CategorieUniunea Europeană

Cine și cum face transformarea digitală?

In Orașe, România, Uniunea Europeană
De Mirela Marcut
14 minute

Ce urmăresc?

  • suprapunerea discuțiilor pe transformare digitală – nivel european, național și local
  • mesajele principale care reies în acest domeniu (cu traducere din legaleză/„tehnologiolă” în română)
  • spirala care poate ghida transformarea digitală – viziune, cadru legal și investiții

Ai ceva de învățat de aici?

  • că deși par separate, nivelele lucrează de fapt pentru același lucru și au piedici sau viziuni comune
  • că UE setează viziunea, cadrul legal și oferă investiții și că nivelul național și cel local au nevoie de acest ghidaj
  • și câteva elemente despre care e posibil să mai auzi/citești în viitorul apropiat – autonomie strategică, suveranitate digitală, date, once only, user experience, smart city

„Nu s-a făcut digitalizare”, am auzit random într-o seară zapând printre programele de știri când am prins expresia asta aproape jucăușă prin inepția ei. Din afirmația asta, folosită ca justificare pentru lipsa unor reforme naţionale, nu înțelegem decât că digitalizarea se realizează așa în eter fără ca nimeni să nu intervină. Probabil că autorul afirmației n-a vrut să supere nicio parte a spectrului politic. Oricum, nu mai zic că o astfel de afirmație induce și ideea că digitalizarea e salvarea. Nu e chiar o rețetă bună de oferit unui public care nu înțelege în totalitate schimbările prin care societatea și statul român ar trebui să treacă.

Normal că niciuna din cele de mai sus nu sunt afirmații corecte și în articolul de săptămâna asta vreau să mă axez pe prima parte. Să trecem de la „se face” la „ei fac”, adică de la nu-știm-cine-ce-da-e-musai la actorii care ar trebui să aibă preocuparea transformării digitale în România și nu numai.

Cum se va desfășura treaba asta? Nu voi enumera o listă de instituții care în România nu știm sigur cum comunică și cum organizează transformarea digitală (alo, guvernanță?). Mai degrabă voi merge pe nivele decizionale – de la UE, la nivelul național și cel local. De asemenea, voi trasa și câteva idei centrale enunțate de fiecare dintre acestea – așa cum am avut beneficiul de a le identifica în această săptămână. Pentru a ușura înțelegerea, voi aborda trei paliere – viziune, cadru legal și investiții.

Trei conferințe audiate într-o săptămână, trei nivele decizionale, o singură temă centrală: transformarea digitală sau digitalizarea, cum ne place să-i spunem neaoș. Sursele? Conferințele (audiate parțial sau total – că tot s-au desfășurat aproape în paralel) Masters of Digital, Conferința Biroului Parlamentului European în România privind Planul Național de Reziliență și Redresare și conferința „Orașe și Comunități. Viziunea 2030” de la Oradea.

Să purcedem.

Nivelul european

Simt nevoia să precizez ceva aici: transformarea digitală nu presupune doar niște seturi de aplicații folosite într-o administrație sau companie – ci presupune un efort diversificat pe mai multe paliere. De fapt, sunt trei paliere: discutăm atât despre măsuri concrete – cadru legal + investiții în tehnologie și transformare -, dar și despre viziune. Viziunea o exprimă liderii europeni foarte bine în discursuri, dar până la măsuri concrete e un drum lung de bătut – pavat cu eforturi de lobby și diluări/schimbări ale propunerilor inițiale prin prisma dialogului instituțional Comisie – Parlament – Consiliu. Deci, ce face UE pentru transformarea digitală? Pe scurt, se cam mișcă în toate direcțiile.

  • internațional

Charles Michel a discutat săptămâna aceasta de autonomie strategică și suveranitate digitală la conferința Masters of Digital. În traducere? E de fapt un fel mai complicat și poate mai pompos de a fixa ideea că UE își urmărește interesul de a deveni un actor puternic (not self-centered, but strong and independent) și de a nu depinde de ceilalți jucători pentru tehnologii esențiale și inovatoare (SUA, China), chiar dacă este oarecum în urma acestora. Mai mult, dorește să-și exporte viziunea către alți parteneri -„to look outside of the borders to work for a fairer, better, and greener world”. Am regăsit iarăși apelul către SUA pentru a lucra împreună către un set de reguli globale care să ghideze spațiul digital (transparență, protecția datelor, responsabilitatea companiilor, poate și taxare digitală). Deci, viziune este 🙂 .

  • în interiorul Uniunii

Coborând la nivelul UE, aici încep să se simtă efectele pentru noi, cetățenii-utilizatori, pentru că discutăm de cadru legal. Reglementarea e cuvântul de bază și aici Charles Michel a și citat „efectul Brussels” ca dovadă a influenței UE prin cadrul său de reglementare. Pe scurt, nu doar că avem reglementări mai stricte în interiorul UE, dar companiile care trebuie să le respecte „le exportă” către alte jurisdicții pentru că este mai eficient din punct de vedere al costurilor. Am scris aici despre câteva reglementări ce vor veni în cursul acestui an și care vor schimba relația noastră cu spațiul digital și posibil să fie extinse și acestea.

La capitolul acesta, a punctat și von der Leyen în speech-ul ei de la aceeași conferință- reglementările „business-friendly” și unice la nivel de UE sunt una din soluțiile pentru viitorul deceniu digital al UE (a doua: investițiile despre care voi vorbi mai mult la celelalte 2 nivele). Reglementări? 🙂 Check!

De la Charles Michel am auzit și de „busola digitală” care va fi decisă la întâlnirea Consiliului European din martie – anume un set de obiective digitale la care toate statele membre trebuie să se angajeze ca să avem mult-trâmbițatul „deceniu digital al Europei”. Desigur, statele vor și raporta progresul lor către aceste obiective. Ideea e că degeaba cheltuim 20% din buget pe proiecte digitale, dacă acesta nu contribuie cu adevărat la transformarea digitală europeană și, probabil, elevarea UE ca actor digital semnificativ. Bifăm și aici viziune. Dar aici poate că e o problemă – angajamentul pe schimbări climatice e simplu și ușor de urmărit – „neutralitate climatică”, reduceri de emisii, etc. Cum măsurăm digitalul? Procente care ascund adevărata imagine? Viteze de Internet? Cantități de date utilizate? Rămâne de văzut.

  • la nivelul statelor membre

Când trecem la interferența dintre nivelul european și statele membre, vorbim atât de reglementare, cât și despre investiții. Discursul public de la noi scoate mai mult in evidență posibilitatea de investiții, iar planul național de reziliență și redresare (PNRR) e vedeta zilelor noastre. 20% din investițiile din acest plan trebuie să fie canalizate către proiecte pe transformare digitală. Nu vă gândiți la site-uri pentru instituții publice sau simple achiziții de tehnologie, va trebui să fie vorba de reforme fundamentale, nu niște proiecte cu bani cheltuiți să fie cheltuiți.

Cifre am tot auzit, dar idei? Încă nu știm, planul național al României e în etapa în care se află mulți studenți de-ai mei în perioada asta – de rescriere a proiectelor. Am scris aici cum UE „ne cam dă mură-n gură” ce fel de proiecte ar fi fezabile pentru acest plan. Principiul lor – my money, my rules. Principiul nostru? More money, more problems. Ne mutăm astfel la nivelul național.

Nivelul național

Preocuparea la nivelul național stă în două din cele trei dimensiuni discutate mai sus: investiții și cadru legal. Odată cu banii care ne sunt băgați în traistă, constatăm că avem mai multe probleme pe care le-am ignorat pe parcursul câtorva ani buni.

La capitolul investiții, nu am auzit deocamdată decât despre banii din PNRR, cifre bombă de 6 miliarde de Euro. Cât despre țintele investițiilor, nu e încă clar ce va fi finanțat prin PNRR. Din discursurile publice ale decidenților, ne putem face o idee cam ce ar fi necesar pentru asigurarea rezilienței sau, în cazul nostru, a supraviețuirii într-o lume digitală. Încep să apară informații mai detaliate și poate mai coerente despre ” digitalizare” decât în programul de guvernare. Și mai deprimante. Spre exemplu, nu există incă o „hartă” a serviciilor digitale oferite de către autoritățile de orice fel. Acum Autoritatea pentru Digitalizarea României lucrează la un astfel de audit. Pasul următor ar fi interconectarea sistemelor, asta dacă e posibil.

In paralel, discursul public e axat pe date – desigur „prioritate zero”. Conform ministrului Teleman, datele sunt fundamentul pentru transformarea digitală. Doar că dacă nu avem o situație clară a serviciilor digitale, nu putem ști dacă setul de date produs de fiecare servește la ceva sau nu. Dacă nu avem date, nu știm nici ce aparate administrative trebuie restructurate, dar nici câte persoane din acea administrație nu au competențe digitale. Bulgărul se rostogolește la vale.

Altă prioritate asumată de decidenții politici pentru transformare digitală este „once-only”, adică o identificare unică a cetățenilor în raport cu instituțiile statului. Nu 7 conturi la 7 instituții, ci doar unul singur. Ca să ne dăm seama cât mai durează până vom ajunge acolo, pașii simplificați ar fi: audit, regândire, interconectare, abia apoi „once only”.

Cadrul legal e marea „bubă” pentru transformarea digitală, dacă stăm să ne gândim că eliminarea ștampilei dintr-o instituție publică e o știre. Dacă pentru UE reglementarea este soluția pentru o piață internă unică și protecția consumatorilor, pentru România reglementarea este necesară pentru a crea un cadru propice digitalizării. De ce? Pentru că am aflat în altă conferință că legea nu îți permite să emiți unele autorizări în format digital. În contextul acesta, am auzit o afirmație poate curajoasă de la Dragoș Tudorache, anume că agenda digitală trebuie să treacă într-o fază transpartinică, de-ideologizată. E drept că transformarea digitală nu are culoare politică, dar canalizarea investițiilor într-o parte sau alta are și aici sigur va interveni gândirea politică.

Ce lipsește de aici? Investiții avem, reglementări avem sau o să avem (sau măcar discuții despre reglementări). A, da, viziunea era! Deocamdată pare că încercăm să punem laolaltă niște lucruri pe care credem că ar trebui să le facem fără un set de principii care să ne ghideze.

Nivelul local

Cu această afirmație mă mut la nivelul local. La nivel local, discutăm cel mai adesea despre orașe inteligente ca manifestări ale transformării digitale. Aceasta este prioritatea evidențiată de participanții la conferința „Orașe și comunități. Viziunea 2030”, care a avut loc la Oradea. Un oraș inteligent nu înseamnă doar un oraș unde administrația este digitalizată și m-am bucurat să aflu că această viziune este împărtășită de către participanții din diferite orașe din România, începând cu Oradea. Prioritatea este, conform administrației locale din Oradea, ridicarea calității vieții în tandem cu dezvoltarea economică, nu accelerarea dezvoltării tehnologice cu orice preț. Deci, bifăm viziunea.

Cadrul legal este buba și pentru orașele din România, unele îmbunătățiri pe linie tehnologică nu pot fi făcute în administrațiile locale fiindcă nu există legislație care să fie neutră din punct de vedere tehnologic. Având în vedere că legislația nu e de ieri, de azi, nu pot decât să concluzionez că orașele s-au descurcat cum au putut (așa cum spune de altfel și literatura de specialitate cu privire la guvernanța urbană) în efortul de a deveni competitive pe palierul digital.

Investiții și priorități? Fondurile europene sunt „baza”. Nu mai insist aici, dar merge pe același principiu ca mai sus – orașele se descurcă singure cu fondurile europene. Sau ar trebui. Priorități? Voi lăsa deoparte cele mai avansate, dar resursa cea mai prețioasă și aici se constituie din date – nu cele personale. Ci datele rezultate din modelele de funcționare a semaforului inteligent, analiza camerelor video sau de la senzorii de pe pubelele de gunoi. Totuși, un oraș inteligent înseamnă și piste de biciclete și trafic aerisit de către semafoare inteligente, dar și clădiri eficiente energetic. Înseamnă și colectare selectivă a gunoiului, companii care activează în sectorul IT sau școli dotate cu tehnică. Să nu uităm că toate acestea se bazează sau ar trebui să se bazeze pe cetățeni inteligenți. Nu doar cel care deschide un start-up în Oradea, ci cel care colectează selectiv gunoiul, alege un mijloc alternativ de transport, care știe utiliza viitoarele aplicații ale administrației și care îi poate învăța pe cei din jur să facă la fel.

Ce leagă aceste nivele?

Trei nivele decizionale, o singură prioritate. În primul rând, le leagă accentul pus pe prioritatea transformării digitale. Asta e evident și dacă spun că într-o zi am încercat să urmăresc trei conferințe în paralel pe aceeași temă. Fiecare se mișcă în conformitate cu prerogativele și limitările sale.

În al doilea rând, văd că datele sunt prioritatea tuturor celor trei nivele. Spații comune de date, cum este proiectul Gaia-x (inițiativă franco-germană), la nivel de UE, identificarea datelor disponibile în administrația românească și generarea de date pentru nivelul local. Pentru ce? Pentru inovație și cercetare, pentru transparență și pentru luarea deciziilor. Aici aș face legătura cu un avertisment venit din cartea „Radical Uncertainty”, ai cărei autori (dintre care unul fost guvernator al Băncii Angliei) atenționează că prea multă încredere acordată datelor și analizelor făcute pe baza acestora riscă să ascundă adevăratele probleme și îi poate de-responsabiliza pe decidenți care se pot ascunde în spatele lor. Ei se refereau de fapt la economie și făceau legătura cu criza financiară din 2008 care nu a putut fi prezisă de datele avute și analizele făcute de specialiști. Dar ideea se păstrează.

De asemenea, nu am insistat aici, dar toate trei nivelele sunt legate de necesitatea unui parteneriat cu actorii privați care au „la mână” tehnologia. Orașele au nevoie de companii IT care să le dezvolte soluțiile, la fel și statul român, iar pentru UE prioritatea este să țină companiile inovatoare în Europa și să le creeze un mediu propice pentru dezvoltare. Pentru asta e nevoie de o abordare „business friendly”, așa cum spunea și Ursula von der Leyen. De altfel, parteneriatul public-privat este ceva normal pentru orașele inteligente, dar mai puțin pentru statul român.

Tripla spirală - „Viziune, cadru legal, investiții”

Fără viziune, nu sunt posibile celelalte două. UE e specialistă la viziuni – are în vedere o societate digitală echitabilă și bazată pe principii și valori, dublată de o piață internă digitală bazată pe protecția consumatorilor și competiție corectă. Acest model dorește să-l extindă către statele membre și către exterior.

Deocamdată viziunea e cam în ceață pentru nivelul național, iar cel puțin pentru Oradea am văzut că există câteva principii – protecția datelor, tehnologii simple, accent pe calitatea vieții, dezvoltare economică, etc.

Pentru UE, cadrul legal e unul din modurile prin care se realizează această viziune. Pentru România și orașe, acesta este o piedică pentru realizarea unor progrese.

Investițiile curg dinspre UE, spre statul membru și apoi către orașe. Foarte probabil, conform a ceea ce am auzit în aceste conferinte, orașele vor prelua o parte a implementării unor reforme din planul de reziliență. Controlul acestora va sta oricum la UE care va verifica planurile naționale și va da undă verde. Lupa e pusă pe noi și pe tot procesul de implementare. Să nu uităm totuși și de fondurile de coeziune care au o sumă totală mai mare, dar despre care nu mai vorbim din varii motive.

Ce n-am prea auzit?

O să încep cu eterna problemă pe care o am cu nivelul național/local. Nu prea am auzit de individ/cetățean (în discursurile naționale/locale). Adică auzim că trebuie să facem asta și cealaltă pentru cetățeni, dar ei sunt priviți destul de pasiv. Cetățeanul trebuie educat din punct de vedere al competenței digitale, datele cetățeanului trebuie protejate. Cetățeanul trebuie să poată utiliza o aplicație, iar tehnologia să fie realizată simplu. Cum realizezi simplu o aplicație dacă nu știi ce e simplu pentru un cetățean? Doar de la Code for Romania am auzit că trebuie să existe designeri de user experience în echipele care gândesc administrația publică digitalizată. Ce face o astfel de persoană? Se ocupă ca interacțiunea ta cu o platformă sau o aplicație să fie cât mai facilă.

Dar, ce-ar fi să-i întrebăm și pe cetățeni? Nu zic să-i facem pe toți user experience designers, dar zic să implicăm pe cetățeni în procesul decizional pe cât posibil. Asta se poate realiza mai ușor la nivel local. La nivel național, există și societate civilă pentru așa ceva și unii se ocupă chiar foarte bine de asta, doar că oarecum în paralel cu decidenții politici.

Și, din nou, n-am auzit de o arhitectură de guvernanță pentru astfel de demersuri. Guvernanța e un sistem decizional mai flexibil, unde există cooperare și deschidere către tot felul de actori care pot contribui cu norme, idei, soluții. La nivelul României, nu știm ce structură de guvernanță se ocupă de transformarea digitală: ministerul și ADR doar? La nivel local nu putem discuta doar despre parterneriat public-privat, ci e necesară apropierea de expertiză de alte tipuri și de cetățeni într-o astfel de arhitectură de guvernanță. N-o spun eu, o spune și literatura de specialitate care deplânge lipsa cetățeanului din proiectele de smart city.

Guvernanța (multi-nivel) ar putea face diferența. Din păcate, aici nu putem discuta despre un „efect Brussels” care să ghideze viziunea către nivelul național. Dar avem guvernanță multi-nivel, care presupune angrenarea mai multor nivele decizionale într-un domeniu de politici publice.

CiteșteSalvează

Statele și Big Tech. It’s complicated.

In Digital, Uniunea Europeană
De Mirela Marcut
8 minute

Ambasade de „silicon”

Nu cred că mai trebuie să menționez de „atacul” de la Capitoliu ca să mai justific de ce ne stă BigTech pe cap tuturor în ultima vreme. Dar discuția trebuie purtată și altfel decât doar despre dezinformare și fake news pe rețelele sociale. E vorba de statutul acestor companii, numite Big Tech sau GAFA sau GAFAM, în funcție pe cine întrebi, adică Google, Apple, Facebook, Amazon și, ocazional, Microsoft.

Am citit cu entuziasm acum câteva luni despre noul ambasador „digital” al Danemarcei. Nu era primul, dar era prima femeie în acest post. Asta cred că a făcut parte din entuziasm. Danemarca are un astfel de birou de „techplomație” începând din 2019 și e prezentat mai ales ca o legătură dintre statul danez și Silicon Valley. Într-un interviu cu New York Times, primul deținător al acestei poziții a declarat că aceste companii tech au cel mai mare impact asupra societății digitale și “[they] have moved from being companies with commercial interests to actually becoming de facto foreign policy actors” [1].

Între timp, s-au extins. Site-ul danezilor menționează atât angajamentul către o reprezentare diplomatică în Silicon Valley, cât și reprezentarea statului danez în „forumuri de guvernanță globală a tehnologiilor emergente”. Nu doar atât, dar au un birou deschis în China.

A, și ce s-a înâmplat cu primul deținător al acestei funcții? A trecut de la a lucra pentru un actor veritabil în relațiile internaționale (Danemarca) la unul „de facto” (Microsoft) pe politici publice pentru Europa.

De ce îi trebuie unei țări ca Danemarca o „ambasadă” în Silicon Valley? Ce statut ar avea aceste companii dacă statele ajung să aibă ambasade pe lângă ele? Să fac legătura și cu Uniunea Europeană: unde e locul acestor companii dacă Comisia Europeană alocă tot mai mult efort reglementării și controlării lor? De la această speță pornește articolul de azi, mai precis încerc un răspuns nuanțat desigur la câteva dileme mai generale: Sunt aceste companii actori în relațiile internaționale? Și dacă da, cum ar trebui să fie relația dintre acestea și state/UE? Mai simplu și în engleză, friends or foes?

Actori în relațiile internaționale?

Pe scurt, da. No-brainer, știu, dar problema e mai extinsă decât atât. Sistemul relațiilor internaționale recunoaște mai mulți actori – actori statali și non-statali. Pentru cei mai mulți specialiști, statele sunt cei mai importanți actori. La non-statali îi includ pe toți ceilalți: organizații internaționale, organizații non-guvernamentale, corporații multinaționale și indivizi. Până aici, putem include BigTech în sfera actorilor non-statali în cadrul corporațiilor multinaționale pentru că au operațiuni, interese și angajați în mai multe state. Un actor veritabil, dar nu într-atât încât să atragă deschiderea de ambasade pe lângă ele.

Fără să intru prea mult în teorii plictisitoare, există câteva poziții cu privire la rolul unor astfel de companii pe scena internațională. Unii le văd ca reprezentând interesele statelor de unde provin, iar alții le văd ca lipsite de loialitate față de guvernele lor și dornice de a-și satisface propriile interesele. Aici se complică lucrurile pentru că depinde de statul la care te raportezi.

Este Huawei o companie indepedentă ce-și urmează interesele proprii și ale acționarilor săi sau este un agent al guvernului chinez? Recentele reticențe față de pătrunderea Huawei pe piețele 5G din UE ne cam duc către varianta a doua. Dar celelalte? Este Google agent al guvernului american? Sau viceversa? Putem găsi argumente pe fiecare parte a argumentului. O știre recentă mi-a atras atenția și m-a dus mai degrabă către viceversa. Cu toate acestea, aici vorbim mai degrabă de interese economice. Deschiderea unei ambasade sugerează și altceva decât interese economice, mai ales că nu cunosc ca o țară să aibă o ambasadă pe lângă Shell sau BP (dacă tot data is the new oil [2]).

Totuși, cu ce sunt diferiți?

În primul rând, sunt diferiți pentru că sunt percepuți diferit de către state și ridicate la alte standarde, iar exemplul danez este ilustrativ. Faptul că au deschis o ambasadă înseamnă că le percep ca pe niște actori cu interese proprii și cu influență pe măsură. Desigur, Google nu are suveranitate și independență, dar prezidează asupra unor teritorii întinse din spațiul digital. Google a ajuns să fie sinonim cu Internetul și nu mai trebuie să ținem minte numele unor site-uri pentru a le accesa pentru că întotdeaua Google va fi acolo să ne spună ce să accesăm.

Cercetătorii spun că sintagma că datele sunt noul petrol nu este chiar exactă, având în vedere că petrolul este o resursă finită, în timp ce datele sunt practic infinite și pot fi refolosite [Idem 2]. Tocmai din acest motiv sunt percepute diferit de către state pentru că au acces la resurse practic infinite, anume datele. Au datele și infrastructura necesară pentru a le transforma în informații prețioase pentru companiile care cumpără reclame pe spațiile lor sau pentru acele entități care propagă dezinformare folosindu-se de același model de publicitate online ca orice companie.

Având aceste resurse infinite, au potențialul de a-și extinde serviciile către noi și noi teritorii. Facebook are nu doar rețele sociale, dar și aplicații de comunicare sau companii care dezvoltă aplicații de realitate virtuală. Amazon are partea de comerț electronic, conținut video, logistică, dar și partea de smart home. Această multiplicare a serviciilor asigură și multiplicarea datelor disponibile aproape ca într-un cerc vicios/virtuos (depinde pe ce parte a baricadei sunteți).

Acumularea de date este strâns legată de alt motiv pentru care sunt diferite de alte companii-actori în relațiile internaționale., anume potențialul sau capacitatea (voită sau nu) de a influența indivizii. Shosanna Zuboff descrie un astfel de model de acumulare a surplusului de comportament[3], unde datele sunt extrase, dar sunt folosite pentru a prezice și, în final, a determina anumite comportamente. Facebook are un exemplu celebru prin care a modificat fluxul de știri a 700 de mii de utilizatori pentru a testa cum îi influențează expunerea la diferite tipuri de postări. Au concluzionat că emoțiile și sentimentele exprimate pe Facebook de către alții ne influențează și nouă starea de spirit.

Ce alți actori – statali sau non-statali – au astfel de resurse infinite și capacitatea de a influența indivizi dincolo de granițe?! Repercusiunile nu mai țin de interese economice, ci chiar de stabilitatea democrației și aici revin la ceea ce s-a întâmplat la Capitoliu la începutul lunii ianuarie. Proliferarea dezinformării poate că nu e dictată de către aceste companii, dar sunt un efect advers destul de usturător pentru statele lumii care se văd destabilizate de aceste noi forme de putere.

Și aici este și cuvântul cheie, puterea lor nu stă doar în niște cifre de afaceri care depășesc PIB-urile unor state, ci mai ales în uneltele lor, în cunoașterea la care au acces și modul în care le pot folosi. Puterea este ceva familiar în domeniul relațiilor dintre state. Sursa acestei puteri stă nu doar în tehnologie, dar și în modelul de business adoptat, anume esența existenței lor. Puterea este ceva familiar în domeniul relațiilor dintre state. Iar acest model începe să fie criticat de către Uniunea Europeană și chiar perceput ca o amenințare, așa cum spune și Ursula von der Leyen: „modelele economice ale platformelor sociale media macină fundamentele societății noastre”[4].

Deci, ce fel de relație?

Can’t live with them, can’t live without them. Cam asta ar fi rezumatul relațiilor dintre state și BigTech la ora actuală.

Can’t live with them…așa cum sunt pentru că din ce în ce mai mulți actori statali sunt conștienți că nu mai pot fi lăsate să se reglementeze singure și să creeze inteligențe artificiale pentru a intermedia și decide la ce conținut avem acces sau nu. Uniunea Europeană a și propus deja SUA să realizeze împreună un set de reguli globale care să le reglementeze activitatea [4]. Rămâne de văzut ce va face SUA, al cărei guvern are un istoric îndelungat de colaborare cu Silicon Valley indiferent de „animalul” (măgarul sau elefantul) aflat la putere [Idem 3].

Can’t live without them... pentru că în același timp aceste companii ne oferă unelte extrem de utile pentru viața noastră de zi cu zi, iar liderii statelor/UE știu asta. Totodată, există un schimb notoriu de personal între sectorul public și companiile mari, așa cum și povestea primului ambasador digital danez în Silicon Valley o ilustrează. Acest schimb ar întreține și o astfel de relație între state și companiile BigTech.

Pentru UE, direcția e cam trasată spre reglementarea marilor platforme online deoarece reglementarea este modul prin care UE și-ar putea arăta și ea caracterul de actor relevant în relațiile internaționale.

Companiile au unelte, date și cunoaștere, statele/UE au legitimitatea care le permite să influențeze activitatea companiilor prin astfel de reglementări. Nu e o luptă pentru supremație, fiindcă lucrează pe planuri diferite, dar ar putea apărea pericolul ca legitimitatea să fie știrbită cu uneltele pe care le au BigTech.

Referințe

[1] https://www.nytimes.com/2019/09/03/technology/denmark-tech-ambassador.html

[2] https://www.europarl.europa.eu/RegData/etudes/BRIE/2020/646117/EPRS_BRI(2020)646117_EN.pdf

[3] Shosanna Zuboff, The Age of Surveillance Capitalism. The Fight for a Human Future at the new Frontier of Power, London: Profile Books, 2019

[4] Special Address by Ursula von der Leyen, President of the European Commission | DAVOS AGENDA 2021 https://www.youtube.com/watch?v=unl2SBxH9oo

CiteșteSalvează

Despre societatea digitală. Altfel.

In Digital, Uniunea Europeană
De Mirela Marcut
12 minute

Introducere

Postarea de azi este puțin mai academică decât de obicei, dar o pot înscrie foarte bine în scopurile pentru care am început acest efort – anume de a traduce transformarea digitală în termeni simpli pentru cei neavizați, dar și de a detalia câteva din ideile care nu se regăsesc în dezbaterile publice cu privire la transformarea digitală.

Am mai scris aici că uneori nu trebuie să luăm lucrurile de-a gata și trebuie să ne gândim ce se află în spatele discursului dominant cu privire la digitalizare, care poate fi rezumat destul de simplu: s-o facem odată că nu-i așa de complicat! Problema e că nu există discuții cu privire la aspectele care vor sta la baza acesteia. Cum ar fi societatea digitală, care e un termen la modă, pe lângă competențe digitale, digitalizare, etc. Credem că trăim într-o societate digitală doar pentru că-i vedem pe toți în jur dând scroll pe telefoane. Think again!

Deci ce aflăm azi?

  • ce stă în spatele conceptului de societate digitală
  • cum ne afectează pe noi acestea
  • ce se poate face ca să putem contracara efectele adverse date de societatea digitală.
Pe rând.

Ce stă în spatele conceptului de societate digitală

Depinde pe cine întrebi. Indicatorii societății digitale din indexul DESI al Comisiei Europene ne oferă câteva idei: accesul la Internet, viteza de conectare, abilitățile digitale, utilizarea Internetului. Societatea digitală trebuie să fie inclusivă, să poată fi accesibilă tuturor, sau cel puțin așa se dorește, dar indicatorii prezentați de către UE în fiecare an ne arată că acest deziderat nu e atins încă. Alte cuvinte cheie din discursul UE cu privire la societatea digitală se referă la orașe inteligente sau guvernare electronică.

În esență, societatea digitală există prin virtutea pătrunderii tehnologiei informației și comunicării în viețile noastre, dar și prin faptul că ne modifică relațiile cu ceilalți, de la indivizi la entități publice și private.

Deci, ca de obicei, tehnologia joacă un rol primordial. Dar tehnologia nu este un zeu cu voință proprie care intervine cum îi taie capul în viețile noastre și în relațiile cu ceilalți. Este creată și implementată de către oameni, deci are mai multe manifestări în societate în funcție de scopurile acestora. Aici mutăm discuția către mediul academic și aici intervine iar ideea că societatea digitală nu trebuie să arate într-un fel sau altul, dar există câteva trenduri care o marchează la ora actuală. Dar în mod cert nu este dată doar de procentul cetățenilor care utilizează Internetul sau obiceiurile pe care aceștia le au online.
Jurnalul academic Internet Policy Review, publicat de către Institutul Humboldt pentru Internet și Societate, a dedicat un volum special dedicat conceptelor definitorii din spatele societății digitale (2019):
  • platformizarea (platformisation) – „penetrarea infrastructurilor, a proceselor economice și a cadrelor platformelor în diferite sectoare economice și sfere ale vieții” (Poell, Nieborg, va Djick, 2019, pp.5-6).
  • dataficarea (datafication) – modul în care platformele transformă în date procese și practici care nu au putut fi cuantificate până acum (Mejias, Couldry, 2019).
  • guvernanța algoritmică (algorithmic governance) – „o formă de ordonare socială care se bazează pe coordonarea dintre actori, pe reguli și încorporează proceduri epistemice complexe bazate pe calculatoare” (Katzenbach, Ulbricht, 2019).
  • bulele (filter bubbles) – perturbarea fluxurilor de informații în mediul online care are loc când membrii unei comunități online comunică doar între ei pe subiecte preferențiale (Bruns, 2019).
  • confidențialitatea (privacy) – nu mai este privită strict din punct de vedere informațional, ci mai ales din perspectiva ușurinței de a colecta date și individualizării colectării datelor.
Le pot descrie cel mai bine privind cum ne afectează ele pe noi indivizii.

Cum ne afectează

Cam oriunde te uiți, ești într-o formă sau alta prins/ă de unul de elementele de mai sus la simple contacte cu mediul online. Pentru a nu mă lungi, o să iau doar trei dintre cele de mai sus pentru a exemplifica: platformizarea, dataficarea și guvernanța algoritmică.

Platformizarea

Platformele joacă un rol semnificativ în viețile noastre. Google mediază relația dintre tine și toate aplicațiile pe care le instalezi pe telefonul tău. Amazon îți poate oferi tot ce vrei pe lumea asta. Platformele își tot extind granițele pe Internet prin fiecare achiziție de servicii noi (apropo, Google a primit aprobare de a achiziționa FitBit), dar și prin agregarea utilizatorilor- fie cei care folosesc serviciile, fie cei care oferă servicii pe platformă. Cu timpul, devine tot mai greu să ieși din ecosistemul platformei și devine tot mai greu să accesezi conținut în afara ei. Facebook are mijloace de comunicare (Messenger și Whatsapp), are Instagram pentru fotografie, dar are și Marketplace și servicii de postare de slujbe vacante. Dacă faci o căutare pe Google și îți apare un rezultat de la Facebook, accesul către Facebook se va realiza prin închiderea paginii anterioare a Google. Ca să te țină pe Facebook. Și așa ajungem la a pune semnul egal între platformă și mediul online.
Exemplu: Conturile lui Trump de pe marile platforme social media au fost suspendate în urmă cu câteva zile. Știrea a fost senzațională desigur, dar să nu uităm că nu e ca și cum nu mai poate posta nimic pe Internet. A și făcut-o de altfel. Deci dacă Trump dispare de pe social media, nu înseamnă că dispare de pe Internet. Dar lucrurile așa par pentru ochiul neavizat.

Din punct de vedere economic, lucrurile sunt și mai complicate.  Dacă ai o mică afacere, produsele tale vor avea automat o expunere mai mare pe platformă de e-commerce. Sacrificiul pe care-l faci, pe lângă comisionul de 20%, este să oferi acces la date cu privire la ce s-ar putea vinde mai bine și poate indirect să-ți dai cu stângul în dreptul pentru că deținătorul platformei poate vine și mai bine și mai ieftin ca tine. Platforma de e-commerce nu trebuie să mai facă studii de piață extinse cu privire la dezvoltarea portofoliului de produse pentru că are deja totul pus la dispoziție de către miile de comercianți.

Dataficarea

Da, știu, e un englezism tradus poate prost. Nu, nu există în DEX. În sens larg, se referă la tendința de a transforma orice comportament uman în data points pentru ca, odată agregate, acestea să ne dea acces la noi înțelesuri cu privire la…orice. Sau poate se referă și la transformarea aceluiași comportament uman în variate forme de date.

Exemplu: De la plimbarea cu bicicleta surprinsă de senzorii din oraș, la aceeași plimbare cu bicicleta surprinsă de ceasul inteligent și până la inevitabila postare pe social media cu privire la aceeași plimbare. O singură acțiune, multiple puncte și modalități de colectare a datelor. Dacă în trecut poate această acțiune era banală, acum colectarea acestor date poate genera informații prețioase și poate și venituri celor care le colectează.

Pentru administrația locală, e bine că am generat date pentru că vor contribui la planul de extindere a pistelor de biciclete, bazat pe obiceiurile de plimbare prin oraș ale cetățenilor. Pentru rețeaua socială, am generat date cu privire la preferințele noastre și deci am putea fi țintiți cu reclame legate de un stil de viață sănătos (deci bani cheltuiți de către publicitari și intrați în vistieria platformei). Pentru noi ce mai rămâne? Poate satisfacția unei ture de succes cuantificate și ea cu ceasul inteligent, dar care satisfacție poate că nu mai e de ajuns dacă nu am ajuns la un anumit număr de like-uri.

Dataficarea introduce chestiuni politice și filosofice, în viziunea autorilor studiului citat mai sus. Inevitabil, vom vorbi despre chestiuni de putere ca urmare a dataficării și a exploatării extinse. Pe partea filosofică, există comportamente care nu trebuie „dataficate”? Putem exista în afara datelor mai nou? (Mejias, Couldry, 2019). Aplicat pentru exemplu mai sus, care parte din plimbarea cu bicicleta nu poate fi dataficată? Vă las să gândiți pentru voi aici.

Guvernanța bazată pe algoritmi

Odată ce ni s-au extras datele din toate părțile și s-au utilizat pentru ca aplicațiile să învețe (cele bazate pe machine learning mai ales), putem fi supuși guvernanței bazate pe algoritmi. Adică ordinea socială sau unele decizii pot fi lăsate pe seama unor algoritmi. Autorii identifică unele probleme aici, desigur. Cele notorii sunt posibila supraveghere în masă, transparența algoritmilor, probleme legate de autonomia umană și biasuri (preconcepții ale oamenilor transpuse în cod).
Exemplu: ai fi dispus/ă ca un algoritm să decidă unde va merge copilul tău la școală pe baza datelor care există în sistemul educațional și în mediul online despre el? E o decizie cu bătaie lungă care poate nu trebuie lăsată doar în mâna unor creații artificiale care moștenesc din slăbiciunile umane. Ai încredere în cel care a creat algoritmul să nu includă în codul său unele prejudecăţi ale sale?

Dincolo de un astfel de exemplu teoretic, guvernanța algoritmilor există deja în viețile noastre. De fiecare dată când dai refresh la pagina de Facebook, un algoritm decide ce vei vedea. Nu poți vedea întregul puzzle, iar algoritmul îți afișează câteva piese dintr-un colț. Pare inofensiv, dar acest refresh ne poate configura starea de spirit. Nu putem vedea ce e în spatele algoritmului Facebook, dar am putea fi îndreptățiți să vedem ce e în spatele unuia care decide viitorul educațional al copiilor noștri sau care ne calculează taxele sau care decide dacă primim un împrumut sau nu.
Poate că totuși ai fi de acord cu unele dintre acestea dacă ai știi ce e în spatele lor. Sau dacă ai ştii că decizia finală n-o ia algoritmul, ci un om. Așa intervine ideea autorilor studiului de a evalua algoritmii pe două criterii – transparență și gradul de automatizare. Dintre toate provocările societății digitale, aceasta pare cea cu cele mai multe ramificații în esența umană de a avea liber arbitru – de la autonomie până la cunoștințele necesare luării acelei decizii. Deci, ne poate afecta cel mai mult dacă nu o studiem și evaluăm cu atenție. Nu doar decidenții, dar mai ales noi, cei de rând. Să cerem transparență, să cerem verificare umană sau să fim informați cu privire la procesul decizional aflat în spatele unui algoritm…toate acestea nu sunt imposibile, dar sunt greu de realizat dacă nu există o discuție în public pe acest subiect.

Ce putem face

Good question. Statul/entitățile suprastatale și dezvoltatorii de tehnologii pot interveni – fiecare pe planul său.

O să încep cu dezvoltatorii de tehnologii pentru că oarecum pare contraintuitiv ca ei care au mult de câștigat din unele dintre aceste elemente să intervină pentru a contracara efectele adverse. Aceștia pot construi soluții care să nu contribuie la castelul de cărți numit mediul online. Și unii o fac. Servicii, cum ar fi DuckDuckGo sau Qwant, sunt alternative sănătoase la un motor de căutare. ProtonMail este un serviciu de sine stătător care nu colectează date. Nu sunt platforme, nu integrează numeroase servicii și nu colectează date personale pentru reclame.

Mai la baza World Wide Web-ului se află o propunere a fondatorului acestuia, Sir Tim Berners Lee. El pornește de la premisa că datele colectate sunt o pacoste pentru unele organizații (pentru că trebuie să respecte reguli) și că indivizii vor să fie în controlul datelor personale. Așa că a venit cu ideea unor pods – personal online data stores – în esență niște spații virtuale unde noi decidem ce date stocăm online, iar aplicaţiile vor avea acces doar cât le dăm noi. Deci nu ar mai exista acele „silozuri” de date – Facebook, Google, Apple, etc. – ci doar un singur set de date – al nostru. Poate așa am reduce din imboldul de dataficare, dar și din ambiția celor care creează și manipulează algoritmi pe baza acestor silozuri. Sistemul se numește Solid și funcționează pe sistem open source, adică oricine poate contribui la el prin dezvoltarea de aplicații.

Dar statul/entitățile suprastatale? Acestea pot doar să reglementeze aceste tendințe, deci pornind de la actuala configurație a web-ului și actualele trenduri. UE nu poate opri platformizarea și nici nu o face cu noile sale propuneri de legislație pentru acestea. Creează doar câteva obligații și restrângeri pentru platforme. Una dintre ele vizează exact limitarea utilizării datelor de business a comercianților de pe platformele e-commerce pentru crearea de avantaje competitive. Deocamdată sunt doar propuneri. Nici dataficarea nu o oprește, având în vedere modul în care marșează mai nou pe utilizarea datelor pentru inovații, în special în ceea ce privește datele industriale sau cele produse în sectorul public. Limitarea colectării datelor personale se realizează totuși prin GDPR prin împuternicirea și informarea utilizatorilor. Problema algoritmilor este tratată la nivelul Uniunii Europene, în special în contextul inteligenței artificiale, printr-o comunicare menită să ghideze viitoarele intervenții în utilizarea acesteia. Dar se limitează la sectorul public și la unele utilizări de mare risc și eludează sectorul privat, acolo de unde vin marile îngrijorări de fapt.

Riscul este că reglementarea apare mai încet ca inovațiile tehnologice, iar noi cei de rând suntem prinși în această vâltoare: nu prea înțelegem nici reglementările, nici inovațiile, dar nici nu suntem bine informați cu privire la necesitatea reglementării sau la riscurile tehnologiilor.

Concluzie

Mi-am propus să traduc altfel termenul de societate digitală, așa cum este el cercetat prin alte părți și am observat că acele concepte definitorii – platformizarea, dataficarea și guvernanța algoritmică – ne înconjoară activitatea online. Demn de reținut e că ele în sine nu dăunează individului, ci pot și ușura viața acestuia. Cui nu-i convine să cumpere hârtie igienică, televizor și un lingou de aur din același magazin online cu o singură comandă?! Doar că, fără intervenții tehnice sau politice, astfel de practici se pot dovedi dăunătoare. Așa a apărut și s-a dezvoltat dezinformarea masivă pe rețelele sociale – prin algoritmi, prin date şi prin menţinerea utilizatorilor în ecosistemul platformei.

Desigur, pentru România n-aveam cum să nu adaug un alt element central al societății digitale – diviziunea digitală. Spre exemplu, trebuie să înțelegem că unele decizii sistemul public vor fi luate pe date ciuntite de masivul decalaj digital şi acele date nu vor reflecta niciodată realitatea din teren. În România, de aici trebuie pornit. Despre asta, într-o ediție viitoare 🙂

Bibliografie

Bruns, Axel. 2019. „Filter bubble”. Internet Policy Review 8 (4). DOI: 10.14763/2019.4.1426. https://policyreview.info/concepts/filter-bubble.

Katzenbach, Christian, and Lena Ulbricht. 2019. „Algorithmic governance”. Internet Policy Review 8 (4). DOI: 10.14763/2019.4.1424. https://policyreview.info/concepts/algorithmic-governance.

Mejias, Ulises A., and Nick Couldry. 2019. „Datafication”. Internet Policy Review 8 (4). DOI: 10.14763/2019.4.1428. https://policyreview.info/concepts/datafication.

Matzner, Tobias, and Carsten Ochs. 2019. „Privacy”. Internet Policy Review 8 (4). DOI: 10.14763/2019.4.1427. https://policyreview.info/concepts/privacy.

Poell, Thomas, and David Nieborg, and José van Dijck. 2019. „Platformisation”. Internet Policy Review 8 (4). DOI: 10.14763/2019.4.1425. https://policyreview.info/concepts/platformisation.

CiteșteSalvează

CARE-I TREABA CU PLANUL NAȚIONAL DE REZILIENȚĂ?

In Digital, România, Uniunea Europeană
De Mirela Marcut
12 minute

Explic pe scurt și pe lung ce e planul național de reziliență, de ce avem nevoie de el, ce înseamnă pentru digitalizarea din România, ce ne cere UE să facem și ce am făcut noi până acum.

Pe scurt și simplu

Închipuie-ți că ai un IMM, ai început prost în urmă cu 30 de ani, ai avut parte de schimbări de conducere pe parcursul anilor, mulți angajați te-au căpușat, au furat bani din casă, dar cumva ai scos-o la capăt. Ai crescut și în 2007 ai intrat într-un club patronal, acolo unde mai găsești companii mari cu care nu îndrăznești să te compari. Aveți strategii comune de creștere, aveți grijă de angajații voștri, dar fiecare se ocupă de bucătăria sa internă mai mult sau mai puțin. Primești fonduri să te dezvolți, să crești, nu-ți iese tot timpul. Mai iese leadership-ul confederației să te critice când e cazul că n-ai rezultate, că nu te-ai modernizat (destul de des – asta e din cauza managerilor).
Vine anul 2020, vine pandemia, ești cam obligat să închizi din operațiuni, 2 luni stai pe loc și ai multe pierderi pe toate planurile. Nu te ajută nici istoricul de stagnare prin care ai trecut. Cifrele arată prost, dar hei, ai noroc cu acel club în care ai intrat în urmă cu 14 ani. Aceasta are niște bani puși deoparte, are destulă putere să se împrumute pentru membrii săi și deci îți pune la dispoziție niște sume pentru investiții menite să te ajute să te transformi pe toate planurile.

Tot ce trebuie să faci este să scrii un plan nou de afaceri. De ce nou? Pentru că lucrurile nu mai merg ca înainte. Planul trebuie regândit pe total alte baze și trebuie să fie foarte specific pentru că „prietenii” vor sta cu ochii pe tine. Trebuie să îți asumi niște ținte de digitalizare și tranziție climatică (adică ce produci să fie prietenos cu mediul și chiar neutru climatic) și să te asiguri că fiecare angajat o duce bine, printre altele. Ce mai, o corvoadă! Dacă e mulțumit, clubul îți dă banii, dar ține minte că acesta îți dă și din buzunarul propriu, și se și împrumută pentru tine!

Ce faci? Păi, scrii un plan de redresare și reziliență, dar nu chiar cum ți-a cerut clubul – nu atât de specific precum au cerut. Ei cer chiar lucruri noi, tehnologie nouă, noi moduri de a gândi lucrurile. Dar tu poate zici, „ei, poate merge și așa”. Problema e că n-ai cum să reinventezi roata având în vedere că tu ești perimat ca dotări, infrastructură, mod de lucru și ai nevoie să îi ajungi pe ceilalți din urmă cu chestii de bază, cum ar fi conectare la Internet și calculatoare prin birouri sau să-ți pregătești angajații. Ce faci? Noroc că e final de an, lumea e ocupată cu altceva, ai schimbat managerul și echipa de conducere și ai șansa de a o lua de la capăt.

Pe lung și cuprinzător

Dacă nu te-a convins explicația pe scurt, merci că ai rămas încă aici, pentru că aici răspund cu adevărat la întrebarea din titlu: care e treaba cu planul de reziliență? Adresez și alte întrebări pe care poate îți e greu să le înțelegi ca  simplu cetățean: Un cetățean care totuși vrea să rămână informat: ce val al digitalizării va veni peste noi? ce ne pune Uniunea Europeană să facem? câți bani vom lua cu adevărat?

Ce e Planul Național de Reziliență și de ce mi-ar păsa?

Nu cred că mai trebuie să spun că trăim vremuri extraordinare și dificile pe aproape orice plan. Am trăit cu toții șocul pandemiei și nimeni nu a fost cu adevărat pregătit pentru a face față provocărilor. Pe scurt, nu suntem rezilienți, conform celui mai la modă termen în științele sociale. Poate la nivel individual reușim să absorbim șocurile, dar la nivel de comunități, state și Uniunea Europeană, liderii au recunoscut această realitate.
Primul pas către rezolvarea unei probleme este să recunoști că o ai. Pasul următor ar fi să te adaptezi și să pui laolaltă un plan pentru a răspunde mai bine următoarelor provocări. Acesta este în esență planul de reziliență cerut de Uniunea Europeană, doar presupune cu mult mai mult. Cu aproximativ 30 de miliarde mai mult.

Deci, Planul Național de Reziliență e tema de casă pe care Comisia Europeană ne-a dat-o, anume să spunem cum vom cheltui cele 30 miliarde de euro promise printr-un mecanism european despre care o să scriu mai jos.

De ce ți-ar păsa? În esență, acesta e un plan de investiții publice, deci vor fi pompați bani peste tot. Dacă rămân la digitalizare, concentrarea principală e la transformarea administrației publice cu unelte digitale, dar sunt țintite și investiții în dotarea instituțiilor de învățământ, în spitale sau în sistemul judiciar. Deci dacă locuiești în România, vei intra în contact cu aceste schimbări într-o formă sau alta. Asta dacă se vor implementa, desigur.

Ce ne cere Uniunea Europeană?

Așa cum am spus mai sus, planul acesta e o temă de casă, deci avem niște indicații de lucru și vom fi verificați de către Comisia Europeană. Să le luăm pe rând.

Indicațiile de lucru ale României în realizarea planului de reziliență provin din mai multe direcții – anume din evaluările periodice făcute de către Comisie în cadrul Semestrului European, dar și din strategia de dezvoltare durabilă emisă de aceasta pentru anul 2021. Acestea sunt recomandări de țară emise de către Comisie în anul 2020:

  • să consolideze competențele și învățarea digitală și să asigure accesul egal la educație
  • să direcționeze cu prioritate investițiile către tranziția ecologică și digitală, în special către transportul durabil, infrastructura de servicii digitale, producția și utilizarea energiei în mod nepoluant și eficient, precum și către infrastructura de mediu, inclusiv în regiunile miniere.
  • (implicare indirectă a digitalizării) Să îmbunătățească eficacitatea și calitatea administrației publice, precum și previzibilitatea procesului decizional

Din strategia de dezvoltare durabilă spicuiesc câteva aferente capitolului digitalizării:

  • accent pe conectivitate – dezvoltarea rețelelor 5G și extinderea celor de mare viteză pentru reducerea decalajelor digitale (adică între cei care au acces la Internet și cei care nu au)
  • dezvoltarea competenţelor digitale pentru toate categoriile (nu doar în școli, ci ca învățare pe tot parcursul vieții)
  • transformarea administrației publice, inclusiv digitalizarea sistemelor de justiție
  • digitalizarea întreprinderilor – prin adoptarea durabilă a unor soluții digitale și printr-o transformare digitală rezilientă din punct de vedere cibernetic în toate sectoarele
  • dezvoltarea capacităților digitale de vârf
  • cheltuielile publice vor trebui să sprijine tranziția verde și digitală, inclusiv prin achiziții publice verzi și digitale
Așa cum am mai spus pe aici, par lucruri de bun simț, iar Comisia ne cere coerență, lucruri cu impact pe termen lung și țintire a provocărilor atât pe plan național, cât și pe plan european. Investițiile din România trebuie să țintească provocările din imaginea de mai jos: accelerarea, renovarea, reîncărcarea, conectarea, modernizarea, dezvoltarea și recalificarea/perfecționarea. Spre exemplu, trebuie să existe programe de modernizare a competențelor digitale la toate vârstele în conformitate cu prioritatea pe recalificare… și așa mai departe.
Sursă foto: Comisia Europeană
Nu doar atât, dar primim cam „mură-n gură” printr-o serie de documente de lucru ale Comisiei, unde sunt ilustrate exemple de priorități și investiții, dar și un draft cum ar trebui să arate planul. Oare de ce sunt puse toate așa la dispoziția statelor? Pentru că aceste planuri trebuie să se materializeze cât mai repede, având în vedere că mare parte a sumelor vor trebui cheltuite până în 2023, iar implementarea ar trebui să se încheie până în 2026.
Nu doar atât, dar contează și originea sumelor. Vedeți voi, în general „fondurile europene” de care știm cu toții se adună prin contribuția fiecărui stat membru la un buget intitulat Cadrul Financiar Multianual. Doar că acest mecanism european pentru reziliență, denumit Facilitatea pentru Redresare și Reziliență și care ne cere nouă acest plan, se constituie și din granturi, dar și din împrumuturi. Comisia se va împrumuta prin obligațiuni pe piețele financiare pentru a finanța aceste investiții. Deci nu mai vorbim doar de solidaritatea statelor membre, ci și de asumarea unor riscuri pe piețele financiare. Oricum, să nu uităm, fondurile europene pe care le știm cu toții vor exista și ele în tandem cu planurile de reziliență, iar suma totală care se previzionează a se investi la nivel european e 1,7 trilioane euro.
Am spus și că vom fi verificați de către Comisie. Acest lucru se va întâmpla atât în perioada imediat următoare din punct de vedere al măsurilor propuse și al coerenței planului. Implementarea va fi supervizată atât de către Comisie, cât și de către Parlamentul European care va putea interpela Comisia cu privire la progresul statelor. Desigur, vom avea și un scoreboard al progresului statelor membre către țintele asumate în plan și către țintele digitale și climatice la nivel european.

Cum arată planul nostru (până acum)

Secțiunea asta ar putea fi catalogată și ca un „work in progress”, dat fiind că da, România are un plan de reziliență publicat, dar este produs de fosta conducere a Ministerului (care acum se numește Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene – iar trebuie să schimbe domeniul .gov.ro!). Actualul ministru a declarat deja că va face o serie de schimbări la plan (nu știu prea multe aici, din păcate) și după ce am parcurs atât documentul României, cât și documentele puse la dispoziție de către Comisie, trebuie să fiu de acord cu el.

În primul rând, trebuie refăcută structura care nu respectă modelul Comisiei, dar și lipsesc câteva elemente de strategie destul de necesare pentru oricine a scris vreodată un proiect. O să exemplific două care mi se par cele mai evidente:

  • Comisia cere ținte clare de atins – dar cum le poți atinge dacă nu ai o valoare de bază de la care pornești? Spre exemplu, planul românesc nu conține valori de bază (baselines) pentru procentul elevilor cu competențe digitale scăzute care vor trebui crescute sau pentru procentul funcționarilor publici care vor necesita pregătire pentru competențe digitale. Aceste date nu pot fi extrapolate din Indexul Societății și Economiei Digitale. Sau numărul cetățenilor care vor utiliza instrumentele administrației digitalizate? Planul vorbește doar de infrastructurile care vor fi create, numărul de instituții care vor fi vizate, etc.
  • Comisia mai cere o evaluare ex ante, să-i zicem, a impactului măsurilor asupra tranziției digitale. Mai simplu – în ce măsură o anumită reformă contribuie la tranziția digitală? În totalitate (100%), parțial (40) sau deloc? (cu mențiunea că vor fi și alte tipuri de investiții – cum ar fi pentru infrastructură de transport care nu au cum să contribuție la tranziția digitală cerută de UE)
În al doilea rând, poate că ar trebui regândite unele intervenții. Prezint pe scurt reformele propuse pe digitalizare din actualul plan (secţiunea 11 din planul disponibil pe site-ul MFE, pardon MIPE) ca apoi să mă întorc la cerinţele Comisiei:
  • digitalizarea serviciilor de sănătate și educație – pentru a crește capacitatea de reziliență în criză pandemică
  • digitalizarea sistemului de administrare fiscală și vamală
  • eficientizarea sistemului judiciar prin digitalizare
  • îmbunătățirea activității de securitate cibernetică multifuncțională
  • elaborarea și implementarea unor strategii de transformare digitală a României:
    • elaborarea și implementarea strategiei de digitalizare a serviciilor publice în conformitate cu prioritățile Agendei Digitale pentru Europa; (funny story, DAE este numele unei strategii vechi din 2010, deci nu mai e valabilă)
    • elaborarea și implementarea Strategiei de Transformare Digitală a Întreprinderilor cu scopul de a îmbunătăți competitivitatea pe piața europeană dar și pentru a crește accesibilitatea la robotizare, automatizări industriale și conectivitate;
    • cadru național de implementare a strategiei 5G

Nu contest că toate cele de mai sus trebuie făcute, desigur că sunt necesare. Doar că lipsesc câteva lucruri din cerințele Comisiei:

  • accentul pe reducerea decalajelor digitale prin extinderea accesului la Internet (dacă suntem pe locul 11 în DESI la conectivitate nu înseamnă că nu avem de lucrat la asta)
  • accent pe dezvoltarea competențelor digitale la toate categoriile (deși aceasta va fi abordată într-un program separat din celelalte tipuri de fonduri structurale care ne vor fi puse la dispoziție – voi discuta și despre asta). Ceea e ciudat având în vedere că face parte din recomandările noastre de țară
  • nu există acea raportare la prioritățile europene: accelerarea, renovarea, reîncărcarea, conectarea, modernizarea, dezvoltarea și recalificarea/perfecționarea

Desigur, timpul nu e pierdut și noua guvernare va reface planul, deoarece primele sume urmează a fi eliberate cel mai devreme începând din martie-aprilie 2021, conform Comisiei. O să revin cu detalii atunci când va apărea noua versiune. Lucrurile sunt oricum mai cuprinzătoare decât am reușit eu să cuprind aici.

Dilema rezilienței și alte concluzii

Închei cu o serie de idei legate de o întrebare din introducere pe care n-am adresat-o în mod expres: ce înseamnă acest plan pentru digitalizarea din România? Nicio grijă, nu voi vorbi despre șansa României sau de momente astrale sau orice pe sistemul ăsta.
România are o dilemă, din ce văd eu în ceea ce privește tranziția digitală și reziliența. Trebuie să „înghesuie” atât reforme de bază, cum ar fi extinderea conexiunii de Internet sau dotarea cu calculatoare a școlilor, cât și planuri despre utilizarea tehnologiilor de vârf în institute de cercetare avansată. Are un gol de umplut mult mai mare decât au alte state membre. Dilema rezilienței pentru României ar fi următoarea: cum balansezi această cerință de inovație prin tehnologii de vârf cu lucrurile de bază pe care să le faci ca să asiguri pasul către tranziția digitală? În anumite contexte, e vorba nu de tranziție digitală, ci pură tehnologizare. Tehnologizarea este trecerea de la hârtie și pix la calculator, iar tranziția digitală este mai mult decât atât. Simpla tehnologizare nu îți asigură reziliență.
Vor apărea multe platforme – platformă unică/integrată la școli, spitale, pentru evenimente de viață. Rămâne să urmărim cine le va realiza, având în vedere că rezilliența înseamnă să ai și control asupra infrastructurii și a datelor.

Planul se va completa cu celelalte instrumente pe fonduri europene care vor finanța aspecte ale digitalizării, cum ar fi Programul Operațional Creștere Inteligentă, Digitalizare și Instrumente Financiare sau Programul Operațional Regional care va avea o componentă pe acțiuni smart region/smart city/smart village. Ar fi fost bine dacă cele două documente ar fi avut o strategie națională de transformare digitală la care s-ar fi putut raporta. Nu avem.

CiteșteSalvează

Digital Services Act și Digital Markets Act – reguli plictisitoare pentru tine?

In Digital, Uniunea Europeană
De Mirela Marcut
10 minute

1. De ce te-ar interesa ce reguli plictisitoare fac iar cei de la Bruxelles?

Dacă te-a enervat vreodată Facebook pentru că ți-a închis contul sau șters conținutul și nu ai știut de ce…s-ar putea să te intereseze.

Dacă primești tot felul de reclame țintite și conținut personalizat, dar ți se par prea țintite și personalizate și nu înțelegi de ce..s-ar putea să te intereseze.

Dacă ai un mic magazin online și nu prea știi cum poți să ajungi la client decât să intri pe un marketplace…s-ar putea să te intereseze.

Dacă ai fost păcălit de cineva care ți-a vând adibas în loc de adidas pe Facebook și nu știi cum să dai de el să te despăgubească…s-ar putea să te intereseze.

Alt lucru. Câteodată luăm unele lucruri prea de bune și nu ne mai obosim să ne întrebăm de ce e așa și nu invers. Chestia asta e foarte valabilă în ceea ce privește tehnologia și toate serviciile online pe care le folosim, chit că totuși s-au schimbat destul de multe și ar trebui să fim obişnuiţi să trecem de la un serviciu la altul sau să nu rămânem prea mult blocaţi pe un sistem. De ce oare acum ne e greu să trecem de la Facebook la altă reţea socială? Sau să trecem de la Android la iOS? Putem cumpăra online și de altundeva decât de pe eMag? Cum să nu salvez pozele în Google Photos? Stai..mai avem alte opțiuni de fapt?

Despre asta e vorba de fapt. Prin modelul lor de funcționare, marile platforme nu doar că ne țin țintiți de ecran să vedem toate noutățile (asta se numește economia atenției) și fac bani din asta, ci ne țin blocați în aceleași sisteme de funcționare pe pretextul că întotdeauna am făcut așa și până acum n-a fost nu știu ce problemă. Lipsa de agilitate s-ar putea să fie o problemă, dar și implicațiile personale, politice, etice.

Sursă: Freepik.com

2. Deci, care-i problema?

În primul rând, regulile pentru funcționarea Internetului în cadrul Uniunii Europene datează din anii 90 și nu cred că mai trebuie să spunem că trebuie aduse la zi (ține minte: cei născuți în 90 au 30 de ani azi!). Procesul acesta nu e de ieri de azi, ci de vreo câțiva ani pentru că s-au mai adus la zi niște acte importante:

– Regulamentul pentru protecția datelor (679/2018) înlocuiește directiva din 1995

– Directiva pe copyright care urmează a fi implementată în statele membre a înlocuit regulile vechi din 2001.

Iată că a venit și rândul directivei eCommerce din 2000 să fie adusă la zi (nu înlocuită!) prin propunerea de Regulament pentru o Piață Unică pentru Servicii Digitale, împreună cu un Regulament pentru piețe concurențiale și corecte în sectorul digital (Actul privind Piețele Digitale).

În al doilea rând, atât valoarea sectorului digital, cât și actorii au crescut în acești ani. Au apărut și noi actori, cei în jurul cărora ne învârtim existența, anume rețelele sociale și platformele mari. Aceștia nu acționează ca niște actori tradiționali în piață, ci sunt intermediari de servicii și gatekeepers (gardieni, acești Sf. Petru ai spațiului digital). Îl citez pe Phillip Staab aici care nu le consideră doar platforme, ci meta-platforme, anume își însușesc exact piețele pe care ar trebui să le servească. Cum fac asta? Apelez atât la Staab, cât și la Shosanna Zuboff pentru răspunsul la această întrebare. Își diversifică produsele și serviciile pe care le oferă în aşa fel încât:

  • Utilizatorii finali sunt „prinși” în ecosistemul lor – telefon Android, cont Google, cloud Google Drive, streaming video pe Youtube, etc.
  • Ajung să se substituie în așa fel Internetului, încât micii intreprinzători și autorii de conținut nu au de ales decât să se alăture ecosistemului lor/marketplace-ului pentru a putea fi vizibili – cel mai bun exemplu e cel al dezvoltatorilor de aplicații. Ați descărcat vreodată o aplicație pe telefon în alt mod decât apelând la Play Store/AppStore?!
Mai mult, au profitat mult timp de „clauza care a creat Internetul”. Ce-i asta? „Cele 26 de cuvinte care au creat Internetul” e modul total dramatic al americanilor de a caracteriza clauza de limitare a responsabilității intermediarilor (direct în engleză e mai dramatic):
No provider or user of an interactive computer service shall be treated as the publisher or speaker of any information provided by another information content provider”

Varianta europeană din directiva eCommerce (2000) e puțin mai elaborată. Nu sunt acele 26 de cuvinte, ci cele 2 paragrafe care au reglementat responsabilitatea platformelor în spațiul european:

(art.12) În cazul în care un serviciu al societății informaționale constă în transmiterea într-o rețea de comunicații a informațiilor furnizate de un destinatar al serviciului sau în furnizarea accesului la rețeaua de comunicații, statele membre veghează ca furnizorul de servicii să nu fie responsabil pentru informațiile transmise, cu condiția ca furnizorul:

(a) să nu inițieze transmiterea;

b) să nu selecteze destinatarul transmiterii și (c) să nu selecteze sau să modifice informațiile care fac obiectul transmiterii.

(44) Un furnizor de servicii care colaborează în mod deliberat cu unul dintre destinatarii serviciului său în scopul de a întreprinde acțiuni ilegale depășește activitățile de „simplă transmitere” sau de stocare-caching și, prin urmare, nu poate beneficia de derogări în materie de răspundere pre-văzute pentru acest tip de activitate.

Cum profită de astfel de clauze? Se ascund în spatele acestora atunci când conținutul distribuit pe rețelele sociale o ia razna, de la atacuri teroriste transmise live pe facebook până la propagarea conspirațiilor și a minciunilor ce s-au soldat cu repercusiuni în democrații (vezi Brexit).

Dacă n-ai prins până acum care e cu adevărat problema, o pot rezuma aici: prin datele și informațiile la care au acces și prin modul în care le manipulează, companiile acestea devin prea puternice pentru democrațiile fragile în care trăim. Asta pe plan politic. Pe plan economic, nu am pretenția să mă pricep prea mult, dar faptul că 2-3 companii au potențialul de a controla un întreg sector, de a ne influența alegerile și de a distorsiona competiția pare a fi ceva serios, nu?

A, am mai omis încă un lucru: nu sunt transparente deloc! Dacă ați trimis vreodată o raportare la niște postări sau vi s-a închis contul pe FB fără să vă dați seama de ce, cred că știți la ce mă refer. Nu cred că putem avea pretenția să ne „deschidă” algoritmul în public, nici n-am înțelege foarte multe. Dar putem avea pretenția să fie supuse la niște verificări din exterior măcar.

3. Cum încearcă UE să contracareze asta?

Regulamentele menționate mai sus – Actul privind Serviciile Digitale și Actul privind Piețele Digitale – sunt răspunsurile la provocările economice create de către platforme, dar și încercarea de a deschide funcționarea platformelor către exterior. Nu doar platformele mari sunt vizate prin această legislație, ci mai multe tipuri de actori. De aceea, propunerile de regulamente se referă la serviciile și piețele digitale, nu la actori în sine.

Câteva exemple de măsuri pentru fiecare din problemele identificate mai sus:

– Transparență:

  • Posibilitatea ca utilizatorii să conteste eliminarea conținutului lor de pe platforme și transparența regulilor de moderare a conținutului
  • Furnizarea detaliilor cu privire la realizarea de recomandări (acel conținut recomandat pe care îl tot vedem)
  • Obligația de a identifica vânzătorii părți terțe pe platformele marketplace
  • Asigurarea accesului la date pentru unii cercetători „de încredere”
  • Informații mai clare despre țintirea reclamelor către utilizatori (există și acum posibilitatea asta, dar nu este foarte evidentă de accesat)

– Responsabilitate și drepturi:

  •  Dreptul utilizatorilor de a nu primi conținut conform profilului creat de către platformă
  • Reguli de interoperabilitate cu alternativele la platforme pentru a ușura mutarea utilizatorilor
  • Tratament egal al produselor părților terțe și a produselor marcă proprie pe platforme
  • Definirea clară a „gatekeepers”/gardienilor

– Supraveghere/Oversight:

  • Pentru platformele cele mai mari, statele membre împreună cu un nou actor – European Board for Digital Services – vor supraveghea dezvoltarea acestui sector în continuare. Acest lucru va însemna și oferirea accesului la unele seturi de date

Desigur, sunt mult mai multe obligații, iar legislația e foarte stufoasă și dificil de parcurs. Ce e important de reținut e că:

  • Nu toate obligațiile vor trebui respectate de toți intermediarii, Comisia clasând actorii în 4 categorii tip „Matrioșka” (vezi foto): servicii intermediare, servicii de stocare, platforme online și platforme foarte mari. Deci, un eMag nu va trebui să respecte aceleași reguli ca un Amazon, aceasta din urmă fiind clasată ca o platformă foarte mare/gatekeeper și fiind supusă la un set adițional de reguli
  • Sunt doar propuneri ale Comisiei – care trec acum în procesul decizional și de negociere cu Parlamentul European și Consiliul
  • Va interveni lobby-ul marilor platforme
Sursă foto: Comisia Europeană

4. Ce spun mai marii?

Google a reacționat – desigur – cu o luare de poziție care sugerează că astfel de reguli ar dăuna recuperării economice a Europei după Covid. Citez: reports suggest that some of the proposals being considered would do the opposite.  They would prevent global technology companies like Google from building innovative digital tools like the ones that people have used through lockdown—and that will help European businesses rebuild their operations. That would be a missed opportunity for Europe as it looks to the post-Covid future.

Nu știm la ce rapoarte se referă, n-ar fi stricat să avem ceva mai clar. Dar oferă un exemplu, anume că n-am putea să rezervăm o masă la un restaurant direct din Google Maps pentru că n-ar mai fi astfel de facilități „centrate pe utilizator”.

Nu am găsit până acum o poziție oficială a Facebook după lansarea propunerilor, dar lectura contribuției companiei în perioada de consultări publice pentru regulamente e interesantă. După relatarea funcționării sistemelor lor, consultarea presupune oferirea de puncte de vedere cu privire la înscrierea în reglementare a unor obligații/responsabilități pentru platforme pe mai multe categorii. La următoarele, Facebook a afirmat că nu ar trebui să existe obligații legale:

  • Răspunsuri sistematice la cererile organelor de menținere a legii
  • Cooperarea cu autoritățile naționale prin proceduri clare
  • Cooperarea cu entități de încredere cu expertiză care să raporteze activități ilegale pentru analize rapide (trusted flaggers)
  • Detectarea conținutului, bunurilor și serviciilor ilegale
  • Cooperarea cu alte platforme online pentru schimbul de bune practici, distribuirea de informații sau unelte pentru detecta conținutul ilegal

Câteva din acestea se regăsesc deja în propunerile Comisiei.

Documentul e mult mai lung și conține mult mai multe explicații cu privire la modul în care funcționează Facebook și opiniile cu privire la responsabilitatea lor. De exemplu, nu este prea de acord cu următoarea afirmație: marile platforme se folosesc de avantajele lor obținute din principalele activități (baza de clienți, date, soluții tehnologice, abilități, capital financiar) pentru a se extinde în alte activități.

Putem să ne dăm seama pe scurt că nici Facebook nu prea va fi de acord cu regulile propuse de Comisie și ne vom trezi cu o bătălie mai ceva ca bătălia pe directiva Copyright.

5. Ce spun mai micii?

European Digital Rights a admis efortul Comisiei, dar a deplâns faptul că propunerile nu merg mai departe în atacarea modelului economiei platformelor care e bazat pe acea blocare în sistem a utilizatorilor.

European Digital SME Alliance a emis o poziție înainte de publicarea variantei finale a propunerii prin care cere câteva lucruri de bun simț, mai ales interoperabilitate pentru ca utilizatorii casnici și non-casnici să se poată muta ușor între platforme. Lucrul pe care marile platforme chiar nu îl doresc.

6. Ce mai putem spune în concluzie?

Propunerile Comisiei vin să ne scoată din logica „dar întotdeauna am făcut lucrurile așa!” și poate că vor reuși să clatine câteva din resemnările noastre cu privire la rețelele sociale sau Internet în general- cum ar fi că primim reclame țintite și nu prea avem ce face în privința asta. Dar oare câți din noi vom observa cu adevărat aceste schimbări dacă vor avea loc? Și câți ne vom folosi de aceste mecanisme noi care ni se pun la dispoziție?

Rămâne de văzut, dar în niciun caz nu e vorba doar de niște reguli plictisitoare și inutile pe care Comisia vrea să ni le bage pe gât.
CiteșteSalvează

Ce angajamente pe politici digitale îşi mai ia România?

In Digital, România, Uniunea Europeană
De Mirela Marcut
7 minute

Președinția germană a Uniunii Europeană se dovedește una destul de complicată, de la COVID-19, la Brexit până la blocajul Ungariei și Poloniei cu privire la fondurile care vor ghida UE în următorii șapte ani. Printre dosare grele, desigur că au avut timp și de o serie de angajamente pe partea de transformare digitală, mai ales că una din prioritățile președinției este „o Europă mai puternică și mai inovativă” și se referă și la suveranitatea digitală a Uniunii. Totuşi, aşa cum se afirmă în documentul preşedinţiei, ca să extinzi suveranitatea digitală a UE, trebuie ca toate statele să știe la ce se referă și ce pot face pe plan intern pentru asta.

Aici intervine declaraţia semnată pe 8 decembrie – Berlin Declaration on Digital Society and Value-based Government (Declarația asupra Societății Digitale și a unei Guvernări bazate pe valori) – între statele membre. Desigur, a semnat și România. Deși ai primit răspunsul de la întrebarea din titlu, îți sugerez să citești mai departe. Devine interesant.

Ce este și ce nu este declarația:

  • Nu este un document cu  valoare juridică, dar reprezintă un angajament benevol al statelor membre către anumite direcții de politici publice pe partea digitală
  • Este diferită de strategiile Comisiei  Europene – doar în formă, nu în conținut totuși, deoarece acestea conțin cam aceleași lucruri
  • Repet: Nu este un document obligatoriu sau o lege, dar poate fi preluat de către celelalte instituții, în speță Comisia Europeană, pentru a gira o serie de elemente de politică publică

Ce idei principale se remarcă? Din seria am citit eu ca să nu trebuiască să te chinui tu..

Documentul este structurat pe două direcții: principii ale societății digitale și guvernării și angajamente ale statelor membre pe cinci ani. Principiile prezentate:

  • Respectul pentru drepturile fundamentale și valorile democratice și valabilitatea acestora și în spațiul digital
  • Participarea socială și incluziunea digitală pentru a contura viața digitală
  • Alfabetizarea digitală și legitimizarea (empowerment)
  • Securitate şi încredere în interacțiunile digitale cu guvernul
  • Suveranitate digitală și interoperabilitate
  • Sisteme centrate pe om și tehnologii inovative în sectorul public
  • Societate rezilientă și sustenabilă

Lucrurile astea cam par de bun simț așa și faptul că statele membre au acceptat ideile de bază este un pas bun în direcția corectă. De la principii la implementare și politici e totuși cale lungă bătută de diferite interese naționale și private. Aici intervine partea de angajamente de politici. Voi relua câteva idei, unele de bun simț, altele noi pentru politica digitală:

  • Organizarea de schimburi de experiență pentru a crește gradul de conștientizare între statele membre cu privire la transformarea digitală bazată pe valori
  • Serviciile publice digitalizate să ofere un exemplu serviciilor private prin incorporarea drepturilor fundamentale în aplicațiile de e-guvernare
  • Încurajarea mGov – guvernării mobile (noi de abia avem eGov)
  •  Inițiative de promovare a tehnologiilor și abilităților digitale prin ambasadori digitali (hooray for digitalpolicy.ro!)
  • Încurajarea pregătirii cetățenilor și a participării acestora în procesul de realizare de politici
  • Inteligență artificială care nu este o cutie neagră – adică poate fi explicat mecanismul său de funcţionare într-o manieră inteligibilă pentru cine are minime cunoştinţe de tehnologie

Ce ar putea însemna asta pentru tine - cetăţean român?

Răspunsul la această întrebare sigur va depinde și de noul guvern, dar poate merge în mai două direcții:
  • Direcția „tech-led”
  • Direcția „human-based”

Dacă e „tech-led”, prioritatea este dezvoltarea tehnologiei pentru a atinge scopul de neatins 100%, anume digitalizarea. Asta înseamnă că autoritățile vor dezvolta aplicații și programe pentru plata taxelor, înregistrarea documentelor de stare civilă, calcularea bazei de impozitare, etc. Bine, nu? Da, dar aceleași autorități nu vor pune la fel de mult accent pe implicarea cetățenilor, dezvoltarea abilităților digitale și nici nu îți vor explica ce vor face de fapt cu datele tale sau cum va lua decizii pe bază de inteligență artificială în a-ți acorda sau nu niște beneficii.

Asistăm la o criză a încrederii în democrație în Europa, fiind astfel nevoie de o reconectare între guvernanți și cetățeni.

Mohamed Ridouani, primarul orașului Leuven într-o discuție la forumul Eurosfat, 2020

 

Dacă e „human-based”, da, se vor dezvolta tehnologii noi, așa cum este și normal. Dar, aceleași autorități se vor întoarce la cetățeni pentru a realiza procesul de digitalizare, așa cum ar fi și normal. Parafrazez intervenția primarului orașului Leuven, aleasă capitala europeană a inovării, la conferința Europuls din acest an: asistăm la o criză a încrederii în democrație în Europa, fiind astfel nevoie de o reconectare între guvernanți și cetățeni. El a mai folosit termenul de „inclusive innovation” în același context. Având în vedere că ne aflăm în România, nu prea cred că vom merge pe direcția „human-based”. Motivul e simplu: e mult mai ușor să construiești infrastructura, partea tehnică a digitalizării și apoi să te miri că oamenii nu folosesc, că nu au abilitățile sau nu știu de ea.

Ce va face România?

Da, printre prioritățile fostului guvern se număra digitalizarea, și sigur va fi și printre prioritățile viitorului guvern (fingers crossed pentru un minister?!)

Conform fostului guvern, „Obiectivul digitalizării, din punctul nostru de vedere, este acela de a îmbunătăți calitatea serviciilor, produselor care sunt oferite de administrație către societate, către companii, către persoane fizice și să reducem timpul de soluționare, să reușim să oferim toate aceste produse și servicii în condiții optime, care să permită o accesibilitate și o soluționare cât mai rapidă a tuturor problemelor pe care le au cetățenii în relația cu administrațiile.” (Sursă: https://www.adr.gov.ro/autoritatea-pentru-digitalizarea-romaniei-a-organizat-in-prezenta-prim-ministrului-ludovic-orban-evenimentul-de-informare-privind-rolul-centrelor-de-inovare-digitala/)

Deci, foarte probabil ca digitalizarea să rămână pe trendul „tech-based”. Dar mă întorc aici la declarația de la Berlin și la câteva din angajamentele din final:
  • (noi statele n.tr.) Vom prezenta anual progresul cu privire la implementarea acestei declarații
  • (noi statele n.tr.) Vom seta prioritățile menționate în cadrul statelor noastre și vom sublinia faptul că MFF (Cadrul financiar multianual) și NextGenEU pot sprijini realizarea măsurilor și angajamentelor prezentate (urmează aici un articol despre digitalizare în planul național de redresare și reziliență!)

Deci? Se prea poate ca să existe o trezire în acest sens în România – să existe transformare digitală cu gândul la oameni dacă tot vom avea o schimbare de resursă umană în administrația centrală. Până atunci rămân cu un no comment din indexul DESI al Uniunii Europene cu privire la politicile românești și nu, nu e vorba de statistici seci:

„În februarie 2015, România a adoptat Strategia națională privind Agenda Digitală pentru România 2020, în care sunt definite patru domenii de acțiune. Măsura în care România a realizat angajamentele prevăzute în strategie este necunoscută. De asemenea, nu este clar dacă România are în plan să evalueze punerea în aplicare a strategiei și dacă intenționează să prezinte un raport privind situația actuală”.

Și nu e vorba că în 2015 era alt guvern și s-au succedat guverne și nu s-a mai sprijinit această strategie. Nu a mai fost vorba deloc de această strategie în ultimii 5 ani.

În final, ce pot sugera? Ce putem face?

Această inițiativă deschide informaţia către cetăţeni şi poate deveni un ambasador digital, dar este nevoie de mai multe iniţiative şi mai multă educaţie pe subiect. Un cetățean cunoscător și informat este mai implicat.

P.S. Declaraţia conţine şi angajamente pentru a crea „ghiduri specializate pentru utilizarea sănătoasă și adecvată a tehnologiilor digitale și cultivarea unui echilibru viață-muncă pentru a preveni efectele adverse asupra sănătății mentale sau fizice”. Deci, aveți grijă!
CiteșteSalvează

4 LUCRURI DESPRE POLITICA DIGITALĂ A UNIUNII EUROPENE

In Digital, Uniunea Europeană
De Mirela Marcut
6 minute

...SAU CUM SĂ REVEZI ANALIZE PRECEDENTE

2020 este anul care dovedește că predicțiile nu-și mai au rostul, nici la nivel personal, nici la nivel colectiv. Din păcate, aceasta e și o caracteristică a analizelor de politică. După disecarea politicilor sau evenimentelor sau negocierilor, urmează inevitabil partea predictivă, aproape speculativă.

Dar, așa cum Kahneman ne-a învățat, „past performance does not always equal future performance”, în ideea că analiza unor trenduri, evenimente din trecut nu poate da multe informații despre predicții. Păcatul analizelor este că nu le urmărim întotdeauna, nici din punct de vedere al fundamentelor, nici din punct de vedere al predicțiilor analiștilor. Mai simplu spus, analizele pe orice subiect se uită repede pentru că vine altul în prim plan.

Acesta este exact lucrul pe care NU îl voi face cu această primă analiză pe Digital Policy. Mi-am propus să reiau un articol plin de predicții pe care l-am scris în urmă cu doi ani pentru Caietul Documentar 3, „România Digitală”. Articolul se numea „Perspective viitoare privind politica digitală a UE” și identificam atunci patru trenduri viitoare pentru modul în care UE abordează transformarea digitală prin politici publice: reglementare, centralizare, accentul pe oameni și eforturi de integrare multi-nivel. Le reiau aici în anul de grație 2020, anul care a anulat orice predicție, dar care, paradoxal, creează tot mai multe speculații despre cum va fi viața post-COVID.

Ce înveți din acest articol?

Unii din noi ne confruntăm cu avalanșa de informații, cu bule de conținut și parcă Internetul a devenit sinonim cu platformele. Centralizarea Internetului ne afectează la nivel personal. Ne confruntăm și cu școala online sau lipsa infrastructurii digitale. Mai grav, sunt mulți în societate care nu au cum să ajungă la astfel de conținut.

Cu acest articol te ajut să înțelegi ce eforturi se fac la nivel european pentru ca unele din aceste probleme să fie rezolvate, atât cât poate și Uniunea Europeană să facă. Poți conștientiza cum au reușit platformele să fie aproape sinonime cu Internetul și ce efect au asupra spațiului digital în Europa.

1. Reglementare și supra-reglementare

Ce am spus în 2018

2018 a fost anul GDPR și, normal, reglementarea a fost pe buzele tuturor. Nu doar în sensul modului în care acest regulament ne protejează, ci mai ales în cheia „reglementare = birocrație = bătaie de cap”. Exact asta am cam spus și în legătură cu acest prim trend, anume că reglementarea poate degenera în prea multă legislație și că acesta nu este spiritul Internetului.

Ce spun în 2020

Primul lucru pe care l-am conștientizat este că Internetul s-a schimbat totuși, iar spiritul său libertarian este ascuns de aspectele negative. Apoi, pot să îmi dau dreptate parțial. Reglementarea este într-adevăr cheia înțelegerii politicilor digitale europene și va continua ca tendință datorită nevoii de a avea un cadru unic pentru toate statele membre.
Totuși, nu mai văd supra-reglementarea ca pe un pericol, deoarece UE acționează oarecum diferit. Scopul noului program Digital Europe nu este doar legislativ ca până acum, ci este axat pe valori și pe un context mai holistic.

În al doilea rând, reglementările europene și viziunea Uniunii au un ecou internațional, datorită așa-numitului „efect Bruxelles” și a capacității de a influența alte jurisdicții. Cazul Schrems II are potențialul de a influența reglementările legate de protecția datelor în SUA, datorită anulării protocoalelor de transfer al datelor dintre SUA și UE de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene. Aceeași poveste și cu negocierile pentru un cadru de taxare a platformelor digitale. Negocierile OECD au eșuat parțial, astfel că UE va veni cu propria propunere de taxare cu potențial să influențeze legislația în alte state.

2. Centralizare

Ce am spus în 2018

M-am referit la armonizarea legislației la nivel european, așa cum sunt regulamentul de protecție a datelor sau regulamentul pentru circulația fără restricții a conținutului online pe care îl cumpărăm (Spotify, Netflix, etc.). Dar centralizarea Internetului se referă cu atât mai mult la practicile platformelor, așa-numitele GAFA (Google, Amazon, Facebook, Apple), care devin aproape sinonime cu Internetul. M-am axat și pe practicile concurențiale ale acestora, cât și pe eforturile Uniunii de a împiedica distorsionarea economiei digitale prin investigații antitrust.

Ce spun în 2020

Tendința centralizării este evidentă. N-am precizat atunci de ce se întâmplă asta. Între timp, am aflat, anume din cauza practicilor platformelor de a ne capta atenţia: scroll-ul infinit, notificările push, algoritmul care ne livrează doar ce ne dorim. Economia atenției..așa o numesc cei care scriu despre efectele tehnologiei. Conform Shosanei Zuboff, aceste platforme sunt niște tipuri de piețe unde se tranzacționează viitorul utilizatorilor, făcând predicții cu privire la comportamentul lor pe baza datelor pe care le colectează.

3. Utilizatori

Ce am spus în 2018
UE trebuie să-și asume inițiative de dezvoltare a abilităților digitale. Din păcate, are doar abilități de coordonare și sprijin pentru statele membre.

Ce spun în 2020
Cu atât mai mult acum e necesară această accelerare. Pandemia a expus diviziunea digitală pe mai multe nivele:

  • Acces – lipsa infrastructurii și a conexiunii la Internet pentru școala online
  • Abilități – unii au rămas fără slujbă, iar abilitățile digitale sunt esențiale pentru tranziția de la o slujbă la alta
  • Utilizare – Internetul este și dincolo de social media, dar nu pentru toți

Se întâmplă acum ceva concret? Da, pandemia a accelerat deja planurile Comisiei Europene, care a aprobat un Plan de Acțiune pentru Educație Digitală, menit să dirijeze statele membre către transformarea educației și dezvoltarea abilităților digitale ale europenilor. Totuși, aplicarea acestui plan depinde de actorii naționali, iar imaginea din România nu este extraordinară, dacă ne gândim la eșecul școlii online. Nu mai spunem despre digitalizarea administrației. Un lucru bun este Autoritatea pentru Digitalizarea României și unele acte normative care accelerează digitalizarea. Deocamdată doar de la centru….

4. Eforturi de integrare multi-nivel

Ce am spus în 2018
Transformarea digitală este un efort pentru toate nivelele decizionale, nu depinde doar de UE. Am semnalat în 2018 nevoia de a sprijini autoritățile locale și regionale ca un semn către mai multă integrare europeană.

Ce spun în 2020
Pandemia accelerează nevoia de digitalizare și are nevoie de implicarea mai multor actori. Strategia pentru Europa digitală menționează acest aspect, iar politica de coeziune va avea un obiectiv strategic pentru dezvoltarea locală sustenabilă. Orașele și regiunile sunt aproape de cetățeni, iar modul în care accelerează transformarea digitală este crucial, nu doar pentru e-guvernare, ci și pentru abilități digitale, educație, mobilitate, reziliență, etc. Nimic foarte concret până acum.

4. ÎN FINAL...

Povestea transformării digitale a Uniunii Europene e mult mai complicată decât aceste perspective pe care le-am actualizat. Desigur, alții vor privi la securitatea cibernetică și la dezinformare ca mari perspective de evoluare a politicilor digitale ale Uniunii Europene.

Am ales totuși aceste 4 linii pentru că au potențialul de a transforma Uniunea Europeană într-un actor esențial pe scena internațională care poate contracara tendințele autoritare ale Chinei sau politica de supraveghere și colectare a datelor tolerată de UE. Nu doar atât, ci toate cele 4 linii au ca fundament protecția cetățenilor europeni ca necesitate pentru societatea și economia digitale.

CiteșteSalvează

 

Digital Policy este o platformă de analize de politici publice digitale, axată pe nivelurile european, național și local.

Pagini

Newsletter