că arhitecții acestor bannere exploatează aceste automatisme pentru a ne face să ne dăm consimțământul pentru urmărirea pe alte pagini. Aceste automatisme fac parte din modelul economiei comportamentale.

Economia comportamentală sau behavior economics are la bază ideea că oamenii nu sunt cu adevărat ființe raționale, așa cum spune teoria clasică economică, și că nu întotdeauna acționează pentru a-și maximiza interesele. Thaler, Sunstein sau Daniel Kahneman sunt printre economiștii și psihologii care au studiat aceste fenomene și au și contribuit la politici publice bazate pe aceste principii care sunt menite să ne ghideze către decizia corectă pentru noi fără ca noi să ne dăm seama. Un exemplu clasic este înscrierea automată a cadrelor didactice dintr-o universitate într-un fond de pensii, iar dacă aceștia nu doresc, se pot dezabona, dar acest lucru cere o acțiune conștientă și gândită. Ideea este că noi avem 2 sisteme de gândire – sistemul 1 unul automat și rapid, dar care nu este rațional și sistemul 2 – altul rațional, dar leneș. Elefant și călăreț, în viziunea lui Jonathan Haidt.

Ce legătură are asta cu bannerele? Păi, companiile care gândesc aceste bannere creează arhitecturi de alegere care exploatează lenea și automatismele noastre (deci elefantul) și ne duc către rezultatele pe care le vor ele. Adică ACCEPT la cookies, ACCEPT la urmărire. Nu îți bifează ele automat consimțământul, dar conform economiei comportamentale, știu cu destul de multă siguranță că vei accepta fără să gândești. Călărețul nici nu intervine pentru că are nevoie de timp să gândească, iar timpul e prețios în online 🙂

Deci, cum să fac?

Dacă nu vrei să fii urmărit/ă, atunci trebuie să intri la „vreau să modific setările individual” și apoi „salvează modificările”, chiar dacă nu ai făcut modificări. Nivelul de bază este să colecteze doar ce este necesar pentru funcționarea site-ului și asta permiți dacă urmezi acești pași. Butonul „permite toate și închide” te induce în eroare pentru că te face să accepți tot. Vezi imaginile de mai jos. Vin din site-uri diferite, nici nu contează care sunt, dar principiile sunt aceleași. Elefantul lucrează primul în mod automat, deci mută mouse-ul sau degetul pe ACCEPT, iar călărețul nici nu realizează.

Primul contact cu un site - banner-ul de cookies - alege VREAU SĂ MODIFIC SETĂRILE INDIVIDUAL
SALVEAZĂ MODIFICĂRILE - pasul către colectarea corectă a datelor

Și cei de la NOYB.EU au observat asta și au creat un program care scanează automat site-urile care nu respectă principiile GDPR și le trimite o notificare de încălcare a GDPR împreună cu un ghid cum să schimbe aceste funcții. Au scanat până acum peste 45 000 de site-uri europene și au emis 500 de plângeri automate.

Pentru referință, NOYB vine de la „none of your business”, o organizație înființată de Max Schrems. Schrems este atât de celebru încât numele lui apare pe două decizii ale Curții Europene de Justiție cu privire la ilegalitatea transferului de date între SUA și UE. El a pornit un proces împotriva companiilor care fac transferul de date personale pe servere din SUA pe motiv că atunci când aceste date ajung în SUA nu mai sunt protejate conform normelor GDPR pentru că se supun legislației americane care permite supravegherea extinsă. CEJ a fost de acord cu el și în 2020 i-a dat câștig de cauză, ceea ce a dus la ruperea unui acord de recunoaștere a legalității procesării datelor între SUA și UE. Lucruri complicate, știu.

Exemplu de banner corect

Cunoaște-ți călărețul și elefantul

Închei acest mic training GDPR (o să mă urască unele site-uri și companii după asta) cu acest îndemn: să înveți să-ți cunoști cele două sisteme care îți administrează gândirea. Foarte mult din ceea ce înseamnă dependența noastră de tehnologie și social media este pusă pe seama exploatării elefantului (adică a automatismelor noastre) și a lentorii călărețului. De exemplu, aplicațiile social media îți sunt direct instalate când îți iei un telefon nou, notificările push apar mai ales în perioadele când butonezi de obicei telefonul pentru a te face să intri, scroll-ul infinit nu se oprește niciodată și nici automatismele tale și tot așa.

Deci, în loc de Gnothi Seauton (îndemnul grecesc pentru „cunoaște-te pe tine însuți”), cunoaște-ți călărețul și elefantul sau sistemul 1 și sistemul 2 și fii conștient de cine decide atunci când dai YES TO ALL.

CiteșteSalvează

Spațiul digital nu e ca spațiul cosmic. Despre suveranitatea digitală

In Digital, Uniunea Europeană
De Mirela Marcut
11 minute

De cele mai multe ori ne entuziasmăm atunci când statele lumii anunță vreun breakthrough care a avut loc în spațiu. Cele mai recente lucruri care ne-au entuziasmat au fost prima fotografie a unei găuri negre (o menționez că s-a realizat și cu fonduri de cercetare UE) sau „amartizarea” Roverului împreună cu primele imagini trimise de acesta de acolo. E ceva în aceste imagini care ne face să ne minunăm, cu toate că atunci când ne uităm la ele cred că ne simțim mai mici și mai insignifianți ca oricând.

Să fim corecți: ne mai și speriem atunci când vine vorba de spațiu pentru că este un mediu ostil omului și dacă faci câteva calcule greșite ajungi să pierzi controlul, cum s-a întâmplat recent cu racheta intrată greșit în atmosferă despre care nu știam unde va cădea.

În spațiu pare-se că toată lumea are loc să-și desfășoare treaba fără să se deranjeze unii pe alții și asta e și pentru că există un tratat care guvernează spațiul cosmic – Outer Space Treaty (+ o serie de alte convenții complementare). Câteva din principiile din tratat, mai jos:

  • spațiul cosmic va fi liber pentru explorare și utilizare de către toate statele fără discriminare și va exista acces liber la toate corpurile cerești (art.1)
  • spațiul cosmic nu este supus niciunei apropriațiuni naționale prin proclamări ale suveranității, nici prin ocupație, nici prin orice alte mijloace (art.2)
  • statele sunt responsabile de toate activitățile naționale desfășurate în spațiul cosmic, indiferent dacă acestea sunt realizate de agenții guvernamentale sau entităţi non-guvernamentale (art.6)
  • activitățile entităților non-guvernamentale în spațiul cosmic vor necesita autorizare de la statul parte la tratat
  • principiile cooperării și asistenței mutuale stau la baza explorării și utilizării spațiului cosmic

Recunosc că acest tratat este o lectură fascinantă. Când am citit principiile de mai sus, nu am putut să nu mă gândesc la cât de diferit stau lucrurile acum pentru spațiul digital. Spun acum pentru că lucrurile s-au schimbat mult în optica spațiului digital de la crearea acestuia, dar asta cred că poate fi subiectul unei alte postări.

Care sunt diferențele?

  1. Spațiul digital nu este liber pentru explorare și utilizare din varii motive. Avem parte de bariere socio-economice de acces, informația pe care o consumăm online e mediată din ce în ce mai mult de algoritmi, iar explorarea este mai degrabă asupra noastră pentru extracția de date.
  2. Spațiul digital nu este controlat doar de state. Este controlat din ce în ce mai mult de entități non-guvernamentale, mai ales companiile private, iar relația dintre state și celelalte entități e inversată față de spațiul cosmic. Dacă în spațiu cosmic entitățile au nevoie de autorizări de la state, în spațiul digital statele se văd din ce în ce mai mult constrânse de puterea companiilor private și acelea din ce în ce mai puține. (Desigur, acest punct de vedere e eminamente bazat pe statele democratice, statele autoritare au total altă atitudine față de companiile care ne dau Internet și ne facilitează accesul la informație).
  3. Spațiul digital obișnuia să însemne cooperare și asistență. Exemplele pot include Primăvara Arabă, inovațiile open source sau pur și simplu grupurile de Facebook care ne-au adus mai aproape de oameni cu aceleași interese, dar aceste comportamente au pierdut teren în fața scindării, bulelor și informațiilor false care mai degrabă ne dezbină.

De ce am ales această comparație? Pentru că explorarea ambelor spații a început din curiozitate științifică și din dorința de a ne aduce împreună (și da, desigur, Internetul este produsul și fluxului de cercetare impulsionat de space race din timpul Războiului Rece), dar undeva lucrurile s-au schimbat radical. În momentul în care scriu asta, nu știu care este acel ceva care s-a schimbat, dar poate aflăm până la sfârșit 🙂

Totuși, cea mai importantă diferență dintre cele două rezidă în textul articolului 2: „Spațiul extraatmosferic, inclusiv Luna și celelalte corpuri cerești, nu este susceptibil de apropriațiune națională prin proclamarea suveranității, prin folosință sau ocupație, sau prin orice alt mijloc”.

În spațiu nu există suveranitate sau granițe, așa cum nu găsim nici aer. În spațiul digital însă lucrurile stau altfel. Avem parte din ce în ce mai mult de discuții privind suveranitatea digitală și asta cu atât mai mult în cadrul Uniunii Europene. Și despre asta e vorba în acest articol. La fel ca orice alt concept pe care-l discut în acest blog, nu este doar despre implicații politice internaționale, una mai abstractă ca alta, ci este vorba și despre noi. Despre ce e vorba deci?

  • vei înțelege la ce se referă liderii UE când vorbesc de suveranitate digitală – deci traducem termenul și în comparație cu spațiul cosmic/extraatmosferic
  • vei afla de ce e importantă această discuție la ora actuală – deși pare o contradicție între termeni
  • vei vedea cu ce te afectează pe tine și dacă poți și tu să devii suveran digital 🙂

UE și suveranitate în aceeași propoziție. Cum e posibil așa ceva?

De când s-a dezvoltat ca entitate supranațională, Uniunea Europeană s-a tot plâns că este în urmă la capitolul tehnologie (trust me on this, am cercetat asta și am pus-o într-o carte). În urmă cu 30 de ani, rămânerea în urmă era în comparație cu SUA și Japonia și se referea la „noile tehnologii”, adică printre altele, chestiile fără de care nu ne putem închipui acum viața: telecomunicații și telefonie mobilă, Internet, calculatoare, microprocesoare etc. Azi s-a schimbat o țară din acea comparație (a apărut China), dar până nu demult discuția a fost tot aceeași. Asta până nu a venit noua Comisie și pandemia, desigur.

Noua Comisie a schimbat discursul, trecând la ideea că societatea digitală din UE este diferită și se fundamentează pe principiile și valorile fundamentale europene și că UE trebuie să își asume o voce mai sigură pe sine în ceea ce privește politicile digitale. Pandemia a exacerbat aceste discuții, dar a expus și mai multe eternele slăbiciuni europene: nu avem mari companii tehnologice europene, inovația are loc prin alte părți și suntem prea dependenți de alții pentru tot: de la hardware la software și să nu mai zic de date. În acest context a apărut discursul privind suveranitatea digitală. Mai simplu spus, am constatat că nu putem avea control asupra spațiului digital – de la lipsa aparaturii care ne va da viitorul 5G până la lipsa unui serviciu european de cloud.

Prima lecție în ceea ce privește suveranitatea digitală, deci: nu o mai privim ca pe un control teritorial care e în strânsă legătură cu statul, ci o privim din prisma controlului care îi stă la bază și din prisma independenței care urmează suveranitatea. Astfel este posibil să avem parte de UE și de suveranitate în aceeași propoziție. Și devine tot mai clar de ce spațiul digital nu e același cu spațiul cosmic, acesta din urmă nu poate fi supus controlului și este reglementat strict din punct de vedere al statului.

Suveranitate și digital în aceeași propoziție. Cum e posibil așa ceva?

Conform clișeului, Internetul nu cunoaște granițe și, deci, niciun fel de control asupra spațiului. Dar oare chiar așa e? Înainte de Piața Unică Digitală din UE, dacă încercai să cumperi ceva dintr-un alt stat membru, exista riscul să ți se refuze comanda, să-ți crească prețul la comandă sau să te redirecționeze către site-ul național. Deci, îți era recunoscut statutul de cetățean român, spre exemplu, și puteai fi discriminat pentru că ai trecut granița virtuală. O formă de control asupra piețelor digitale naționale exista. I se mai spunea „barieră”.

Pe de altă parte, există mai multe viziuni cu privire la internet și guvernanța spațiului digital creat de acesta care pot să contrazică ideea de suveranitate. Primii entuziaști care au creionat arhitectura Internetului au fost aproape utopici, distingând spațiul digital totalmente de spațiul analog, spunând de fapt că lumea online nu se poate supune acelorași reguli ca lumea fizică pentru că nu funcționează pe aceleași baze. De ce? Pentru că legile nu țin pasul cu inovațiile tehnologice, iar legile naționale nu se pot aplica la probleme globale, ceea ce de fapt ar scinda spațiul digital.

Sentimentul că au creat ceva total distinct care trebuie păzit în continuare pentru a rămâne deschis tuturor este și una din tezele creatorului World Wide Web, Sir Tim Berners Lee. Deci, conform acestora, nu putem vorbi de suveranitate în spațiul digital pentru că asta ar însemna sfârșitul spiritului Internetului.

În realitate, există totuși un sistem care guvernează Internetul, dar nu-l controlează, anume sistemul de guvernanță multi-stakeholder care adună laolaltă atât state, cât și instituții internaționale. Și conform acestora controlul statal nu este de dorit pentru că ar duce la scindarea spațiului digital (așa cum se întâmplă de fapt în cazul unor state, ca Rusia sau China). De ce funcționează controlul statal în cadrul spațiului cosmic și nu funcționează în spațiul digital? Cred că răspunsul e evident, dar tot trebuie să clarific și asta: spațiul digital este cel mai aproape de noi, cetățenii, și este o resursă economică esențială pentru a patra revoluție industrială. Mai mult, în spațiul cosmic nu există (deocamdată sau din ce știm noi 🙂 ) entități care le pot amenința existența. Și aici ajungem și la discuția – de ce a apărut suveranitatea digitală în discursul public și la ce se referă.

De ce suveranitate digitală și la ce se referă?

Principalul motiv este legat atât de apariția unui nou spațiu cu reguli diferite (vezi the sharing economy – cea reală, nu cea Uber, AirBnB), cât și de apariția unor noi entități care pot amenința controlul statal sau chiar supranațional. E vorba aici, desigur, de marile companii tehnologice care mediază din ce în ce mai multe dintre interacțiunile sociale și economice și fără de care ne-ar fi din ce în ce mai greu să funcționăm ca societate. De aceea, statele, dar și UE, le-au vizat de investigații prin care le acuză de abuz de putere comercială, mai precis monopol. Paradoxal, Big Tech nu elimină statul național, ci îl forțează să încerce să exercite mai mult control pe care-l obține prin intermediul reglementării.

Alt motiv ar fi ceva mai tradițional în relațiile internaționale- e vorba despre state versus state. Discuția poate pendula aici între mize economice și mize de securitate, din cauza competiției accelerate dintre state pentru supremație tehnologică. Discuția cu privire la infrastructura 5G și pericolul ca o companie cum este Huawei să aibă acces la infrastructuri critice ale statelor a stârnit cu siguranţă „niște piele de găină” pe la Bruxelles și prin alte cancelarii. Nevoia de control a intervenit și aici. Miza economică e ca o companie europeană sau americană să construiască aceste noi infrastructuri pentru a păstra acest flux de venit într-un teritoriu pe care-l doresc statele.

Ce mai controlează acum Big Tech? Iar o zic pe asta: autonomia utilizatorilor. Dacă cetățenii s-au transformat în simpli utilizatori pasivi, care primesc informație în baza profilului lor, ei nu sunt cu adevărat liberi. Iar dacă există monopol-duopol pe pieţele digitale, atunci cetățenii, pardon, utilizatorii nu pot alege cu adevărat un serviciu în mod liber. Iar acesta este al treilea motiv pentru care suveranitatea digitală prinde aripi în zilele noastre.

Deci, la ce se referă mai exact? Date industriale care se găsesc pe servere europene, companii europene care inovează, reglementări care au la bază valori europene, cum ar fi protecția datelor sau transparența algoritmilor. N-o să disec aici discursurile adesea plictisitoare de la Bruxelles, dar se referă la ideea de a avea un anumit control (deci nu total) asupra resurselor care există în spațiul digital și, desigur, și la exercitarea prerogativei pe care le are orice entitate care guvernează – aceea de a face legi și reglementări. Dacă e și legitimă, atunci această entitate ar trebui să facă legi pentru cetățeni. Nu iese întotdeauna, de aici și discuția despre suveranitatea la nivel individual.

Back to space..

În spațiu nu avem control, dar în spațiul digital putem avea. În spațiu suntem mici și insignifianți, în spațiul digital noi suntem sau ar trebui să fim piesa centrală.

Deci, cum poți fi un cetățean suveran digital?

Atenție, nu un suveran care și-a făcut un buletin și numere de înmatriculare recunoscute doar de el. Revin la ideea de suveranitate care predomină în acest articol – adică un anume control asupra vieții sale în condițiile în care spațiul digital se confundă din ce în ce mai mult cu spațiul analog (îmi pare rău, dragi entuziaști tech, spațiul digital nu e unul utopic și separat de lumea reală).

  • să poți să înțelegi ce date se colectează despre tine și cum te afectează în alegerile tale
  • să ceri socoteală atunci când datele tale sunt folosite abuziv
  • să nu permiți ca activitatea ta să fie urmărită
  • să știi că poți folosi și alte servicii, decât Google. Spre exemplu DuckDuckGo. Da, nu întotdeauna e la fel de precis ca Google, dar are un motiv pentru asta. Nu stochează date despre tine sau date agregate
  • să înțelegi că spațiul digital evoluează în permanență și tu trebuie să evoluezi în tandem cu el

Referințe:

Carla Hobbs (ed.) (2020) Europe’s digital sovereignty: From rulemaker to superpower in the age of US-China rivalry

Floridi L (2020) The Fight for Digital Sovereignty: What It Is, and Why It Matters, Especially for the EU. Philos Technol 33:369–378. https://doi.org/10.1007/s13347-020-00423-6

Pohle J, Thiel T (2020) Digital sovereignty. Internet Policy Review 9:

CiteșteSalvează

7 motive pentru care Uniunea Europeană e mișto. Ediția pe digital

In Uniunea Europeană
De Mirela Marcut
4 minute

Un articol mai scurt azi – doar e duminică și sărbătorim și #EuropeDay. UE e în viața mea încă din anii de facultate când îmi storceam creierii să îi înțeleg mecanismul decizional, după care l-au schimbat că a venit Tratatul de la Lisabona 🙂 Așa că am luat-o de la început cu storsul creierilor. Deci, dacă ar fi să spun ce îmi place la #UE, e exact asta: evoluează constant și trebuie să te pui la punct cu noile atribuții, mecanisme, funcționalități. E ca în viață, trebuie să înveți constant ca să te menții relevant. Gata cu filosofia acum, să purcedem la cele 7 motive pentru care Uniunea Europeană e mișto pe digital.

  1. Poți călători în Uniunea Europeană și poți utiliza datele mobile din abonamentul tău național. Orientare prin GPS? Permisă și gratuită. Selfie la Turnul Eiffel? Urcat instant pe rețelele sociale. Bilet online la muzeu? Achitat pe loc.

  2. Poți cumpăra online fără piedici de oriunde din Uniunea Europeană și nu îți mai este blocat accesul la produse din Cehia, Franța, Spania etc.

  3. Te-ai săturat de modul în care platformele social media îți exploatează atenția, datele și informațiile pe care le postezi? Uniunea Europeană creează mecanisme pentru ca tu să știi cine și de ce ți-a livrat acea reclamă care te enervează, pentru ca tu să raportezi conținut dăunător și el să fie chiar dat jos de pe rețelele sociale și, mai ales, pentru ca tu să înțelegi ce date și cum le colectează despre tine

  4. Știi infomările alea cu „acest site colectează date despre tine….”? Da, sunt enervante, dar au scopul de a te informa ce date colectează fiecare despre tine și ce amprentă digitală ai. Data viitoare, nu mai da „accept toate”, ci mai degrabă „vreau să modific setările individual” pentru a vedea mai exact ce anume știe magazinul acela online despre tine.

  5. Datorită regulamentului de protecție a datelor, orice companie/instituție care colectează date despre tine e obligată să-ți ceară consimțământul explicit și informat. Adio căsuțelor bifate automat prin care ești de acord cu termenii și condițiile site-ului, adio newsletter-ului la care ești abonat automat și adio comunicărilor enervante.

  6. Crezi că „te știi cu calculatoarele și Internetul?” Datorită Uniunii Europene, acum îți poți auto-evalua competențele digitale. O poți face aici . Știi să cauți informații pe Google, dar nu știi să personalizezi un software să funcționeze pentru nevoile tale? S-ar putea să ai competențe digitale de bază. Știi la ce trebuie să lucrezi!

  7. Prin noile propuneri privind inteligența artificială, vei fi informat dacă candidatura ta pentru o slujbă într-o corporație va trece printr-un sistem de inteligență artificială care filtrează CV-urile, iar sistemele de supraveghere care ne pot crea un credit social pentru a ne controla comportamentul vor fi strict interzise.

La final, în loc să scriu într-un avânt super duper european că ar fi mai multe motive pentru care UE e cool pe partea de politici digitale și transformare digitală, o să zic mai degrabă că mai are mult de lucrat. Despre asta e și „Deceniul Digital 2030” – noua strategie care urmărește parcursul UE către o societate digitală bazată pe valori și, de ce nu, către un leadership digital global. Unde mai are de lucrat?

  • la realizarea de „campioni” europeni digitali – companii de succes care să rivalizeze cu giganții tech. Unii mai pricepuți ca mine spun că ar exista riscul ca legislațiile europene să limiteze avântul de dezvoltare al start-up-urilor europene. Alții spun că există „efectul Brussels”, prin care legislația privind protecția datelor, spre exemplu, a fost adoptată la nivel global de mai multe companii pentru că ar fi mai avantajos din punct de vedere al costurilor. Oricum, mai este de lucru aici.
  • la efortul de dezvoltare a competențelor digitale a cetățenilor europeni și popularizarea conceptului mai ales în legătură cu ceea ce presupune să fim niște cetățeni digitali activi, informați, dotați cu abilități analitice și critice care să ne permită să-i tragem la răspundere pe liderii noștri
  • la coagularea statelor membre către aceste obiective. Degeaba vrea Comisia Europeană legislație ambițioasă pe securitate cibernetică sau inteligență artificială, dacă statele diluează propunerile prin negocieri sau dacă tergiversează implementarea legislației din diferite interese.
CiteșteSalvează

CARE-I TREABA CU PLANUL NAȚIONAL DE REZILIENȚĂ? (updated)

In România, Uniunea Europeană
De Mirela Marcut
17 minute

Am citit în weekend o analiză a European Policy Centre (EPC) cu privire la potențialul PNRR-urilor de a contribui la tranzițiile digitală și verde, dar și la coeziune. Da, știu, light reading în vacanța de Paște. Ideea era să înțeleg cum e cu PNRR în alte state membre, în condițiile în care discuțiile publice la noi se rezumă la „vai, ne facem de râs la Comisie cu planul ăsta” și la „planul a fost respins”, fără să se discute despre conținut. În plus, având în vedere că am mai scris despre PNRR varianta 1.0, era normal să purced și la analiza planului 2.0 formulat de coaliția actuală. Din motive evidente, analiza se va axa pe transformarea digitală previzionată de către PNRR.

Ce e de reținut de aici?

  • Veți fi ghidați prin analiză de către Ion, un cetățean român simplu care trăiește povestea transformării digitale și a reformelor implementate de PNRR;
  • Veți vedea cum arată reformele propuse prin PNRR pe transformare digitală (traduse în limbaj simplu să înțeleagă și Ion);
  • La final, o scurtă analiză asupra coerenței, caracterului structural și a impactului – atât cât se poate:
    • Fragmentarea poate afecta implementarea planului
    • Lipsește viziunea centrală către care țintesc reformele și investițiile din PNRR – alta decât „tradiționala” tranziție digitală și verde
    • Investițiile au adesea un caracter vag, astfel că impactul e greu de măsurat

Care e situația transformării digitale în România?

De la om la instituție, toți suntem cu cel puțin câțiva pași în urma transformării digitale. Ca să exemplific situația României cu transformarea digitală, o să folosesc o poveste, desigur:

Ion locuiește într-un orășel din România, a absolvit liceul, este muncitor „la bandă” într-o fabrică de subansamble și are 2 copii la școală. Își petrece timpul liber cu familia și, desigur, nu ratează ocazia de a da scroll pe Facebook să vadă ce mai fac neamurile din străinătate și să mai posteze una alta pe acolo. Totuși, nu are încredere foarte mare în tehnologie. Ce-i în mână nu-i minciună, îi place să zică. Copiii au un calculator mai vechi, cu o conexiune stabilă de Internet, doar că nu are nevoie de ceva super complicat pentru jocurile copiilor și scroll-ul lui. În general, are o viață relativ simplă.  Asta până a venit pandemia.

Din cauza scăderii comenzilor de la fabrică și a măsurilor de distanțare socială (presupunând că firma chiar a respectat regulile pentru a proteja sănătatea angajaților), programul lui de lucru a fost redus. La fel și salariul. Copiii au trecut la școala online, dar au un singur calculator pe care să participe la ore. Au făcut cu schimbul, au luat și telefonul lui Ion pentru a intra, doar că, ce să vezi, conexiunea de Internet nu e stabilă și copiii nu prea reușesc să participe la ore. Profesorii nu se pricep oricum foarte bine și le trimit fișe pe Whatsapp pe care copiii le copiază pe caiet și încearcă să le completeze. Copiii ar vrea să „lucreze pe calculator ” când vor fi mari, doar că șansele sunt slabe.

Între timp, firma a decis să mai facă niște investiții pentru a optimiza costurile pe termen lung și automatizează o parte de producție. Asta înseamnă că slujba lui Ion este în pericol, firma hotărând să păstreze și să recalifice doar o parte din angajații săi, mai ales pe cei care au competențe de utilizare a calculatorului.

Relația lui cu autoritățile locale? E limitată la statul la coadă și umblăturile de la una la alta pentru a-și înmatricula mașina și a-și plăti taxele. Și, desigur, se plânge că „nu se schimbă nimic în orașul ăsta”. Și așa, Primăria nu prea oferă multe. Nu este înscrisă pe Ghișeul.ro și adresa lor de contact este primaria.x[at]yahoo.com. La care nu răspund oricum.

Povestea de mai sus ilustrează poziția noastră în clasamentele DESI și este despre rămânerea în urmă a oamenilor, dar și a regiunilor și orașelor noastre – atât din cauza intervențiilor fragmentate, cât și din cauza mindset-ului oamenilor.

PNRR și transformarea digitală din România trebuie să treacă peste acest obstacol dublu (așa cum am spus și în cealaltă postare despre PNRR): nu doar să reducă din rămânerea noastră în urmă, ci și să contribuie la schimbarea asta de mindset. Cu atât mai mult, așa cum se concluzionează în analiza celor de la EPC, trebuie să facă asta ținând cont de lipsa de coeziune socio-economică și teritorială din România. Adică orășelul unde locuiește Ion să nu fie lăsat în urmă și mai mult, iar cloud-ul guvernamental și alte proiecte SF să creeze obstacole și mai mari pentru Ion. Ceea ce ar duce la și mai multe disparități. Grea misiune.

Care sunt măsurile?

Reuşesc măsurile din PNRR-ul nostru să atace transformarea digitală, rămânerea noastră în urmă și coeziunea teritorială? Să vedem. PNRR este organizat pe mai mulți piloni, așa că voi detalia măsuri din mai mulți piloni, nu doar cei legați direct de transformarea digitală. Măsurile privesc atât investiții (deci bani efectivi), cât și reforme (acțiuni de politică publică). Am simplificat limbajul birocratic ca să înțeleagă toată lumea, chiar și Ion.

Cloud guvernamental și sisteme digitale interconectate în administrația publică, semnătură și identitate electronică, promovarea investițiilor cu valoare adăugată mare în TIC
  • Investiții:
    • Investiții în structurile care vor „găzdui” datele despre noi (centre de date, cloud)
    • Investiții în aplicații pentru statul român și conectarea instituțiilor publice la aceste structuri
    • Aici intervin și o grămadă de fonduri puse la dispoziția instituțiilor publice pentru digitalizare – de la fonduri pentru parcuri științifice și tehnologice la fonduri pentru automatizarea proceselor în administrație la fonduri pentru transformarea bibliotecilor publice în hub-uri de învățare sau fonduri pentru creșterea numărului de servicii digitale care se pun la dispoziția cetățenilor
    • Să nu uităm de investiții de tip smart city/smart village (deși nu se spune cum și unde vor avea loc)
  • Reforme:
    • Catalogarea și standardizarea și verificarea datelor pe care le colectează statul român despre noi (statul român încă nu știe per total ce și cum colectează despre noi) care va duce la schimbarea arhitecturii statului român în ceea ce privește accesul la date și informații
    • Legislație pentru interoperabilitate – adică instituțiile să comunice între ele și să nu mai ceară hârtii de la noi
    • Legislație pentru semnătura electronică și cetățenia digitală (adică statul să poată să ne trimită de exemplu comunicări importate pe adresa de e-mail pe care o declarăm ca „domiciliu digital”)
    • Reforme pentru digitalizarea sistemelor de justiție – de la îmbunătățirea accesului la informație până la asigurarea securității cibernetice a sistemelor
    • Digitalizarea sănătății – de ex. crearea dosarului electronic al pacientului (deci toate informațiile despre starea ta de sănătate să existe la un loc pentru a ajuta la realizarea unui diagnostic mai rapid)
    România Educată –Digitalizarea educației
    • Investiții
      • Granturi pentru îmbunătățirea dotărilor școlilor cu accent mai mare pe școlile din medii vulnerabile
      • Granturi pentru realizarea de „centre digitale avansate” (recunosc, aici nu știu la ce se referă)
      • Crearea unui cadru de accesibilitate digitală pentru ca elevii cu dizabilități, sportivii sau elevii spitalizați să aibă acces la educație
    • Reforme
      • Dezvoltarea competențelor digitale ale profesorilor pentru a se adapta la educația online
      • Revizuirea a ceea ce se predă la materiile TIC din școală și adaptarea programei la realitatea actuală
      • Revizuirea platformei online de manuale a ministerului pentru a include și materiale auxiliare pentru elevi
    Trebuie să recunosc, PNRR include aici niște propuneri de reformă pe care nu știu efectiv unde să le includ pentru că nu-mi spun nimic, cum ar fi: Dezvoltare digitală în domeniul educației și formării profesionale pentru o societate digitală și o economie verde (?!) și Flexibilizarea și centrarea pe elev a sistemului educațional prin digitalizare. Am auzit-o pe asta ultima cu centrarea pe elev de o grămadă de ori, iar din experiența din jur nu-mi arată asta deloc. Partea de administrație publică e mult mai coerentă și urmează așa secvențial niște pași. Partea cu digitalizarea educației îmi pare doar o adunătură de reforme despre care s-a mai discutat, dar exprimate la fel de vag.

Broadband și 5G

  • Investiții
    • Investiții în rețele de mare viteză pentru a elimina decalajul în conectivitate (Internet de mare viteză în orășelul lui Ion)
    • „Realizarea unor investiții în domeniul tehnologiei Open RAN” (am preluat asta direct pentru a arăta gradul de „specificitate”)
  • Reforme
    • Reformarea strategiei naționale pentru conectivitate pentru a stimula dezvoltarea rețelelor de Internet pentru a acoperi întreaga țară
    • Eliminarea obstacolelor administrative care împiedică dezvoltarea rețelelor 5G în România (aici suntem cam în urmă față de restul Europei)
    • Finanțare pentru IMM-uri pentru dezvoltarea de aplicații 5G

Și partea de broadband și 5G este cam subțire, la fel ca partea de educație.

Cum ar arăta universul lui Ion dacă aceste reforme se realizează? Multe din investițiile de mai sus nu vor privi viața lui Ion direct, ci vor ajuta statul să funcționeze mai bine și, în mod normal, și lui Ion ar trebui să-i fie mai bine. Dar Ion va putea avea acces la semnătură digitală pentru a semna contracte de muncă, spre exemplu, sau documente primite de la autoritatea locală prin adresa sa de email înregistrată ca domiciliu digital. Va putea merge la biblioteca din oraș, unde se vor organiza cursuri de competențe digitale pentru adulți, pentru a se specializa și a crește șansele de a-și găsi un nou loc de muncă. Va putea avea Internet mai rapid întrucât rețelele de mare viteză vor veni și la el în oraș. Dacă se îmbolnăvește, va putea comunica cu mediul de familie nu prin Whatsapp ca acum, ci printr-o platformă securizată, unde medicul va avea acces la toate dosarul medical unic ce îi arată tot istoricul, crescând astfel șansele să diagnosticheze o problemă cronică mai devreme. Copiii lui Ion vor merge la o școală modernă, unde vor învăța cu ajutorul tabletelor, calculatoarelor și aplicațiilor de educație care transformă predarea într-un joc. Sună bine, nu? Ce garanții sunt că aceste investiții vor ajunge și la orașul lui Ion?

Fiindcă acest articol vizează și investigația cu privire la asigurarea coeziunii socio-economice și teritoriale, am aruncat o privire și la componenta din PNRR care cam așa se numește. Dacă ar fi să revin iar la Ion și povestea lui de mai sus, aș extinde-o și la povestea orășelului din care vine – unde administrația locală nu are fonduri prea multe, este ineficientă și inadaptată la tehnologie, iar orașul este prăfuit, cu drumuri proaste și școli nu prea bine dotate.

Am aflat deja din propunerile de reforme că școala copiilor lui Ion va putea beneficia de bani pentru dotarea unității școlare cu calculatoare, proiectoare, aplicații de educație digitală sau cataloage digitale, iar biblioteca din oraș va putea fi folosită de Ion și familia lui pentru a învăța să lucreze pe calculator. Dar cum rămâne cu celelalte aspecte ale vieții în oraș?

Vor fi câteva modalități prin care orașele vor avea fonduri la dispoziție pentru transformare digitală. Unul este Fondul de Reziliență pentru Localități care presupune bani la dispoziția unității respective pentru a implementa proiecte „digitale și verzi”, spre exemplu. Orașele, indiferent că sunt reședințe de județ sau orășele mici, va trebui să folosească minim 10% din acest fond alocat pe proiecte de tip smart city, dar componenta prevede și alte „chestii digitale”: iluminat public digitalizat (mi se pare că o exprimare nefericită aici, cred că se referă la iluminat public inteligent), investiții în cartiere inteligente (probabil cu locuințe unde se citesc contoarele de la distanță, iluminat public inteligent, gestionare inteligentă a deșeurilor etc). Orașul lui Ion ar trebui să aibă iluminat public inteligent, care consumă mai puțină energie, sistemul de gestiune a deșeurilor ar monitoriza de la distanță umplerea pubelelor, certificatele și aprobările de la primărie ar fi obținute de la distanță, iar mediul economic ar trebui să se diversifice.

Al doilea este fondul pentru dezvoltare comunitară în rural și zone urbane sărace, unde se vizează sprijinirea Grupurilor de Acțiune Locală, care vor primi granturi pentru proiecte din aria PNRR. Lipsește și aici specificitatea, nu pot să spun mai multe despre asta.

În rest, cam toate componentele de acțiune conțin cel puțin o dată termenul de „digitalizare” când se referă la un sistem public – de la sectorul de tineret (?!) la agențiile de ocupare a forței de muncă la sistemul de pensii sau asistență socială. Deci, că vrea, că nu vrea, viața lui Ion se va învârti cel mai mult în jurul tehnologiei sau tehnologia va avea un rol tot mai semnificativ în viața sa. E chiar așa? Următoarea secțiune analizează PNRR și transformarea digitală din punct de vedere a coerenței, eficienței și impactului.

(Scurtă) Analiză pe coerență, eficiență și impact

Analiza publicată de către European Policy Centre merge pe aceste trei linii în explorarea efectului asupra coeziunii  și subliniază ideea că planul de reziliență trebuie să fie bine închegat pentru ca reformele propuse să aducă cu adevărat beneficii statului membru. Am preluat și eu aceste trei idei și le-am aplicat la PNRR-ul nostru.

Fragmentat sau coerent?

Pe transformare digitală, măsurile par a se completa bine, iar cel mai coerent este pilonul referitor la cloud-ul guvernamental și interconectarea serviciilor publice. Mai mult, reformele propuse și investițiile se întrepătrund bine. Spre exemplu, cadrul național pentru interoperabilitate va crea condițiile pentru interconectarea bazelor de date și a serviciilor publice. Existenţa unei legi clare pentru identitate electronică va pune umărul la dezvoltarea serviciilor publice la distanță. Partea referitoare la conectivitate se referă la revizuirea politicilor publice, a legislației și promovarea unor investiții pentru dezvoltarea rețelelor de mare viteză, dar cum rămâne cu oamenii care trebuie să-și dezvolte competențele digitale în așa fel încât să poată profita la maxim de ceea ce le poate oferi un 5G? Partea de competențe digitale e fragmentată între piloni – ba la servicii publice, ba la educație – și nu văd prea mult detaliu sau accent pe dezvoltarea acestora ca formare profesională.

Încă două idei aici. Fragmentarea planului intervine mai ales din modul în care a fost așezat – România Educată apare în mai mulți piloni și e greu de urmărit coerența ideilor. Pe de altă parte, unii piloni înghesuie mai multe tipuri de intervenții – de la cloud guvernamental la stimularea competitivității în afaceri?! Pilonul de transformare digitală nu include și măsuri și intervenții de digitalizare a autorităților fiscale sau de utilizare a analizei datelor în facilitarea luării deciziilor la nivel central. Acestea sunt puse în pilonul de creștere inteligentă, durabilă și favorabilă incluziunii.

Nu înțeleg lipsa unei viziuni de ansamblu a României de după PNRR, adică să știm unde trebuie să ne îndreptăm odată ce proiectele vor fi realizate. Planul face o analiză detaliată a locului unde suntem, dar nu spune unde ne va duce. O astfel de viziune ar da coerență și mai mare planului.

Măsuri pe termen scurt sau structurale?

În ceea ce privește transformarea digitală, se presupune că toate propunerile de reformă ar trebui să fie structurale și unele chiar sunt – pornind de la cloud-ul guvernamental până la transformarea funcționării instituțiilor publice. Doar că nivelul de detaliu menționat la unele propuneri de reformă nu ne permite să vedem dacă se vizează măsuri pe termen scurt sau nu. Granturile și fondurile care se presupune că vor fi puse la dispoziția localităților, școlilor etc. va trebui să fie folosite în linie cu obiectivele PNRR, dar nu știm cine și cum va evalua cheltuielile pe care acestea le vor angaja. Deci, aici va depinde de înțelepciunea liderilor locali să gândească măsuri cu adevărat structurale, nu soluții pe termen scurt, în așa fel încât transformarea digitală să se manifeste uniform în țară. Da, fondul pentru localități cere 10% pentru soluții de smart city, dar și acel 10% trebuie gândit bine.

Din ce văd în structura de guvernanță (care nu se regăsește în plan, dar am dedus-o din OUG 155/2020), Ministerul Fondurilor și Proiectelor Europene va fi structura principală care va evalua proiectele și ei probabil că vor și evalua dacă proiectele contribuie cu adevărat la redresare nu prin cârpeli, ci prin transformări profunde.

Ca recomandare pentru planurile analizate, cei de le EPC menționează necesitatea de a „lega” oarecum diferitele intervenții din piloni diferiți pentru a se vedea cu adevărat coerența, dar și potențialul de schimbare structurală prin intervenții care se leagă cu adevărat între ele. Și în PNRR această conexiune ar fi bună, mai ales că nu vedem o serie de obiective mari pentru plan, nu doar trâmbițatele tranziții verzi și digitale care nu sunt neapărat adaptate la contextul nostru național. Mai mult, aceste intervenții „legate” între ele ar trebui să fie corelate cu alte tipuri de investiții din fondurile europene „clasice”, pentru a se asigura coerența și transformarea structurală. Asta tot cei de la EPC o spun. Planul vechi avea această legătură, care s-a pierdut în varianta actuală.

Impactul măsurat sau de-abia menționat?

De-abia menționat mai degrabă. Sau mai degrabă deloc. Reformele pentru transformare digitală nu au un impact pronunțat, cu atât mai mult cu cât regulamentele Comisiei cer măcar menționarea de milestones și rezultate estimate în plan. Multiplicate, acestea ar trebui să ducă la un impact pe termen mediu și lung. Lipsa unei astfel de evaluări ex-ante poate fi justificată prin termenul relativ scurt de realizare al planurilor, dar nici așa nu e scuzabilă în condițiile în care vor fi multe proiecte care se vor implementa fără să știm cu adevărat către ce vor contribui ele cu adevărat.

În aceste condiții, măsurarea impactului asupra coeziunii socio-economice și teritoriale rămâne la nivelul speculațiilor, iar fragmentarea menționată mai sus nu ajută la realizarea unei imagini de ansamblu. De exemplu, planul proclamă investiții pentru automatizarea unor procese din administrația publică. Presupune asta pierderea unor slujbe? Ce se va întâmpla cu oamenii ale căror slujbe vor dispărea? Dar analiza de date la nivelul instituțiilor centrale cum se va realiza? Și, mai ales, cine o va face? Funcționarul public recalificat? Alți viitori angajați?

La nivel teritorial intervine iar o problemă. Investițiile în broadband nu sunt țintite către anumite regiuni care sunt în urmă. Cum rămâne cu zonele unde nu sunt biblioteci care să se transforme în hub-uri de învățare? Primăriile din zonele rurale va trebui să transforme și ele modul de lucru pentru a aduce tehnologia mai aproape. Cum ne asigurăm că nu vor fi lăsați în urmă cei din mediul rural? Așa țintit. Investițiile în dotarea școlilor vor pune accent pe școlile cele mai vulnerabile, dar care sunt acelea? Analizele de situație menționează regiunile de dezvoltare care sunt rămase în urmă, dar dimensiunile teritoriale trebuie să fie axate mai local.

Ce înțelege Ion din asta?

Ion sigur nu va înțelege ce înseamnă dimensiunea teritorială a PNRR, dar va înțelege dacă orașele mai mari din jur vor accelera investițiile, iar orașul său va rămâne tot așa cum îl știe el de 30 de ani. Discuțiile publice pe baza PNRR nu ajută nici ele ca Ion să înțeleagă ce se petrece, ce e în regulă și ce nu e în regulă.

Pe partea de tranziție digitală, nu au fost multe dezbateri încinse, deși poate că ar fi trebuit să fie, având în vedere potențialul de redefinire pe care tehnologia îl are pentru societate și economie. Iar cum Ion este sceptic la tehnologie, va trebui convins să facă un curs de dezvoltare a competențelor.

Problema în presă este mai degrabă legată de faptul că ne facem de rușine la Comisia Europeană că, vezi Doamne, s-a respins planul, în loc să se discute despre măsurile din interiorul acestuia. Sau măcar să se propună măsuri alternative în spațiul public, lucru pe care nu l-am observat să se fi făcut. Ce va reține Ion din toate discuțiile politice? Păi, va avea o umbră de îndoială și suspiciune cu privire la banii care se cheltuie, suspiciune care oricum există în mintea noastră, a cetățenilor, oricând vine vorba de investiții publice și autorități locale. Și asta sigur nu ajută.

CiteșteSalvează

A global digital rulebook?

In English, Uniunea Europeană
De Mirela Marcut
11 minute

(disclaimer: this article is a public-friendly version of a presentation delivered at the first edition of EUXGLOB, organized by the Faculty of European Studies at Babeș-Bolyai University, Cluj-Napoca). The academic version is available here.

„It was the best of times, it was the worst of times”. Charles Dickens’ opening line from „A Tale of Two Cities” certainly characterizes the times that we live in. It’s the best of times if we think of how much technology we have at our disposal and how this has made our lives easier, from ordering crazy stuff online to data science that can help in the fight against COVID-19. Speaking of COVID-19, it’s also the worst of times and suffice it to think about the ideas perpetrated online that 5G makes you sick or that the vaccine will implant a chip in you. That’s disinformation, pure conspiracy theories that travel six times faster than the truth that vaccines work.

We take technology for granted, but we also take it as it is, with its highs and lows without considering that there might be a different way of doing things. We are complacent and shrug at fake news, as it would be an inevitable side effect of online communication. We are trapped in the platform ecosystems because it is easier for us and because this is presented as the best convenience for us.

Is there another way of doing things? The European Union’s answer is „a set of rules based on our values: human rights and pluralism, inclusion and the protection of privacy„. A Global Digital Rulebook. By crystallizing these rules, the idea is to create a common foundation for today and tomorrow’s digital society and economy to be shared by a critical mass of actors – especially the EU and the US. What does this have to do with digital technology, social media, e-commerce or fake news or with the things that we experience online on a daily basis?

Although it might seem as a political discussion or at least a very abstract one, this conversation really regards you and me and should not be only left to the domain of high-politics. Why? Because you and I use social media on a daily basis, we organize our lives on the Internet and our lives are shaped by AI, data etc. Will we lose our jobs in the next couple of years? How will we communicate? These are just some of the questions that this rulebook might help with. Nevertheless, they can only find their answer in the domain of high politics.

So, first things first. This article will:

  • detail what the rulebook is
  • how the EU and US stand on policy fields where this digital rulebook would apply
  • assess whether it actually has a chance to function and to be applied
  • also talk about you and me 🙂

What is the global digital rulebook?

Basically, it’s an invitation that the EU has extended to the US to shape the digital space together, to work together, to make sure that human rights, privacy, transparency, freedom of speech… all these are respected online.

You see..the development of the digital space has seen its fair share of craziness – from tracking and mass surveillance of people to unethical use of technology and let’s not forget the influence in elections. The purely positive narrative about digital technology, i.e. that will help solve humanity’s problems, is long gone.

All this craziness has taken away the veil of naivety and has exposed the fact that the free space that we call cyberspace still needs to function by some rules, not technical ones, but more generally accepted principles. Those principles should be set not by private entities, but by ones whose purpose should be to protect the citizens. Aiming to secure a „pole position” in these issues, the EU has invited its American friends to join this initiative.

A set of general principles supported by the world’s technological leader, the US, and the world’s policy factory, the EU, would go a long way in protecting citizens. The EU made the first move for this rulebook, but did so internally, as it has spent years working on and developing its digital single market and consumer protection regimes. Despite having experience in regulating internally, things are not that easy when you aim for a global regime, because one must deal with different actors and different agendas.

Speaking of, where and how would this rulebook apply? Since digital technology is everywhere nowadays, it is difficult to pinpoint the exact domains where it might work. To be concise, I selected some policy domains that target the major layers of the digital space:

  • its foundations – security of infrastructures
  • rights – data protection and transparency of algorithms
  • economic layer – digital markets, taxation, competition
  • social layer – disinformation
  • future developments and research – AI

The simplest way to explain the need for a rulebook is to refer to AI. Its potential to replace human decision-making, but also its potential to influence people’s lives due to its decision-making, certainly require some generally accepted principles or, at least, some red lines that should not be crossed. Would you want a private company with an opaque AI algorithm to decide whether you would qualify for a job or a bank loan? Don’t think so. AI is a domain where the EU has just revealed its proposed rules, aimed at boosting innovation, but also at protecting citizens and giving them means to trust these new technologies. The US has not been particularly keen on doing the same, focusing rather on the competitive edge that AI can give it against China. While the US sees competition, the EU sees the need to build trust. These are different views, not necessarily resembling a strategic partnership. So what about the other areas?

How do the US and the EU stand? Is there room for a rulebook?

The answer for the second question is, declaratively, yes. From Ursula von der Leyen’s statement that „Europe stands ready” to Biden’s „We are back”, statements are promising. Let’s dig deeper.

On security of infrastructure, the two are seemingly on the same page, since they share the same foes – China and Russia. Speaking of China, Huawei started the whole debate on the security of 5G infrastructure since it has been suspected of espionage for the Chinese government. The Trump administration banned the company from doing business in the US and lobbied the EU and the Member States to basically do the same. With the launch of the EU Cybersecurity Toolbox, the Commission urged the Member States to exclude companies that might be suspected agents of foreign governments from 5G procurement. That’s basically a rule tailor-made for Huawei. So, it seems that, on this subject, the US and EU are in sync, but the US is the first violin.

On digital markets and competition, things are a bit more complicated. The EU is a „policy factory” and, of course, it’s in its DNA to regulate, since it needed to create a single market that would unify its national markets. The regulations in recent years have definitely crystallized the Digital Single Market – from roaming to portability of online content. Besides these building blocks, recent years have seen additional regulatory requirements for tech companies, everything from the copyright legislation to transparency requirements in the new Digital Services Act and Digital Markets Act. Additionally, competition is also something that gives the EU its edge. Since the Digital Single Market cannot properly function without proper enforcement of competition policy, various antitrust investigations have targeted and fined BigTech platforms.

The US has had a different approach, by providing a framework of self-regulation that has probably allowed tech giants the space to flourish, expand and buy their competitors. Why? Well, a powerful Google also translates into a powerful US overseas, of course. Nevertheless, things are apparently changing, since we have seen antitrust investigations against Facebook and parades of tech CEOs in front of Congress or even calls to break up BigTech.

On rights, the EU has the upper hand here as well. I think I just have to mention the GDPR and that would be enough, especially since the US does not have a federal data protection law. I do have to mention also the „Brussels effect” – the idea that the level of data protection is so high in Europe that companies have extended the application of this regime even worldwide.

Privacy is a whole other question in the US. The aftermath of 9/11 saw an emphasis on expanded surveillance and the Edward Snowden revelations have certainly showed this. The whole Privacy Shield debate shows that the US has a lower privacy regime, as well as other interests. Cooperation on a privacy regime or other enforced consumer protection rights would seem problematic, from this standpoint.

On social media and disinformation, times are definitely rough both for BigTech, but much more rough for democracies, which have started to hit back at them for the environment that they have helped foster on their platforms. Since the current legal context practically shields them from assuming responsibility for the content they help propagate, EU aims to change this and demands more accountability and transparency from these companies. No wonder that the von der Leyen has criticized the very business model of these companies.

What about the US, the land of BigTech? Well, since the propagation of alternative facts, the claims of fake elections, and the Capital riot, there is definitely groundwork for rethinking the responsibilities that social media companies have. Section 230, the law regulating the intermediary role of platforms or the 26 words that created the Internet, will probably be under review, even if social media companies have opposed this quite a lot. But, aside from parades in front of Congress, there are no official signals in the US about how BigTech might have more accountability.

Different fields, different interests, one rulebook?

Does this partnership have any chance to function?

The short answer is yes, because the main components of this proposed rulebook regard democratic values and, of course, the two share them (more or less). But others relate to cultural preferences and traditions, such as the choice between protecting privacy versus achieving security. This leads me to the long and probably complicated answer, which is maybe. Why? Well, first, when talking about norms and principles, we automatically know that they are non-binding and whenever the preferences or the conditions shift, they may be left aside for some period (of course, I’m talking about a pandemic here).

Nevertheless, the partnership may be boosted by China. Both the US and the EU have completely different views than China. They both want to deter its expansion on the global stage, since it offers another model for digital society and economy – a controlled digital society with an economy serving the interests of the Communist Party.

What else can bring the US and EU together? Definitely the need to reign in BigTech. Both actors have started internal discussions about updating the current system of rules so that BigTech can be more accountable. While the EU is more advanced, since it has already proposed a new set of rules for digital platforms, the US is a bit timid so far.

Finally, their „insides” may play a part in the organization of this digital rulebook. While partisanship will definitely shape the debates on how to handle digital platforms as well as AI in the US, EU member states have their own interests. For instance, Ireland has opposed the idea of this digital tax, since it’s the European headquarters of major tech companies.

Bottom line: the rulebook is declarative so far, but what matters are the varying interests and behaviors of both actors varying from one issue to another.

What about you and me?

I said in the beginning that the discussion is about you and me, since we interact with digital technology on a daily basis and digital tech, as it is now, has a massive impact on the way in which we lead our life. We get ourselves trapped in doom scrolling, we are targeted with massive amounts of information and we don’t have time to go through all of it, so we make snap decisions that may be true or false. And they might have serious consequences.

How would this rulebook improve OUR lives? We will continue to be able to speak freely online. Will we? We might be better informed about what happens with our data. But will we be able to truly control what happens to it? We might know more about how social media works, how it influences us and we might be able to signal bad and illegal behaviors faster and also change our behavior and quit the doom scrolling. But will we?

CiteșteSalvează

Ce vrem de la smart city?

In Digital, Orașe
De Mirela Marcut
9 minute

Se dau trei povești:

  1. orașul viitorului va fi unul în care tehnologia va media toate interacțiunile dintre oameni și dintre oameni și administrațiile locale. Viitorul sună bine pentru că tehnologia digitală ne va face viața mai simplă, iar datele sunt cei mai buni prieteni ai noștri pentru că ne permit să anticipăm nevoile voastre.
  2. Orașul X pune la dispoziție cetățenilor plata online a taxelor locale, reușind să digitalizeze administrația locală.
  3. „(Mi-aș dori) participarea cetățenilor la problemele urbei, colaboare între instituțiile publice (utilizarea bazelor de date in comun), educarea cetățenilor de către instituțiile implicate în colectare selectivă”

Trei povești, trei puncte de vedere diferite, dar toate duc către același concept. Smart City – un concept oarecum pompos și destul de reducționist pentru toate lucrurile pe care ar trebui să le conțină. Desigur, și poveștile de mai sus sunt oarecum reducționiste, dar sunt utile acum pentru că simplifică oarecum poveștile pe care le spun diferiți actori despre smart cities.

Prima pune accent pe oportunitatea de business – colectarea de date și extinderea tehnologiei către cât mai multe fațete ale vieții orașului. A doua pune accent pe rezultatele imediate, omițând că digitalizarea nu e de fapt un buton pe care-l apeși și gata. A treia cere ceva mai simplu – să participe și cetățenii la problemele urbei și să fie educați. Prima poate fi a mediului de business, a doua clar a unei administrații locale, iar a treia sigur e a unui cetățean.

De unde știu sigur? Pentru că am întrebat 🙂 În ultimele săptămâni am dat drumul unui chestionar total neștiințific pentru a vedea cum văd unii cetățeni orașele lor presupus inteligente și a afla ce-și doresc de la ele. E ceva mai simplu decât ce-și doresc femeile și poate ceva mai complicat decât cum văd companiile și administrația lucrurile.

De asta ne ocupăm în articolul de săptămâna trecută. Ce e de reținut? Cu ce rămâi după asta?

  • orașul inteligent este ca icebergul – mare parte din ce se întâmplă în acest cadru nu este vizibil
  • vei ști să fii atent/ă la ce se întâmplă în orașul tău în materie de transformare digitală și
  • poate te vei implica mai mult în conversațiile locale cu privire la orașul tău.

Ce înțelegi dintr-un smart city?

Chestionarul meu total neștiințific a primit 25 de răspunsuri până la această oră și a început cu the baseline. Ce înseamnă pentru tine „smart city”? Rezumatul răspunsurilor se află în graficul (prost generat de către Google) de mai jos.

La o primă vedere, înțelegerea cetățenilor față de ce e un smart city se leagă destul de mult de ceea ce oferă primăria orașului lor și asta se învârte mult în jurul facilităților de e-guvernare. 92% din mostra mea totală neștiințifică asociază în primul rând un oraș inteligent cu utilizarea tehnologiei pentru a interacționa cu cetățenii, iar pe locul doi ca popularitate se află „inițiative pentru sustenabilitate și protejarea mediului înconjurător (colectare selectivă, stații de încărcare pentru mașini electrice, clădiri eficiente energetic)”. Podiumul e completat (expresie total clișeică) de accentul pe colaborare cu mai mulți actori locali pus de administrație. Accentul pus pe IT și inovare a primit doar 6 voturi.

Deduc de aici o privire oarecum limitată asupra ce înseamnă un oraș inteligent, având în vedere că primul impuls a fost să asocieze cu serviciile de e-guverrnare. Ceea ce nu e greșit, dar e doar o parte din acel iceberg. Ce e încurajator e că sustenabilitatea este văzută ca o caracteristică semnificativă pentru un astfel de oraș.

De unde asocierea directă cu serviciile publice? Pentru că e cea mai de bază și pentru că digitalizare..digitalizare și iar digitalizare. Discursul public afectează percepția noastră în materie de orice și, mai ales în peisajul românesc, accentul este pe ceva tangibil, pe sistemul „să se facă, orice, numai să se facă”, accent izvorât din frustrările acumulate pe parcursul a trei decenii în care nu s-a făcut. Desigur, se leagă și de modul total simplu și integrat în care folosim tehnologia în viața de zi cu zi: Google integrează mai multe servicii, disponibile toate cu un cont, putem plăti cu telefonul și aplicațiile de GPS ne ghidează în timp real. Iar astea se opresc adesea la poarta instituțiilor.

Grafic prost generat de către Google Forms 🙂

Ce e inteligent la orașul tău?

Un al doilea răspuns la întrebarea de ce? de mai sus. Oamenii asociază și cu ce au deja. Case in point – răspunsurile la doua întrebare. 92% raportează că beneficiază de plata taxelor online și un procent ridicat de cetățeni raportează că se poate programa online pentru a interacționa cu autoritățile. Din același registru al interacțiunii mai este și existența aplicațiilor prin care poți raporta probleme – și acestea doar limitate la 2 orașe, Oradea și Cluj-Napoca. Deci, sunt exact acele servicii de interacțiune directă menționate mai sus. Podiumul e ocupat de furnizarea de rețele wireless în locurile publice.

 

Alt grafic prost generat de către Google Forms 🙂

Această întrebare pune și oglinda pe orașele din România. Am primit răspunsuri din mai multe orașe – Oradea, Cluj-Napoca, Timișoara, Suceava, Deva, Constanța, București, Chișinău, Iași, Craiova și Brașov. În mare parte, tabloul e tot îndreptat în direcția oferirii de servicii pentru cetățeni – de la interacțiune prin servicii de e-government la incubatoare de afaceri sau transport nepoluant sau alternativ (48%).

Oglinda arată și părțile mai puțin bune – anume că există puține consultări cu cetățenii, colectarea selectivă este încă rămasă în urmă în percepția cetățenilor, incubatoarele de afaceri sunt puține, iar singurii care au stradă inteligentă sunt clujenii (so jealous!).

O mică remarcă cu privire la consultările cu cetățenii. Acestea există deja sub forma procesului de consultare publică atunci când vine vorba de un act legislativ, spre exemplu. Doar că se pare că administrația crede că funcționează pe sistemul „if you build it, they will come”, așa că aici există o problemă de comunicare. Administrația locală mai că nu spune că aceste consultări sunt inutile pentru că nu participă nimeni sau, mai rău, participă doar cei care sunt împotriva proiectelor dintr-un motiv sau altul. Dar face minimum – minimorum pentru a promova aceste consultări publice sau pentru a impulsiona orice proces de consultare.

 

Ce-ți doresc eu ție, dulce orășel smart?

N-am găsit o rimă, dar merge și asa. Secțiunea aceasta este cea mai fascinantă pentru că a dat oamenilor șansa să viseze și ideea e că nu au visat chestii chiar SF. Printre cele mai citate chestii se numără:

  • gestionare „deșteaptă” a deșeurilor – de la colectare selectivă la pubele și coșuri de gunoi inteligente
  • integrarea serviciilor de e-guvernare oferite de administrația locală – deci platforme, multe platforme!
  • transport în comun nepoluant și smart – deci aplicații pentru monitorizarea traseelor, stații de tramvai/autobus smart (cu facilități de încărcare a dispozitivelor), dar să nu uităm de piste de biciclete bine conectate
  • gestionare „deșteaptă” a traficului – de la semafoare inteligente la parcări smart (cred că sunt alea pe care le poți rezerva de la distanță)
  • și desigur ultima, dar nu cea din urmă…mai multe consultări cu cetățenii – deși și aici nu au fost mulți care au exprimat această dorință

Ce-și doresc cetățenii de la orașul lor smart nu e chiar rocket science. Sunt cerințe de bun simț, izvorâte probabil din experiența lor cu tehnologia din viața de zi cu zi și din ce au văzut prin orașele pe care le-au vizitat. Eu una țin minte și acum aplicația de transport în comun din Berlin care adună laolaltă toate mijloacele de transport, îți face un traseu la minut care include și minutele de mers pe jos de la o stație de metrou la alta sau traseu pe bicicletă și, dacă pierzi un mijloc de transport, îți dă o altă rută în timp real.

Ce mă pune pe gânduri? Ce-și doresc cetățenii – platforme, multe platforme! Își doresc servicii integrate, ceea ce e ok, dar vin cu riscurile aferente. Pe de altă parte, nu mulți menționează că și-ar dori ca ei să fie consultați și implicați atunci când vine vorba de transformarea digitală a orașului lor. Oare noi avem un rol pasiv în chestia asta? They give, we take și atât?

Majoritatea lucrurilor pe care și le doresc sunt…rezultate vizibile – o aplicație, o platformă, o stație de tramvai smart. Sunt exact ce le place liderilor politici – lucruri către care pot arăta și despre care pot să zică – „astea s-au întâmplat în mandatul meu”.

Singura dorință care nu e palpabilă se referă la consultările cu cetățenii care nu asigură un capital de imagine extraordinar de mare, având în vedere că o consultare adevărată aduce diversitate de opinii și poate îndoieli cu privire la proiecte și parteneriate. Dar, în același timp, ambele părți trebuie să conștientizeze că interesul trebuie să fie al comunității. Lucru care nu se conștientizează încă de fiecare parte a baricadei.

Mențiuni onorabile - răspunsuri preferate

Dedic ultima parte a acestei investigații total neștiințifice câtorva răspunsuri care mi-au rămas în minte și unor idei la care nu mă gândisem înainte. Cu mulțumirile de rigoare că am ce „roade” la capitolul food for thought:

Ce înseamnă smart city pentru tine?

  • Folosirea tehnologiei pentru identificarea mai ușoară a problemelor cetățeanului, pentru răspunsul mai rapid la problemele lui, pentru diseminarea informațiilor cu privire la soluțiile existente deja.
  • Un oraș in care autoritatea locală folosește tehnologia pentru a face viața cetățenilor cât mai ușoară și plăcută, fie că e vorba de mobilitate urbană, comunicarea deciziilor, eficienta energetică. Serviciile publice sunt interconectate si accesibile. Din păcate, la noi e mai mult slogan de marketing

Ce inițiative de tip „smart city” ți-ai dori să se implementeze în orașul tău?

  • Mi-as dori ca cele (sic!)  anunţate să se implementeze pe bune. Sa se faca follow-up si analiză post-implementare. Nu doar sa il vedem pe dl Boc cum taie panglica la singura/prima strada smart. Cel mai tare mi-as dori sa avem intr-adevar colectare selectiva a deseurilor. Momentan e doar pe hartie. (răspuns din Cluj-napoca)
  • Mult mai mult focus pe mișcare și mobilitate – piste de biciclete complete și sigure, parcuri, terenuri de sport, transport in comun util cu adevărat. (răspuns din Brașov)
  • Biciclete și trotinete electrice cu o rețea de piste care sa asigure conectare internă, dar și cu vecinatatile; concursuri de inovare în domeniul smart city, a căror rezultate sa fie valorificate; transport în comun nepoluant; supravegherea smart a curățeniei orașului; posibilitatea de video-auditie cu autoritățile locale; etc (răspuns din Oradea)
  • Platformă pentru gestionarea deșeurilor și a reciclabilelor (ce pot recicla, unde, când) (răspuns din Constanța)

Încă o dată, mulțumiri celor care au completat! Chestionarul e încă deschis și adună mostre de înțelepciune cetățenească 🙂

CiteșteSalvează

Digest 2. Noutăți din politicile digitale europene

In DIGest
De Mirela Marcut
4 minute

Multe lucruri se întâmplă pe scena europeană. Câteodată nici nu știi unde să te uiți. „De vină” sunt complexitatea Uniunii și eforturile pe care aceasta trebuie să le depună pentru a se poziționa diferit pe scena mondială în ceea ce privește tehnologiile digitale.

Ediția de astăzi de DIGest se concentrează exact pe aceste eforturi. GDPR, roaming, dar și câteva din declarațiile pe care le-a semnat și România ce setează unele direcții de politici publice la nivel național și european. Să purcedem!

GDPR fără colți?

Parlamentul European „ceartă” autoritatea responsabilă de protecția datelor din Irlanda că nu-și prea face treaba să tragă la răspundere companiile care nu respectă GDPR. De ce pe irlandezi? Pentru că Irlanda este statul european unde majoritatea giganților BigTech își au sediul în Europa, iar GDPR are un mecanism de control de tip punct unic de contact pentru companiile care fac procesări de date transfrontaliere. Adică? Majoritatea sesizărilor se duc la irlandezi care nu prea fac față cererilor și, conform Parlamentului, ajung mai degrabă la înțelegeri fără prea multe amenzi.

De ce e relevant? De ceva vreme circulă printre specialiștii în protecția și guvernanța datelor ideea că GDPR ar fi atât de eficient pe cât pot autorităţile naţionale responsabile să îl implementeze. Putem vorbi de o luptă de David versus Goliat atunci când o instituție prost finanțată și fără resurse adecvate trebuie să se „lupte” cu giganții IT. Știrea aici.

Roaming cu viteza melcului

Centrul de cercetare al Comisiei Europene a făcut o evaluare a calității experienței de roaming pentru cetățenii europeni. Au măsurat vitezele de descărcare și încărcare a informației, au comparat experiența pe aceeași rețea a unui utilizator de roaming cu cea a unui client, dar și diferențele dintre rețeaua „de acasă” și cea de roaming atunci când călătorim.

Ce au aflat? Vitezele de navigare sunt în general mai scăzute acasă decât atunci când călătorim. Asta o știm și asta a aflat-o și Comisia acum 🙂 Dar se pare că sunt și diferențe între experiența pe care o au utilizatorii de roaming într-o rețea pe care o accesează și clienții pentru care aceeași rețea e „acasă”. Probabil că viteza și, deci, calitatea serviciului vor fi luate în vizor pentru o reglementare roaming mai extinsă. Detalii aici.

Ce a mai semnat România? 🙂

Pe 19 martie a avut loc conferința anuală„Digital Day” organizată de către Portugalia care deține președinția Consiliului UE. Cu acest prilej, s-au semnat niște declarații solemne, dar de intenții cu privire la transformarea digitală. Ocazie bună să vedem ce a mai semnat și România:

  • European Data Gateways as a key element of the EU’s Digital Decade – angajament pentru îmbunătățirea gradului de conectivitate prin investiții în rețele sigure, cabluri submarine, dar și spații de stocare a datelor în Europa – pentru a sprijini Africa sau America Latină, dar și vecinătatea europeană și Balcanii de Vest
  • EU Startup Nations Standard of Excellence – un angajament pentru a stabili puncte de referință comune cu privire la sprijinirea activităților start-up-urilor, schimbul de bune practici la nivelul statelor membre cu privire la politici pentru antreprenoriat, dar și crearea unui Startup Nations Hub pentru acest tip de schimb de bune practici și o platformă de date pentru monitorizarea implementării acestor practici cu privire la companiile start-up
  • A Green and Digital Transformation of the EU – un angajament către transformarea digitală care să protejeze mediul, având în vedere că centrele de date, de exemplu, consumă cantități mari de energie sau că simplele baterii de telefon au litiu care e toxic pentru mediul înconjurător.

Sunt semnificative aceste declarații? Da și nu. Nu, nu sunt obligatorii, dar da, dau semnale către ce se îndreaptă Uniunea Europeană și arată calea de urmat pentru statele membre, implicit și România. Liniile sunt clare:

  • companiile IT trebuie sprijinite prin politici comune pentru a putea crește mai ușor, aceasta fiind una din dezavantajele pe care le are UE față de SUA. Dacă nu poți sprijini companiile să scaleze la nivel european, ele se vor îndrepta către piața americană pentru investiții
  • UE și statele membre au și o misiune geopolitică în deceniul digital pe care l-au proclamat, anume să devină actori influenți în tehnologiile digitale. Relevante sunt câteva din regiunile către care UE întinde o mână – vecinătatea de est, Balcanii de vest.
  • Trendul către „verde” e clar și în ceea ce privește transformarea digitală. Deci nu e suficient să extindem tehnologia peste tot, ci să implementăm măsuri de eficiență energetică pentru orașele și administrațiile noastre

Cam atât pentru săptămâna asta. Semnez și eu o declarație solemnă aici că voi publica ceva mai consistent săptămâna viitoare 🙂

CiteșteSalvează

 

Digital Policy este o platformă de analize de politici publice digitale, axată pe nivelurile european, național și local.

Pagini

Newsletter