AuthorMirela Marcut

Ce e Smart la un Smart city?

In Digital, Orașe
De Mirela Marcut
9 minute

Pornind de la întrebarea „What’s going on here?” dintr-o carte începută recent, deschid discuția pe trei paliere – ce știm că știm, ce știm că nu știm și ce nu știm că nu știm despre un smart city în România.

Am început o carte recent – Radical Uncertainty. Decision-Making for an Unknowable Future – care încă de la început ne provoacă să lăsăm deoparte ideea că putem fi siguri că putem formula predicții. Introduce conceptul de radical uncertainty (incertitudine radicală) pentru a descrie starea în care nu doar că nu avem destule date pentru a formula o părere sau o predicție, dar sigur există lucruri despre care nu știm că nu știm (unknown unknowns – cum ar zice Colin Powell). Printre altele, Radical Uncertainty înseamnă să acceptăm această stare, să ne îndepărtăm de problemă și să punem întrebarea: What’s going on here? (Ce se întâmplă aici?). De-abia acum intervine legătura cu titlul postării: de multe ori, prinși în vâltoarea bla-bla-ului digitalizării, nu ne îndepărtăm de aceasta și nu întrebăm: ce se întâmplă de fapt aici? la ce se referă de fapt?

Conceptul smart city nu face excepție – auzim destul de des că orașul X implementează strategia smart city, că aplicația Y a primăriei Z face din orașul W un oraș inteligent și, desigur, că smart city reprezintă viitorul orașelor. Dar nu știm dacă există o corelare între aplicația Y și măsurarea „inteligenței” unui oraș sau, mai simplu sus, dacă aplicațiile, senzorii și conectarea la Internet fac cu adevărat un oraș să fie smart.

Aplicând întrebarea de mai sus, merg puțin mai departe și întreb: ce e smart la un oraș smart? Desigur, de la întrebarea „ce se întâmplă într-un smart city?”, vom recunoaşte că există lucruri pe care le știm că le știm, lucruri pe care știm că nu le știm și lucruri pe care nu le știm că nu le știm despre un smart city (întrebări preluate tot din Radical Uncertainty).

O să încerc să le iau pe rând, apelând la cunoștințe generale (sau common sense knowledge), la cei care au cercetat fenomenul mai îndeaproape (furnizez bibliografie la cerere!) și la munca de documentare pe care am făcut-o în Darmstadt în 2020 ca bursieră DAAD. Am ales să privesc dintr-o altă perspectivă conceptul, nu din perspectiva analistului sau a cercetătorului, ci din perspectiva noastră – a cetățenilor. Răspunsurile la aceste întrebări se bazează pe modul în care cei cu un interes (autoritățile publice de orice nivel, actorii privați de orice fel) ne prezintă acest smart city şi pe modul în care noi înţelegem ce ni se prezintă. Mă întorc apoi la final la întrebarea din titlu pentru a sintetiza un răspuns.

De ce mai trebuie să pun și eu întrebările astea? Subiectul este destul de discutat în România. Eu leg mai degrabă nevoia de regândire a unui oraș inteligent de ideile prezente tot des la Bruxelles și în alte orașe europene – guvernare bazată pe valori, o societate digitală echitabilă și protecția individizilor în spațiul digital – idei care ar trebui să înceapă să se regăsească și în discursul public din România.

Ce știm că știm despre un smart city

Primul lucru care ne vine în minte este utilizarea tehnologiei, anume transformarea a cât mai multor interacțiuni cu autoritatea publică din modul analog în modul digital. Dacă poți trimite un formular autorității locale prin Internet, e mai smart să apelezi la soluția asta. Alternativa este să mergi direct la primărie, adică să stai în trafic, să cauți loc de parcare, să mergi la automat/chioșc să plătești parcarea, să te întorci la mașină să pui tichetul de parcare, să intri în primărie, să te pui la coadă, să ceri formularul, să îl completezi, să stai la coadă iar pentru a-l preda, să-l semnezi și să-l predai și să te întorci la mașină, să constați că ai depășit timpul de parcare, deci ai primit amendă și să mergi înapoi la altă coadă să plătești amenda. Acest flux se reduce prin digitalizarea administrației publice sau e-guvernarea – transferarea proceselor birocratice în spațiul digital.

Dar viața în oraș presupune mai mult decât doar interacțiunea directă cu autoritatea publică (Slavă Domnului!). Deci, „presărăm” niște tehnologie și în celelalte aspecte ale vieții orășenilor: în scenariul de mai sus, nu stăm în trafic atât de mult, fiindcă semafoarele sunt inteligente și fluidizează circulația în funcție de fluxul de trafic. Apoi, putem plăti parcarea prin aplicație sau prin SMS, deci eliminăm câțiva pași și eliminăm și posibilitatea unei amenzi dat fiind că aplicația ne semnalizează faptul că ne expiră plata parcării și trebuie să prelungim. Sau am putea rezerva un loc de parcare de acasă. Accentul este tot pe utilizarea tehnologiei digitale – de data asta în mobilitatea urbană.

Exemplele pot să continue și nu acesta e scopul acestui articol. Scopul e să privim mai atent dincolo de acest concept care, așa cum vedem la prima vedere, înseamnă doar utilizarea tehnologiei într-un oraș (sau sat, dat fiind că există și conceptul Smart Village). Astfel, trecem la următoarea întrebare.

Ce știm că nu știm despre un smart city

În primul rând, știm că nu știm atât de multe încât să beneficiem din plin de toate aplicațiile sau posibilitățile care pot fi implementate printr-o strategie smart city. Aici mă refer la competențele digitale pe care le avem ca locuitori ai unui oraș – de a accesa și utiliza serviciile de e-guvernare, de a utiliza o aplicație de transport în comun sau de a semnala o problemă de cartier pe platforma dedicată city report. Toate acestea nu necesită doar simplul acces la tehnologie și posesia terminalului mobil, ci şi capacitatea noastră de a recunoaște o situație și de a identifica rezolvarea ei prin tehnologie, capacitate care este cam redusă în România și nu, nu voi mai aduce statisticile cu privire la competențele digitale în discuție ca să-mi susțin ideea.

Ceea ce mă duce la al doilea punct pe care știm că nu-l știm. Ca cetățeni, nu trebuie să știm doar despre tehnologie, ci trebuie să știm procesele din spatele tehnologiei care ni se pune la dispoziție. De ce?

  1.  Pentru ca să le putem utiliza așa cum trebuie și să ne asigurăm că ni se respectă drepturile legate de protecția datelor, spre exemplu;
  2. Pentru că noi vom produce o cantitate imensă de date care va putea fi folosită pentru analize care să ducă la noi aplicații, dintre care unele vor funcționa pe date sensibile (de e-sănătate, spre exemplu)
  3. Astfel, trebuie să putem să-i tragem la răspundere pe decidenți atunci când vor exista anomalii – având în vedere că aceștia trebuie să ne reprezinte interesele

Al treilea punct duce discuția tot către autoritățile locale. Discuția despre smart city în România se duce adesea către numărul de proiecte implementate, către avântul spre noi tehnologii în oraș, către cât mai multă tehnologie. În România nu știm totuși și nici despre guvernanța smart city, ci mai degrabă lucrurile se fac printr-o abordare top-down (așa cum vrea și Guvernul, vezi aici), iar noi asistăm pasivi la ce ni se întâmplă. Guvernanța se referă la o abordare proactivă de implicare a mai multor actori din comunitate și nu, nu doar a actorilor privați care vor implementa soluțiile, ci și a cetățenilor. Și nu consultare publică seacă, ci o căutare activă a implicării cetățenilor în procesul de digitalizare a orașului, lucru care nu se poate întâmpla foarte ușor dacă știm că nu știm foarte multe despre tehnologie, așa cum am afirmat la primul punct. Dar de undeva tot trebuie să pornim.

Ultimul punct aduce la calitatea vieții. Nu știm tot timpul că scopul unui smart city este să ne ridice calitatea vieții. De ce? Pentru că nu suntem destul de informați. Nu auzim decât vorbele seci: digitalizarea administrației publice, soluții smart city, mobilitate inteligentă sau economie digitală. Și foarte probabil că nu facem legătura dintre acestea și viața noastră. Cum poate crește calitatea vieții? Nu doar prin simpla digitalizare, ci poate și prin colectarea datelor pe care noi le putem furniza de exemplu mișcându-ne prin oraș și analiza acestora pentru a detecta unde să se facă următoarea pistă de biciclete (orașul Leuven face asta). Aici intervine poate și reticența noastră de a utiliza unele aplicații, prin virtutea obiceiurilor pe care ni le-am format, și nu doar a celor de colectare a datelor. Poate ne-am obișnuit să facem drumul acela la primărie pentru acel formular sau să luăm un bilet de la tramvai de la chioșc și o să fim nemulțumiți când nu vom mai putea. Dacă ne gândim la calitatea vieții noastre, o să vedem că poate am câștigat puțin timp pentru a face altceva decât să stăm la o coadă. Dar nu știm încă.

Ce nu știm că nu știm într-un smart city

Chiar credeați că o să pot să răspund la acest punct și să mă consider o cercetătoare serioasă?! Evident că nu știm că nu știm multe lucruri atunci când discutăm despre interferența a două concepte atât de cuprinzătoare: un oraș și tehnologia. Doar efortul către un oraș cu adevărat inteligent și colaborarea între toți actorii dintr-un oraș ne pot reduce din handicapul de informații. Ideea e totuși să acceptăm că vor exista o grămadă de probleme pe care nu le vom putea anticipa, care vor fi amplificate dacă rămânem doar la stadiul în care considerăm un smart city ca un oraș unde se utilizează multă tehnologie în administrație.

Totuşi, Ce e smart la un smart city?

N-am răspuns la întrebarea anterioară, dar revin la întrebarea din titlu pentru a sintetiza ce ar trebui să fie smart la un smart city în România. Preiau „pălăria” de analist pentru a răspunde scurt la această întrebare: să pornim de la o schimbare de atitudine și de cultură a administrației publice, să deschidem ochii către cetățeni și competențele lor digitale, să depunem eforturi pentru a le îmbunătăți competențele și înțelegerea asupra proceselor, să nu facem dintr-un smart city un brand doar, ci o realitate despre calitatea vieții noastre, să creăm structuri de guvernanță, să digitalizăm și să simplificăm viața într-un oraș, acestea reprezintă atributul smart din conceptul smart city.

CiteșteSalvează

Cum arată transformarea digitală în viziunea noului guvern?

In Digital, România
De Mirela Marcut
17 minute

Update decembrie 2021: OK, avem guvern, cine știe până când? Dacă vrei să citești despre programul de guvernare al noului guvern, vezi aici o analiză de mare angajament. Analiza de mai jos, la fel și ironia amară, rămân ca mărturie al anului teribil de neproductiv și tragic prin care am trecut.

Update octombrie 2021: Văd că acest articol a devenit din ce în ce mai popular în căutările prin Google și simt nevoia să-l aduc la zi, având în vedere contextul politic prin care trecem.

Deci, ce mai e valabil? Vezi mai jos. Și dacă nu ai chef să dai scroll, e ok, stai liniștit/ă, nimic nu mai e valabil.

Am citit cu entuziasm săptămânile trecute că digitalizarea a fost printre primele lucruri despre care membrii coaliției de guvernare s-au pus de acord în durerile facerii majorității care va guverna România în următorii 4 ani.

Am primit cu același entuziasm și înființarea unui minister al digitalizării pe care aceasta îl împarte cu cercetarea și inovarea. Nu-i puțin lucru, deși de ceva vreme începuse să iasă în evidență și mai mult Autoritatea pentru Digitalizarea României.

Sursă: Facebook/Dragos Pislaru
Unele declarații nu îmbătrânesc frumos..

Faptul că există un minister cu acest cuvânt cheie – digitalizarea – în titlu nu este totuși suficient. În virtutea misiunii pe care am asumat-o aici, anume de a despacheta bla-bla-ul digitalizării, am purces să lecturez conținutul programului de guvernare 2020-2024 cu privire la capitolul digitalizării, așa cum a fost adoptat în Parlament și este asumat de Guvern. Analiza de mai jos se bazează doar pe capitolul aferent digitalizării de la Ministerul Digitalizării, Cercetării și Inovării (pp.135-145).

De ce să te intereseze ce scrie în programul de guvernare?

  • Dacă ești cetățean plătitor de taxe care plimbă hârtii de la un ghișeu la altul, s-ar putea să te fi săturat să umbli degeaba și vrei să vezi ce se va face în privința asta.
  • Dacă ești funcționar public, ești vizat de o serie de transformări în fluxul de lucru.
  • Dacă ești profesor/cadru didactic..nu cred că mai trebuie să spun de ce trebuie să te intereseze. E suficient să aduc vorba de cursurile online.
  • Dacă ești antreprenor, sigur ai nevoie de mai mult sprijin în dezvoltarea afacerii tale.
    •
  • Dacă ești factor decident, stai liniștit, nu trebuie să-ți pese!

Viziunea despre digitalizare prezentată de noul Guvern nu țintește doar anumite categorii de cetățeni, ci te țintește și pe tine care citești aceste rânduri și pe cel/cea de lângă tine care derulează fluxul de Facebook sau de Instagram fără un gând anume. Fiind vorba de o politică orizontală, ne afectează pe toți într-o formă sau alta. De fapt, ideea este că termenul de digitalizare nu ajută pe cei care nu sunt foarte familiari cu tehnologia să cuprindă cu adevărat gradul de transformare care poate avea loc și care va avea loc în România. Pare totul foarte opac și foarte complicat din punct de vedere al termenilor folosiți. Pentru a ușura înțelegerea și a deschide conceptul către toți, voi folosi aici termenul de transformare digitală în despachetarea și evaluarea viziunii pe care o are Guvernul și cum ne afectează pe noi toți.

1. De ce ne aflăm unde ne aflăm cu transformarea digitală?

Update Octombrie 2021: Hei, n-avem guvern cu puteri depline, ce alt răspuns mai bun puteam găsi?!

Documentul începe bine..cu sarea pe rană, scoțând în evidență câteva din motivele pentru care ne aflăm la coada clasamentului european privind progresul către societatea și economia digitale, anume „lipsa de interes a fostelor guverne și lipsa unei planificări precise a procesului de digitalizare, de instabilitatea de la nivelul instituțiilor responsabile, dar și de lipsa de asumare guvernamentală a acestei priorități” (p.135). Cu alte cuvinte, foștii decidenți sunt de vină pentru că nu au pus suficient de mult accent pe această dimensiune, nici la nivel de viziune, nici la nivel de implementare. În dulcele stil clasic, putem aduce iar vorba de eterna „grea moștenire”.

2. Ce vrea să facă Guvernul în acest sens?

Nimic, desigur! Treburile mai importante prima dată!

Cu acest bagaj de vină lăsat deoparte, documentul virează către o serie de obiective strategice care se încadrează în acest bla bla pe care l-am menționat mai sus (cu termeni ca ecosistem, sinergie sau preferatul meu, valoare adăugată), dar care trădează pe alocuri direcția de transformare digitală pe care o va urma Guvernul.

Vor exista 4 axe pentru stimularea transformării digitale și le analizez pe scurt în funcție și de impactul la nivelul nostru, al cetățenilor, urmând ca la final să fac o analiză a celor bune, celor rele și celor urâte din această viziune.

Administrația publică digitală

Reprezintă cea mai dezvoltată axă a acestui „ecosistem digital” și pe bună dreptate aici poate e cel mai mult de lucru pe 2 obiective: eficientizarea instituțiilor și realizarea de servicii de guvernare electronică.

Ca cetățean, dacă totul se implementează așa cum scrie în program, vei avea o identitate digitală, dar și un „domiciliu digital” unde statul îți poate trimite orice notificare dacă vei permite notificarea digitală. Totodată, vei putea utiliza acea identitate digitală pentru mai multe tipuri de interacțiuni cu statul, dar și autoritățile nu îți vor mai cere acte la dosarul cu șină, deoarece ele vor fi cele care le vor genera dintr-un sistem interoperabil la care se vor conecta mai multe instituții.

Autoritățile de la toate nivelele vor trebui să-și gândească politici pe principiul „digital first” și „digital by design”, deci vor avea în vizor prima dată soluții digitale simple de interacțiune cu cetățeanul, iar doar ce nu se poate face la nivel de online va fi realizat în sistem față în față.

Dar să nu uităm de datele pe care le vom produce! Acestea vor fi folosite la analiza funcționării sistemelor și serviciilor de guvernare smart (așa cum se vrea conform documentului), dar și la generarea de informații cu privire la comportamentul cetățeanului și la realizarea de noi aplicații bazate pe inteligență artificială. Deci, nu vom mai plăti cu timpul în interacțiunea noastră cu statul la ghișee, ci vom achita cu datele noastre (idee preluată și adaptată acestui context de la David Pilling – The Growth Delusion, capitolul The Internet stole my GDP).
Tabloul nu arată foarte rău. Documentul menționează potențialul administrației publice de promotor al încrederii în aspecte tehnologice complexe pentru populația generală, cum ar fi analizele bazate pe Big Data sau Inteligență Artificială. Mai simplu, e ca în campaniile de vaccinare, când vezi că o figură publică se vaccinează, îți poate crește încrederea și e posibil să te vaccinezi și tu. Lupta e oricum complicată, având în vedere că unul din primii pași pe care și-i propune programul pe transformare digitală este chiar inventarierea soluțiilor digitale de la toate nivelurile și a eficienței acestora. Deci, la ora actuală, statul nu știe cu exactitate ce elemente de guvernare electronică are, cum comunică aplicațiile între ele și dacă sunt cu adevărat utile. Drumul până la promotor al încrederii și la aplicații de inteligență artificială e lung și anevoios.

Doar că acest concept de „data centric government” (guvernare bazată pe date – n.a) pe care îl clamează autorii programului de guvernare poate să ascundă unele capcane, în condițiile în care discutăm de inegalitate mare între cei care au acces la Internet și cei care nu au, dar și între cei care au, dar nu știu să-l utilizeze și, probabil, cei care au realizat acest program de guvernare. Cei care nu au competențe digitale de bază nu vor putea înțelege cu adevărat cum se iau deciziile bazate pe date. Mai mult, cum vor fi aceste analize reprezentative dacă datele pe care se bazează vor proveni dintr-o singură parte? Răspunsul la această întrebare ține mai degrabă de principiile care vor sta la baza transformării digitale la care mă voi întoarce la final.

Economia digitală

Accentul principal la acest capitol cade pe IMM-uri și pe necesitatea transformării acestora, iar documentul scoate în evidență palierele interne unde se poate face asta:
  • La nivel de procese – asta se întâmplă mai des în companii, și cam aici se termină transformarea – printr-un program de management al clienților sau al resurselor companiei
  • La nivel de produse – autorii programului sugerează integrarea tehnologiei digitale în produsele realizate de către antreprenori
  • La nivel de model de business – prin realizarea de produse inteligente care se adaptează la schimbările de comportament ale clienților, adică pe baza datelor furnizate de aceștia.
Din păcate, programul nu insistă mult pe modurile în care se poate interveni pe aceste direcții, deci nu pot să-ți dau prea multe idei despre cum ar arăta IMM-ul tău în România digitală. Ce pot să spun este că statul va căuta investitori privați dispuși să fie „business angels” pentru unele companii high-tech. Mai mult, programul recunoaște că statul nu este capabil să îți finanțeze o idee nouă din cauza instrumentelor de finanțare pe care le pune la dispoziție și a grilelor de finanțare care ar elimina riscurile. Ceea ce e ciudat având în vedere că cei care au scris asta vor face parte din același aparat care ar putea schimba acest lucru.
Având în vedere astfel de „mărturisiri”, e iar ciudat cine se va ocupa de modurile și instrumentele aferente acestei transformări digitale- anume Guvernul. Documentul vorbește clar de o pilotare „top-down” prin Hub-urile europene de inovare digitală – „agenții de digitalizare în parteneriat public – privat”. Acestea sunt un construct mai vechi al Comisiei Europene și au fost readuse în atenție odată cu adoptarea programului de finanțare pentru tehnologii digitale – Digital Europe în 2019 de către fosta Comisie. Într-adevăr, statele membre aprobă funcționarea acestor huburi pentru că prin ele se vor derula finanțările din programul Digital Europe. Doar că nu sunt menite să livreze politica națională privind transformarea digitală, ci sunt gândite pentru nivelul regional și European, având în vedere că vor juca un rol semnificativ în implementarea strategiilor de specializare inteligentă și vor funcționa la nivel de regiune de dezvoltare. Iar Comisia va avea totuși un rol în selectare finală a acestor hub-uri care vor intra într-o rețea europeană.
Este ciudat totuși să citești despre aceste hub-uri și rolul lor oarecum primordial în transformarea digitală doar într-un capitol despre economia digitală. De ce? Pentru că acestea țin mai degrabă de guvernanța transformării digitale la nivel general, având în vedere că printre măsurile stipulate în program pentru aceste entități se numără asigurarea training-urilor de competențe digitale pentru funcționarii publici sau sprijin pentru derularea de proiecte smart city.
Esența e că transformarea digitală va avea loc într-un proces public-privat mai degrabă atât prin aceste huburi de inovare digitală, cât și prin alt tip de parteneriate pentru dezvoltarea de soluții tehnice la problemele vizate de administrația publică. O soluție plasată oarecum ciudat tot în capitolul economie digitală este viitoarea platformă solutii.gov.ro, care va permite accesul companiilor private la proiecte publice de transformare digitală în esență pentru realizarea unor aplicații care să poată fi conectate la platformele publice (un fel de app store pentru aplicații publice). Nu contest abilitățile sectorului privat de a realiza soluții deștepte, dar aici intervine iar discuția despre ce fel de transformare digitală ne dorim – ghidată de tehnologie și software sau canalizată pe oameni? Aici e aceeași discuție de principii la care voi reveni.

Educația digitală și societatea digitală

Sursă: European Commission. Digital Competence Framework
Voi trata ultimele două axe împreună pentru că nici programul de guvernare nu detaliază extraordinar de mult ce viziune există la aceste capitole, iar politicile pe societate digitală includ în mod normal și partea de dezvoltare de competențe digitale, cea la care se referă de fapt pilonul de educație digitală al „ecosistemului digital”.

Pe partea de competențe digitale, programul defalcă instruirea pe competențe digitale pe cinci directii: funcționarii publici, populația școlară (elevii), cadrele didactice, populația generală și specialiștii IT. Având în vedere ambițiile de transformare digitală gândite pentru administrație și economia digitală, este destul de dezamăgitor să vezi un capitol destul de general cu privire la formările care vor putea avea loc. Profesorii vor beneficia de traininguri anuale care se vor realiza în școli de către un profesor din școală, dar nu este clar cine îi va pregăti pe aceștia. Elevii vor avea cursuri de competențe digitale adaptate nivelului de studiu. Singura țintă clară este și ea dezamăgitoare, anume de a obține un nivel de competențe de bază pentru funcționarii publici până în 2024.

De ce e dezamăgitor? Pentru că nu ni se spune clar ce înseamnă competențe de bază, și nici nu există date cu privire la nivelul actual al funcționarilor publici. Conform Eurostat, competenţe de bază înseamnă să fi căutat online informații despre bunuri și servicii, să fi trimis/primit e-mail-uri sau să fi utilizat rețelele sociale, să fi instalat un program sau o aplicație și să fi folosit un program de tip Word (sunt mai multe exemple de activități pe fiecare componentă a competențelor digitale, dar acesta este un portret destul de verosimil al unui utilizator de bază). Cred că totuși putem fi mai ambițioși de atât.

Partea aferentă societății digitale este de fapt o enumerare de propuneri de legi/măsuri fără niciun obiectiv sau viziune coerentă, ce să mai zic de o serie de principii care vor sta la baza societății digitale. De altfel, unele măsuri propuse țin de fapt de partea administrației publice, cum ar fi legea cărții de identitate, legea domiciliului electronic sau posibilitatea notificării electronice. Autorii mai menționează destul de vag extinderea infrastructurii de Internet în mediul rural și „facilitarea dezvoltării competențelor digitale în rândul populației din zone vulnerabile” sau „Generalizarea și facilitarea accesului la învățământul online în mediul rural și la resurse educaționale deschise”. Lucruri care sunt oarecum evidente, dar nu există o pistă pentru livrarea efectivă a acestora.

3. The bad...

Dacă ați ajuns până aici, vă mulțumesc, și de-abia acum urmează partea de analiză. Ce analiză? N-am ce analiza pentru că n-avem guvern deplin și nici susținere parlamentară. Nu știm ce se va alege de toate proiectele pe transformare digitală, pentru că, dacă vom avea Guvern nou anul ăsta, se vor renegocia portofolii și priorități și toate cele. Ideile pe transformare digitală vor fi aproape la fel, dar vom fi pierdut încă un an… Vor veni alți oameni, poate cu viziuni diferite și sigur am mai văzut deja filmul ăsta.

O să încep cu the bad. La nivel general, viziunea cu privire la digitalizare va fi cu siguranță tech-led, așa cum am mai menționat aici, atâta vreme cât autorii pun accent pe dezvoltarea arhitecturii administrației publice, dar nu pe dezvoltarea competențelor digitale. De altfel, documentul ilustrează modul în care va fi pus în valoare acest ecosistem digital – iar primele 2 niveluri sunt reprezentate de infrastructura digitală și de instrumentele digitale hardware și software, iar de-abia nivelul 3 este nivelul competențelor digitale. Normal că avem nevoie de infrastructură, de platforme și aplicații, dar cine și cum le va folosi?

De altfel, chiar și unele exprimări trădează locul pe care-l are cetățeanul în tot acest efort, citez: „prin mecanisme și activități specifice va fi asigurată creșterea capacității României de a dezvolta și integra inovații și tehnologii digitale în vederea digitalizării unor domenii și sectoare diverse pentru atingerea unor indicatori DESI mai performanți în ierarhia europeană, pentru creșterea vizibilității la nivel global, dar și pentru valorificarea potențialului strategic pe care România îl are în domeniul IT&C, contribuind astfel la ridicarea calității vieții cetățenilor și la reducerea costurilor pentru companii, prin simplificarea interacțiunii cu instituțiile statului”. Poate că este o exprimare mai nefericită, dar prioritatea pare că e locul în indicatorul DESI (actualmente locul 26 per total) și abia apoi ridicarea calității vieții cetățeanului. Putem spune că va fi o abordare target-led? Sper că nu. Nu că aleg citatele cum convin analizei, dar obiectivele strategice menționate plasează societatea și indivizii undeva mai la final.
În plus, lipsesc cu desăvârșire mecanisme de guvernanță ale acestor măsuri, dar și un interval de timp în care aceste idei se vor implementa. Orice politică publică are nevoie de un sistem de guvernanță, dar și niște mecanisme de evaluare a progresului, dar aici lipsesc cu desăvârșire. Da, știm că va exista acest minister și vom avea acele mult lăudate hub-uri de inovare digitală, dar cum vor comunica acestea cu autoritățile locale? Care mai e rolul Autorității pentru Digitalizarea României și Consiliul său consultativ? Doar colaborarea apropiată cu mediul privat mai este trâmbițată ca soluția salvatoare, mai ales că implementarea soluțiilor digitale se va realiza și de către acestea.
Aici trec la the ugly. Apelul la companiile private pentru salvarea transformării digitale nu este întotdeauna cel mai bun lucru pe termen lung pentru o administrație publică, indiferent de mărimea acesteia. Revin la exemplul micului oraș Darmstadt care a refuzat soluții ready-to-use din cauza reticenței actorilor privați de a le pune la dispoziție mecanismul din spatele funcționării unor aplicații. Dacă dorim să construim o societate digitală bazată pe principii și valori, așa cum spune declarația de la Berlin, trebuie să avem în vizor interesul public și al individului, nu doar dorința de a livra repede soluții digitale pe care nu le putem controla cu adevărat, mai ales în condițiile ideilor de guvernare centrată pe date din document.
O să trec prezența sau de fapt absența ideilor din strategiile UE tot la the ugly. Documentul deplânge lipsa de convergență față de statele UE cu privire la elementele societății și economiei digitale, dar face apel aproape deloc la ideile strategiilor europene. Acolo se discută despre prezența valorilor europene în viitorul digital – spre exemplu în crearea seturilor de date care vor sta la baza unei analize pe baza de inteligență artificială. Viziunea programului de guvernare deschide posibilitatea prezenței actorilor privați în platformele de servicii publice, „acolo unde regulile de protecție a datelor permit” ca și cum regulile de fapt ne împiedică și nu ne ghidează mersul către o societate digitală. Având în vedere că România a semnat acea declarație de la Berlin cu vreo două săptămâni înainte să apară acest program de guvernare, mă așteptam să existe mențiuni cu privire la guvernarea bazată pe valori, dar avem doar guvernare centrată pe date. Mai mult, Comisia Europeană mai aduce frecvent vorba de „provocările care vin la pachet”, anume transformarea digitală cu schimbările climatice, dar în acest capitol nu există nicio mențiune la schimbările climatice. Nicio vorbă despre dezinformare și manipulare online.
Un lucru care se găsește în strategia Shaping Europe’s Digital Europe se regăsește și aici în programul de guvernare și-l voi trece la the good, anume rolul autorităților de promotori ai încrederii în utilizarea tehnologiilor avansate, cum ar fi inteligența artificială sau big data. Cetățenii trebuie să aibă încredere că soluțiile care se proiectează pentru ei sunt sigure și corecte, iar autoritățile pot juca un rol în dezvoltarea utilizării acestor tehnologii în mai multe domenii, doar că trebuie o comunicare deschisă și transparentă cu mai mulți actori, iar abordarea top-down din program e poate prea restrictivă.

Tot la capitolul the good intră şi acest demers de auditare a soluţiilor existente de guvernare electronică şi verificarea utilităţii acestora în contextul actual. M-aş aştepta şi la o evaluare a competenţelor digitale ale funcţionarilor publici, dacă tot suntem la acest capitol. Toate soluţiile de arhitectură a administraţiei publice digitale sunt bine gândite, sunt de bun simţ, nu sunt rocket science. Sunt detaliate, semn că cine a scris aceste aspecte ştie cum trebuie să arate un sistem de guvernare electronică, dar nu înțelege sau nu pune preţ pe semnificația celeilalte părți a acestui sistem, anume utilizatorii sau, în termeni simpli, indivizii.

în final...

Să răspund la întrebarea din titlu pe scurt: arată strașnic, mânată de tehnologie și nu de oameni. Nu-i neapărat un lucru bun. Totuși, sunt câteva direcții pe care decidenții pot marșa, dar doar dacă scriu în viitorul apropiat o strategie de transformare digitală mai clară, cu prezența valorilor în centrul său, cu obiective măsurabile, cu acțiuni și calendar și, desigur, cu sistem de guvernanță.

CiteșteSalvează

Digital Services Act și Digital Markets Act – reguli plictisitoare pentru tine?

In Digital, Uniunea Europeană
De Mirela Marcut
10 minute

1. De ce te-ar interesa ce reguli plictisitoare fac iar cei de la Bruxelles?

Dacă te-a enervat vreodată Facebook pentru că ți-a închis contul sau șters conținutul și nu ai știut de ce…s-ar putea să te intereseze.

Dacă primești tot felul de reclame țintite și conținut personalizat, dar ți se par prea țintite și personalizate și nu înțelegi de ce..s-ar putea să te intereseze.

Dacă ai un mic magazin online și nu prea știi cum poți să ajungi la client decât să intri pe un marketplace…s-ar putea să te intereseze.

Dacă ai fost păcălit de cineva care ți-a vând adibas în loc de adidas pe Facebook și nu știi cum să dai de el să te despăgubească…s-ar putea să te intereseze.

Alt lucru. Câteodată luăm unele lucruri prea de bune și nu ne mai obosim să ne întrebăm de ce e așa și nu invers. Chestia asta e foarte valabilă în ceea ce privește tehnologia și toate serviciile online pe care le folosim, chit că totuși s-au schimbat destul de multe și ar trebui să fim obişnuiţi să trecem de la un serviciu la altul sau să nu rămânem prea mult blocaţi pe un sistem. De ce oare acum ne e greu să trecem de la Facebook la altă reţea socială? Sau să trecem de la Android la iOS? Putem cumpăra online și de altundeva decât de pe eMag? Cum să nu salvez pozele în Google Photos? Stai..mai avem alte opțiuni de fapt?

Despre asta e vorba de fapt. Prin modelul lor de funcționare, marile platforme nu doar că ne țin țintiți de ecran să vedem toate noutățile (asta se numește economia atenției) și fac bani din asta, ci ne țin blocați în aceleași sisteme de funcționare pe pretextul că întotdeauna am făcut așa și până acum n-a fost nu știu ce problemă. Lipsa de agilitate s-ar putea să fie o problemă, dar și implicațiile personale, politice, etice.

Sursă: Freepik.com

2. Deci, care-i problema?

În primul rând, regulile pentru funcționarea Internetului în cadrul Uniunii Europene datează din anii 90 și nu cred că mai trebuie să spunem că trebuie aduse la zi (ține minte: cei născuți în 90 au 30 de ani azi!). Procesul acesta nu e de ieri de azi, ci de vreo câțiva ani pentru că s-au mai adus la zi niște acte importante:

– Regulamentul pentru protecția datelor (679/2018) înlocuiește directiva din 1995

– Directiva pe copyright care urmează a fi implementată în statele membre a înlocuit regulile vechi din 2001.

Iată că a venit și rândul directivei eCommerce din 2000 să fie adusă la zi (nu înlocuită!) prin propunerea de Regulament pentru o Piață Unică pentru Servicii Digitale, împreună cu un Regulament pentru piețe concurențiale și corecte în sectorul digital (Actul privind Piețele Digitale).

În al doilea rând, atât valoarea sectorului digital, cât și actorii au crescut în acești ani. Au apărut și noi actori, cei în jurul cărora ne învârtim existența, anume rețelele sociale și platformele mari. Aceștia nu acționează ca niște actori tradiționali în piață, ci sunt intermediari de servicii și gatekeepers (gardieni, acești Sf. Petru ai spațiului digital). Îl citez pe Phillip Staab aici care nu le consideră doar platforme, ci meta-platforme, anume își însușesc exact piețele pe care ar trebui să le servească. Cum fac asta? Apelez atât la Staab, cât și la Shosanna Zuboff pentru răspunsul la această întrebare. Își diversifică produsele și serviciile pe care le oferă în aşa fel încât:

  • Utilizatorii finali sunt „prinși” în ecosistemul lor – telefon Android, cont Google, cloud Google Drive, streaming video pe Youtube, etc.
  • Ajung să se substituie în așa fel Internetului, încât micii intreprinzători și autorii de conținut nu au de ales decât să se alăture ecosistemului lor/marketplace-ului pentru a putea fi vizibili – cel mai bun exemplu e cel al dezvoltatorilor de aplicații. Ați descărcat vreodată o aplicație pe telefon în alt mod decât apelând la Play Store/AppStore?!
Mai mult, au profitat mult timp de „clauza care a creat Internetul”. Ce-i asta? „Cele 26 de cuvinte care au creat Internetul” e modul total dramatic al americanilor de a caracteriza clauza de limitare a responsabilității intermediarilor (direct în engleză e mai dramatic):
No provider or user of an interactive computer service shall be treated as the publisher or speaker of any information provided by another information content provider”

Varianta europeană din directiva eCommerce (2000) e puțin mai elaborată. Nu sunt acele 26 de cuvinte, ci cele 2 paragrafe care au reglementat responsabilitatea platformelor în spațiul european:

(art.12) În cazul în care un serviciu al societății informaționale constă în transmiterea într-o rețea de comunicații a informațiilor furnizate de un destinatar al serviciului sau în furnizarea accesului la rețeaua de comunicații, statele membre veghează ca furnizorul de servicii să nu fie responsabil pentru informațiile transmise, cu condiția ca furnizorul:

(a) să nu inițieze transmiterea;

b) să nu selecteze destinatarul transmiterii și (c) să nu selecteze sau să modifice informațiile care fac obiectul transmiterii.

(44) Un furnizor de servicii care colaborează în mod deliberat cu unul dintre destinatarii serviciului său în scopul de a întreprinde acțiuni ilegale depășește activitățile de „simplă transmitere” sau de stocare-caching și, prin urmare, nu poate beneficia de derogări în materie de răspundere pre-văzute pentru acest tip de activitate.

Cum profită de astfel de clauze? Se ascund în spatele acestora atunci când conținutul distribuit pe rețelele sociale o ia razna, de la atacuri teroriste transmise live pe facebook până la propagarea conspirațiilor și a minciunilor ce s-au soldat cu repercusiuni în democrații (vezi Brexit).

Dacă n-ai prins până acum care e cu adevărat problema, o pot rezuma aici: prin datele și informațiile la care au acces și prin modul în care le manipulează, companiile acestea devin prea puternice pentru democrațiile fragile în care trăim. Asta pe plan politic. Pe plan economic, nu am pretenția să mă pricep prea mult, dar faptul că 2-3 companii au potențialul de a controla un întreg sector, de a ne influența alegerile și de a distorsiona competiția pare a fi ceva serios, nu?

A, am mai omis încă un lucru: nu sunt transparente deloc! Dacă ați trimis vreodată o raportare la niște postări sau vi s-a închis contul pe FB fără să vă dați seama de ce, cred că știți la ce mă refer. Nu cred că putem avea pretenția să ne „deschidă” algoritmul în public, nici n-am înțelege foarte multe. Dar putem avea pretenția să fie supuse la niște verificări din exterior măcar.

3. Cum încearcă UE să contracareze asta?

Regulamentele menționate mai sus – Actul privind Serviciile Digitale și Actul privind Piețele Digitale – sunt răspunsurile la provocările economice create de către platforme, dar și încercarea de a deschide funcționarea platformelor către exterior. Nu doar platformele mari sunt vizate prin această legislație, ci mai multe tipuri de actori. De aceea, propunerile de regulamente se referă la serviciile și piețele digitale, nu la actori în sine.

Câteva exemple de măsuri pentru fiecare din problemele identificate mai sus:

– Transparență:

  • Posibilitatea ca utilizatorii să conteste eliminarea conținutului lor de pe platforme și transparența regulilor de moderare a conținutului
  • Furnizarea detaliilor cu privire la realizarea de recomandări (acel conținut recomandat pe care îl tot vedem)
  • Obligația de a identifica vânzătorii părți terțe pe platformele marketplace
  • Asigurarea accesului la date pentru unii cercetători „de încredere”
  • Informații mai clare despre țintirea reclamelor către utilizatori (există și acum posibilitatea asta, dar nu este foarte evidentă de accesat)

– Responsabilitate și drepturi:

  •  Dreptul utilizatorilor de a nu primi conținut conform profilului creat de către platformă
  • Reguli de interoperabilitate cu alternativele la platforme pentru a ușura mutarea utilizatorilor
  • Tratament egal al produselor părților terțe și a produselor marcă proprie pe platforme
  • Definirea clară a „gatekeepers”/gardienilor

– Supraveghere/Oversight:

  • Pentru platformele cele mai mari, statele membre împreună cu un nou actor – European Board for Digital Services – vor supraveghea dezvoltarea acestui sector în continuare. Acest lucru va însemna și oferirea accesului la unele seturi de date

Desigur, sunt mult mai multe obligații, iar legislația e foarte stufoasă și dificil de parcurs. Ce e important de reținut e că:

  • Nu toate obligațiile vor trebui respectate de toți intermediarii, Comisia clasând actorii în 4 categorii tip „Matrioșka” (vezi foto): servicii intermediare, servicii de stocare, platforme online și platforme foarte mari. Deci, un eMag nu va trebui să respecte aceleași reguli ca un Amazon, aceasta din urmă fiind clasată ca o platformă foarte mare/gatekeeper și fiind supusă la un set adițional de reguli
  • Sunt doar propuneri ale Comisiei – care trec acum în procesul decizional și de negociere cu Parlamentul European și Consiliul
  • Va interveni lobby-ul marilor platforme
Sursă foto: Comisia Europeană

4. Ce spun mai marii?

Google a reacționat – desigur – cu o luare de poziție care sugerează că astfel de reguli ar dăuna recuperării economice a Europei după Covid. Citez: reports suggest that some of the proposals being considered would do the opposite.  They would prevent global technology companies like Google from building innovative digital tools like the ones that people have used through lockdown—and that will help European businesses rebuild their operations. That would be a missed opportunity for Europe as it looks to the post-Covid future.

Nu știm la ce rapoarte se referă, n-ar fi stricat să avem ceva mai clar. Dar oferă un exemplu, anume că n-am putea să rezervăm o masă la un restaurant direct din Google Maps pentru că n-ar mai fi astfel de facilități „centrate pe utilizator”.

Nu am găsit până acum o poziție oficială a Facebook după lansarea propunerilor, dar lectura contribuției companiei în perioada de consultări publice pentru regulamente e interesantă. După relatarea funcționării sistemelor lor, consultarea presupune oferirea de puncte de vedere cu privire la înscrierea în reglementare a unor obligații/responsabilități pentru platforme pe mai multe categorii. La următoarele, Facebook a afirmat că nu ar trebui să existe obligații legale:

  • Răspunsuri sistematice la cererile organelor de menținere a legii
  • Cooperarea cu autoritățile naționale prin proceduri clare
  • Cooperarea cu entități de încredere cu expertiză care să raporteze activități ilegale pentru analize rapide (trusted flaggers)
  • Detectarea conținutului, bunurilor și serviciilor ilegale
  • Cooperarea cu alte platforme online pentru schimbul de bune practici, distribuirea de informații sau unelte pentru detecta conținutul ilegal

Câteva din acestea se regăsesc deja în propunerile Comisiei.

Documentul e mult mai lung și conține mult mai multe explicații cu privire la modul în care funcționează Facebook și opiniile cu privire la responsabilitatea lor. De exemplu, nu este prea de acord cu următoarea afirmație: marile platforme se folosesc de avantajele lor obținute din principalele activități (baza de clienți, date, soluții tehnologice, abilități, capital financiar) pentru a se extinde în alte activități.

Putem să ne dăm seama pe scurt că nici Facebook nu prea va fi de acord cu regulile propuse de Comisie și ne vom trezi cu o bătălie mai ceva ca bătălia pe directiva Copyright.

5. Ce spun mai micii?

European Digital Rights a admis efortul Comisiei, dar a deplâns faptul că propunerile nu merg mai departe în atacarea modelului economiei platformelor care e bazat pe acea blocare în sistem a utilizatorilor.

European Digital SME Alliance a emis o poziție înainte de publicarea variantei finale a propunerii prin care cere câteva lucruri de bun simț, mai ales interoperabilitate pentru ca utilizatorii casnici și non-casnici să se poată muta ușor între platforme. Lucrul pe care marile platforme chiar nu îl doresc.

6. Ce mai putem spune în concluzie?

Propunerile Comisiei vin să ne scoată din logica „dar întotdeauna am făcut lucrurile așa!” și poate că vor reuși să clatine câteva din resemnările noastre cu privire la rețelele sociale sau Internet în general- cum ar fi că primim reclame țintite și nu prea avem ce face în privința asta. Dar oare câți din noi vom observa cu adevărat aceste schimbări dacă vor avea loc? Și câți ne vom folosi de aceste mecanisme noi care ni se pun la dispoziție?

Rămâne de văzut, dar în niciun caz nu e vorba doar de niște reguli plictisitoare și inutile pe care Comisia vrea să ni le bage pe gât.
CiteșteSalvează

Ce angajamente pe politici digitale îşi mai ia România?

In Digital, România, Uniunea Europeană
De Mirela Marcut
7 minute

Președinția germană a Uniunii Europeană se dovedește una destul de complicată, de la COVID-19, la Brexit până la blocajul Ungariei și Poloniei cu privire la fondurile care vor ghida UE în următorii șapte ani. Printre dosare grele, desigur că au avut timp și de o serie de angajamente pe partea de transformare digitală, mai ales că una din prioritățile președinției este „o Europă mai puternică și mai inovativă” și se referă și la suveranitatea digitală a Uniunii. Totuşi, aşa cum se afirmă în documentul preşedinţiei, ca să extinzi suveranitatea digitală a UE, trebuie ca toate statele să știe la ce se referă și ce pot face pe plan intern pentru asta.

Aici intervine declaraţia semnată pe 8 decembrie – Berlin Declaration on Digital Society and Value-based Government (Declarația asupra Societății Digitale și a unei Guvernări bazate pe valori) – între statele membre. Desigur, a semnat și România. Deși ai primit răspunsul de la întrebarea din titlu, îți sugerez să citești mai departe. Devine interesant.

Ce este și ce nu este declarația:

  • Nu este un document cu  valoare juridică, dar reprezintă un angajament benevol al statelor membre către anumite direcții de politici publice pe partea digitală
  • Este diferită de strategiile Comisiei  Europene – doar în formă, nu în conținut totuși, deoarece acestea conțin cam aceleași lucruri
  • Repet: Nu este un document obligatoriu sau o lege, dar poate fi preluat de către celelalte instituții, în speță Comisia Europeană, pentru a gira o serie de elemente de politică publică

Ce idei principale se remarcă? Din seria am citit eu ca să nu trebuiască să te chinui tu..

Documentul este structurat pe două direcții: principii ale societății digitale și guvernării și angajamente ale statelor membre pe cinci ani. Principiile prezentate:

  • Respectul pentru drepturile fundamentale și valorile democratice și valabilitatea acestora și în spațiul digital
  • Participarea socială și incluziunea digitală pentru a contura viața digitală
  • Alfabetizarea digitală și legitimizarea (empowerment)
  • Securitate şi încredere în interacțiunile digitale cu guvernul
  • Suveranitate digitală și interoperabilitate
  • Sisteme centrate pe om și tehnologii inovative în sectorul public
  • Societate rezilientă și sustenabilă

Lucrurile astea cam par de bun simț așa și faptul că statele membre au acceptat ideile de bază este un pas bun în direcția corectă. De la principii la implementare și politici e totuși cale lungă bătută de diferite interese naționale și private. Aici intervine partea de angajamente de politici. Voi relua câteva idei, unele de bun simț, altele noi pentru politica digitală:

  • Organizarea de schimburi de experiență pentru a crește gradul de conștientizare între statele membre cu privire la transformarea digitală bazată pe valori
  • Serviciile publice digitalizate să ofere un exemplu serviciilor private prin incorporarea drepturilor fundamentale în aplicațiile de e-guvernare
  • Încurajarea mGov – guvernării mobile (noi de abia avem eGov)
  •  Inițiative de promovare a tehnologiilor și abilităților digitale prin ambasadori digitali (hooray for digitalpolicy.ro!)
  • Încurajarea pregătirii cetățenilor și a participării acestora în procesul de realizare de politici
  • Inteligență artificială care nu este o cutie neagră – adică poate fi explicat mecanismul său de funcţionare într-o manieră inteligibilă pentru cine are minime cunoştinţe de tehnologie

Ce ar putea însemna asta pentru tine - cetăţean român?

Răspunsul la această întrebare sigur va depinde și de noul guvern, dar poate merge în mai două direcții:
  • Direcția „tech-led”
  • Direcția „human-based”

Dacă e „tech-led”, prioritatea este dezvoltarea tehnologiei pentru a atinge scopul de neatins 100%, anume digitalizarea. Asta înseamnă că autoritățile vor dezvolta aplicații și programe pentru plata taxelor, înregistrarea documentelor de stare civilă, calcularea bazei de impozitare, etc. Bine, nu? Da, dar aceleași autorități nu vor pune la fel de mult accent pe implicarea cetățenilor, dezvoltarea abilităților digitale și nici nu îți vor explica ce vor face de fapt cu datele tale sau cum va lua decizii pe bază de inteligență artificială în a-ți acorda sau nu niște beneficii.

Asistăm la o criză a încrederii în democrație în Europa, fiind astfel nevoie de o reconectare între guvernanți și cetățeni.

Mohamed Ridouani, primarul orașului Leuven într-o discuție la forumul Eurosfat, 2020

 

Dacă e „human-based”, da, se vor dezvolta tehnologii noi, așa cum este și normal. Dar, aceleași autorități se vor întoarce la cetățeni pentru a realiza procesul de digitalizare, așa cum ar fi și normal. Parafrazez intervenția primarului orașului Leuven, aleasă capitala europeană a inovării, la conferința Europuls din acest an: asistăm la o criză a încrederii în democrație în Europa, fiind astfel nevoie de o reconectare între guvernanți și cetățeni. El a mai folosit termenul de „inclusive innovation” în același context. Având în vedere că ne aflăm în România, nu prea cred că vom merge pe direcția „human-based”. Motivul e simplu: e mult mai ușor să construiești infrastructura, partea tehnică a digitalizării și apoi să te miri că oamenii nu folosesc, că nu au abilitățile sau nu știu de ea.

Ce va face România?

Da, printre prioritățile fostului guvern se număra digitalizarea, și sigur va fi și printre prioritățile viitorului guvern (fingers crossed pentru un minister?!)

Conform fostului guvern, „Obiectivul digitalizării, din punctul nostru de vedere, este acela de a îmbunătăți calitatea serviciilor, produselor care sunt oferite de administrație către societate, către companii, către persoane fizice și să reducem timpul de soluționare, să reușim să oferim toate aceste produse și servicii în condiții optime, care să permită o accesibilitate și o soluționare cât mai rapidă a tuturor problemelor pe care le au cetățenii în relația cu administrațiile.” (Sursă: https://www.adr.gov.ro/autoritatea-pentru-digitalizarea-romaniei-a-organizat-in-prezenta-prim-ministrului-ludovic-orban-evenimentul-de-informare-privind-rolul-centrelor-de-inovare-digitala/)

Deci, foarte probabil ca digitalizarea să rămână pe trendul „tech-based”. Dar mă întorc aici la declarația de la Berlin și la câteva din angajamentele din final:
  • (noi statele n.tr.) Vom prezenta anual progresul cu privire la implementarea acestei declarații
  • (noi statele n.tr.) Vom seta prioritățile menționate în cadrul statelor noastre și vom sublinia faptul că MFF (Cadrul financiar multianual) și NextGenEU pot sprijini realizarea măsurilor și angajamentelor prezentate (urmează aici un articol despre digitalizare în planul național de redresare și reziliență!)

Deci? Se prea poate ca să existe o trezire în acest sens în România – să existe transformare digitală cu gândul la oameni dacă tot vom avea o schimbare de resursă umană în administrația centrală. Până atunci rămân cu un no comment din indexul DESI al Uniunii Europene cu privire la politicile românești și nu, nu e vorba de statistici seci:

„În februarie 2015, România a adoptat Strategia națională privind Agenda Digitală pentru România 2020, în care sunt definite patru domenii de acțiune. Măsura în care România a realizat angajamentele prevăzute în strategie este necunoscută. De asemenea, nu este clar dacă România are în plan să evalueze punerea în aplicare a strategiei și dacă intenționează să prezinte un raport privind situația actuală”.

Și nu e vorba că în 2015 era alt guvern și s-au succedat guverne și nu s-a mai sprijinit această strategie. Nu a mai fost vorba deloc de această strategie în ultimii 5 ani.

În final, ce pot sugera? Ce putem face?

Această inițiativă deschide informaţia către cetăţeni şi poate deveni un ambasador digital, dar este nevoie de mai multe iniţiative şi mai multă educaţie pe subiect. Un cetățean cunoscător și informat este mai implicat.

P.S. Declaraţia conţine şi angajamente pentru a crea „ghiduri specializate pentru utilizarea sănătoasă și adecvată a tehnologiilor digitale și cultivarea unui echilibru viață-muncă pentru a preveni efectele adverse asupra sănătății mentale sau fizice”. Deci, aveți grijă!
CiteșteSalvează

ON SMART, BUT SMALL CITIES

In English
De Mirela Marcut
5 minute

Big cities – London, Amsterdam, Barcelona, New York and Tokyo – are the stars of academic studies and the smart city industry. But what about small cities? Small cities cannot match the performance of financial, technological, touristic centers of the world, hence they do not possess the budget or the resources of even the human capital necessary for digital transformation. Or do they?!

The smart city industry is a cash cow and the pandemic will definitely accelerate this trend. But what about the people?

I found out about Darmstadt from a German university professor in the fall of 2018. “Germany’s first digital city”, he told me at a conference and aroused my interest about what exactly this meant. The initial impression after preliminary research was that of a futuristic city in the style of the Jetsons. So, the non-academic reaction was: wow, so cool! Then, I was lucky enough to have some initial conversations with people in charge of the project, but also to study within a research stay so that I could see for myself how a small and digital city looks like
Principles of the Digital City. Source: https://www.digitalstadt-darmstadt.de/
Now, a few words about Darmstadt, a city the size of Oradea, an Art-Nouveau city, just like Oradea. It is a strong university city with a young and multicultural population, the headquarters of a European organization – EUMETSAT, as well as the headquarters of one of the oldest science and technology companies in Germany, Merck (established in 1668).

The differences are obvious, but both are small cities and are somehow in the shadow of other more developed, more tech-friendly cities. I felt this when talking to the people involved in the digital strategy of Darmstadt, as they could not dare compare themselves with Frankfurt or other big cities and asked me what I found so interesting about their small city.

This is what I wanted to find out in Darmstadt: how a local administration sensitive to the dangers of technology and to the needs of the people addresses digital transformation.

Cities are truly the closes political entities to the individuals, and this is even more obvious for smaller cities. Individuals can be put at the center of a smart city strategy by means of this closeness. There is one condition, though: the existence of a local administration focused on improving citizens’ lives. This is what I wanted to find out in Darmstadt: how a local administration sensitive to the dangers of technology and to the needs of the people addresses digital transformation
Coming back to Darmstadt. As I said, I managed to spend almost 4 months in the digital city. I didn’t live in a sci-fi town, I didn’t feel watched by millions of sensors and by Big Brother and nor did I have a digital identity. Each technological innovation put forward centered around the community with ideas of apps to encourage the circular economy by which people could lend their tools to one another or ride together to Frankfurt in one car. The Digital City strategy also entails free digital and media education courses for the elderly, but also free education modules for cybersecurity (Bleib wachsam, Darmstadt – stay alert, Darmstadt). Yes, there are sensors and a lot of data flying around, but they are generated with the LORAWAN protocol, a cheaper one that can be better controlled by the local administration. The interventions are targeted towards the community.

The biggest fear of people was to not be overcome and overwhelmed by technology.

Actually, the local administration organizes regular meetings with the citizens, where they can talk about the projects and where the local administration collects feedback. This is how the strategy began, by inviting people to an event where they could, among others, list their main fears related to digitization. The biggest fear of people was to not be overcome and overwhelmed by technology.

And by the way, the management of the Digital City has a series of committees that push forward and oversee the idea of tech for the people. According to them, they are among the few in Europe with an ethics committee, which has drawn up a series of ethical principles that should guide the local administration in the adoption of new technologies. As a matter of fact, this is the reason why they turned down a series of “black box” tech solutions offered to them, as they did not want to use technologies that could not be explained and opened up to the citizens,

Life in Germany’s first digital city is somehow the same even after they won this title, thus showing that digital transformation is a long-term effort and also an iterative exercise of governance. People ride their bikes, but they can also rent a bike from the bike sharing service administered by the local transport company. The administration functioned quite well during the lockdown. They are currently working on the city’s data platform, so that they can connect different sources of data in order to improve mobility, for instance. So, if pollution sensors report increases in values, this mostly likely means that traffic is high and several adjustments to the traffic management system can be made in order to lower pollution levels. And just to round the circle, the administration will open up the data platform partly to the citizens for so-called “citizen-science” project. Does this happen in a big city? Does this happen in Romania?
I deem these questions rhetorical, but I can offer certain ideas on how we can think differently about small and smart cities. The steps below are just one of the results of my research financed by the Deutscher Akademischer Austauchdienst (DAAD).
CiteșteSalvează

despre orașe mici și inteligente

In Orașe
De Mirela Marcut
5 minute

Orașele mari – Londra, Amsterdam, Barcelona, New York, Tokyo – sunt vedetele studiilor academice și pentru industria smart city. Dar cum rămâne cu orașele mici? Orașele mici nu au avantajul de a fi centre financiare-tehnologice-turistice ale lumii, deci nu au bugetul generos sau resursele și capitalul uman pentru transformare digitală. Or do they?!

Industria smart city e o „vacă de muls”, iar pandemia cu siguranță accelerează acest aspect. Dar cum rămâne cu oamenii?

Despre Darmstadt am aflat în toamna lui 2018 de la un profesor din Germania. „Germany’s first digital city” mi-a spus la o conferință și astfel au apărut primele curiozități cu privire la ce înseamnă asta de fapt. Impresia inițială înainte de vizită a fost a unui oraș futurist în stilul celor din familia Jetsons. Deci reacţia non-academică a fost: wow, ce cool! Am avut beneficiul de a discuta la distanță, dar și de a studia orașul „la firul datelor” ca să văd cum arată un oraș mic și digital.

Principiile Digital Stadt. Sursă: https://www.digitalstadt-darmstadt.de

Acum câteva cuvinte despre Darmstadt, un oraș de mărimea Oradiei, un oraș Art Nouveau ca Oradea. E un puternic oraș universitar cu o populație tânără și multiculturală, este sediul organizații europene EUMETSAT, sediul uneia dintre cele mai vechi companii în știință și tehnologie din Germania, Merck (1668).

Diferențele sunt evidente, dar ambele sunt orașe mici și se află în umbra altor orașe mai dezvoltate, mai mari și mai tehnologizate. Am simțit asta discutând cu oamenii din primăria din Darmstadt care nu îndrăzneau să se compare cu Frankfurt și mă întrebau ce pot eu afla de la micul lor oraș.

Asta am vrut să aflu în Darmstadt: cum abordează transformarea digitală o administrație locală care e sensibilă la pericolele tehnologiei și la oameni.

Orașele sunt cele mai apropiate entități politice de indivizi, iar acest lucru e cu atât mai valabil pentru orașele mai mici. Indivizii pot fi puși cu adevărat în centrul unei strategii smart city prin prisma acestei apropieri. Există totuși o condiție: să existe o administrație locală axată pe îmbunătățirea vieții cetățenilor. Asta am vrut să aflu în Darmstadt: cum abordează transformarea digitală o administrație locală care e sensibilă la pericolele tehnologiei și la oameni.

Revin la Darmstadt. Așa cum am spus, am ajuns să petrec aproape 4 luni în orașul digital. Nu am trăit într-un oraș SF, super-tehnologizat, nu am simțit că sunt supravegheată și nici nu am avut identitate digitală. Orice inovație tehnologică a fost pusă la dispoziție având comunitatea în prim plan: aplicații care încurajează economia circulară în care oamenii își pot împrumuta uneltele unii altora sau pot merge împreună cu o singură mașină la Frankfurt. Programul Digital City presupune cursuri gratis de alfabetizare media și digitală pentru cei peste 60 de ani, dar și module gratis de educație pentru securitate cibernetică (Bleib wachsam, Darmstadt). Da, există și senzori și generare de date, dar sunt făcute cu protocolul LORAWAN, mai ieftin și mai în controlul administrației locale. Intervențiile sunt țintite către comunitate.

Cea mai importantă frică a oamenilor a fost să nu fie depășiți de tehnologie.

De altfel, administrația locală organizează des întâlniri și consultări cu cetățenii unde li se prezintă proiectele acestora din urmă și unde se colectează feedback. Așa a început și proiectul Digital City, cu un eveniment cu cetățenii care și-au listat, printre altele, principalele frici legate de digitalizare. Cea mai importantă frică a oamenilor a fost să nu fie depășiți de tehnologie.

Și apropo, managementul proiectului Digital City are o serie de comitete și comiții care duc mai departe ideea tehnologiei pentru oameni. Conform acestora, sunt printre singurii din Europa care au un comitet de etică ce a realizat o serie de principii etice la care primăria se supune în adoptarea noilor tehnologii. De altfel, acesta e motivul pentru care au refuzat o serie de tehnologii „black-box”, nedorind să utilizeze tehnologii pe care nu le-ar putea explica cetățenilor lor.

Viața în primul oraș digital al Germaniei este oarecum la fel și după obținerea acestui titlu, semn că transformarea digitală este un efort de durată și este și un exercițiu din care se învață pe măsură ce se întâmplă. Oamenii merg pe bicicleta des și au un serviciu de bike-sharing administrat de compania de transport local. Administrația a funcționat bine în online pe perioada pandemiei și am putut comunica cu funcționarii direct pe email. Se lucrează la platforma de date a orașului astfel încât să se cupleze diferitele surse pentru a îmbunătăți mobilitatea. Deci, dacă senzorii pentru monitorizarea indicatorilor de poluare detectează anumite creșteri de valori, atunci însemnă că traficul este ridicat și pot fi făcute ajustări la managementul traficului pentru a scădea indicatorii de poluare. Și ca peisajul să fie complet, administrația orașului va pune la dispoziție platforma de date cetățenilor pentru „citizen science projects”. Se întâmplă așa ceva într-un oraș mare? Se întâmplă așa ceva în România?

Las întrebarea fără răspuns, dar pot să ofer câteva piste pentru a ne gândi la orașul mic și inteligent altfel. Sfaturile de mai jos sunt unul din rezultatele cercetării mele finanțate de către Deutscher Akademischer Austauchdienst (DAAD).

CiteșteSalvează

#Luddit, #rezist sau #dataaware? Ce putem face cu datele noastre personale

In Digital, România
De Mirela Marcut
3 minute

De ceva vreme țin un curs intitulat oarecum pompos – „Cyberpolitics in international affairs”. Cursul este teoretic, dar combină studiul asupra Internetului și transformării digitale cu unele din domeniile de studii ale relațiilor internaționale și studiilor europene: politica internațională, economia globală, politicile publice, guvernanța, etc. Partea care atrage tot mai mult interes din partea studenților este discuția legată de relația pe care noi  o avem cu tehnologia și de modul în care aceasta ne scapă de sub control ca urmare a datelor pe care le producem zilnic și le transmitem platformelor ca parte a acestui nou tip de contract social.

Discuția începe inocent cu o auto-evaluare generoasă a competențelor digitale conform Cadrului European de Competențe Digitale și se încheie cu priviri mirate sau reacții aproape șocate legate de modul în care datele se colectează, cum se analizează și ce predicții fac platformele pe seama lor. Acest lucru se întâmplă pentru că trecem împreună prin setările de confidențialitate ale Facebook.

Discuția se mută către întrebarea inevitabilă: ce putem face? Și încep posibilitățile:

  • Să devenim luddiți
  • Să devenim minimaliști digitali
  • (poate cea mai realistă variantă)… să controlăm cât mai mult din ce oferim platformelor online cu riscul de a da în anxietate
  • Shoshana Zuboff menționează și altă variantă: să opunem rezistență, amintind de cazul spaniolului care s-a adresat CEJ pentru „dreptul de a fi uitat” și a câștigat
"Awareness is friction. Friction is expensive".
Shosana Zuboff

Nu știu cu adevărat pentru ce optează studenții mei, dar știu că le-a crescut gradul de abilități digitale ca urmare a acestei discuții (încă mai vorbim despre asta la alte cursuri). Totuși, un seminar dintr-un curs nu este suficient.

Ce vreau să ilustrez de fapt cu această poveste?

  1. Credem că știm și avem competențe digitale suficiente, dar nu e întotdeauna așa
  2. Luăm adesea tehnologia de bună – deși nu e întotdeauna o „cutie neagră”

Poate totuşi avem și altă variantă la întrebarea ce putem face: să cultivăm ideea de data ownership în sensul recunoașterii noastre ca sursă de date și a gândirii active asupra datelor noastre personale.

Acum, cadrul european pentru competențe digitale dispersează destul de mult indicatorii legați de protecția datelor personale, astfel:

  • information and data literacy (alfabetizare cu privire la date și informații din mediul online)
    • administrarea datelor, informației și a conținutului digital
  • communication and collaboration (comunicare și colaborare)
    • administrarea identității digitale
  • safety (siguranță)
    • protecția intimității și a datelor personale

Realitatea noastră online e creată mai nou mai ales de datele pe care le generăm.

Având în vedere faptul că realitatea noastră online e creată mai nou mai ales de datele pe care le generăm, s-ar cuveni un indicator separat pentru măsurarea competențelor legate de datele personale. În final, cursurile pentru dezvoltarea abilităților digitale ar trebui integrate în orice platformă de studii – mai ales pe linia educației civice – gândirii critice. Acest lucru pare şi mai evident după ce aflăm că ultimul indicator al cadrului european este:

Identificarea lipsurilor în ceea ce privește competențele digitale

– A înțelege unde trebuie unde trebuie îmbunătățite propriile nevoi de competențe digitale. A fi capabil de a-i ajuta pe alții cu dezvoltarea competențelor digitale. A căuta oportunități de auto-dezvoltare și a se ține la curent cu evoluția digitală (traducere proprie)

CiteșteSalvează

Ce sunt politicile digitale?

In Digital
De Mirela Marcut
3 minute

Transformarea digitala/digitalizarea sunt cuvinte ajunse pe buzele tuturor, mai ales în contextul pandemiei. Fie că înlocuiesc unele slujbe sau facilitează altele, tehnologia joacă un rol important în viețile indivizilor, a societății, a economiei naționale și globale. Pentru a facilita transferul tehnologic în toate aceste fațete, sunt necesare intervenții din partea mai multor actori, nu doar din partea factorilor publici, statali sau suprastatali.

 

Trasez mai jos scurte principii ale politicilor digitale așa cum se desprind ele din documentele oficiale și din analizele proprii

1. Premisa de la care pornesc s-a îndepărtat de la viziunea libertariană asupra tehnologiei care a dominat primii ani ai Internetului și a WWW-ului.

Primii ani ai Internetului se caracterizează printr-o explozie de inovație și tehnologie, dar care a rămas oarecum în afara sferei unei reglementări, poate și datorită entuziasmului inițial care caracterizează primele utilizări ale inovațiilor. În Comunitatea Economică Europeană, politica publică în ceea ce privește tehnologia se reducea la stimularea investițiilor în cercetare și dezvoltare, în timp ce dezvoltarea tehnologică a SUA s-a realizat ca parte a uriașului efort „Moonshot”. Ideea era să se stimuleze această invenție și să se sprijine cercetarea.

Dacă primele discuții cu privire la orice formă de reglementare s-au axat pe aspecte tehnice, explozia tehnologică asociată cu acel curent neoliberal care a cuprins și Uniunea Europeană au atras atenția asupra efectelor socio-economice a tehnologiilor. În cadrul spațiului european, primele semne ale unei direcții de reglementare vin în anii 90 prin tratarea serviciilor societății informaționale sau reglementarea utilizării datelor personale.

Azi ne confruntăm cu rezistența la reglementare, mai ales din partea marilor platforme. Nu cred că pot fi suspectate că ar avea din entuziasmul primilor inovatori ai Internetului cu privire la spațiul virtual liber. Politicile digitale azi nu se mai limitează la stimularea sectorului, ci sunt axate mai ales pe realizarea unui cadru legislativ care să protejeze cetățenii.

2. Nu sunt același lucru cu guvernanța internetului.

Politicile digitale reprezintă un set de măsuri menite să direcționeze utilizarea tehnologiilor digitale pentru a genera beneficii sau a reduce efecte adverse pentru indivizi, întreprinderi sau orice tip de actori publici sau privați.

Guvernanța Internetului se referă la un proces de monitorizare a unor principii care reglementează aspecte tehnice legate de funcționarea rețelei și are un caractere global. Politicile digitale sunt adesea limitate la unele circumscripții, fie că sunt locale, naționale sau europene.

3. Politicile digitale se află sub umbrela politicilor publice, dar nu sunt doar ACTE strict publice.

Contextul actual al politicilor publice nu mai este concentrat pe guvernare, ci pe guvernanţă, anume un context de interacţiune deschisă între mai mulţi actori – state, orașe, companii, ONG-uri, etc. Totodată, contextul neoliberalizării a dus la apariția fenomenului de autoreglementare și standarde de industrie, care sunt și acestea exemple de politici publice. Realitatea este că unele companii de tehnologie au devenit mult prea puternice pentru a se autoreglementa, iar, printre altele, demersurile Uniunii Europene sunt menite să protejeze cetățenii.

De asemenea, în strategii de smart city, autoritățile locale fac echipă cu mediul privat sau cel academic pentru a facilita transformarea digitală a orașului.

4. Nu sunt demersuri sectoriale, ci orizontale.

Spre deosebire de alte tipuri de politici publice, politicile digitale afectează și alte zone, educația, economia, mediul social, etc. De aceea, intervențiile sunt variate și diferă în funcție de sector. Acest lucru este cu atât mai valabil la nivelul Uniunii Europene, unde aceasta poate interveni destul de limitat, și o face în ariile sale de competență, mai ales la nivelul pieței interne digitale.
CiteșteSalvează

4 LUCRURI DESPRE POLITICA DIGITALĂ A UNIUNII EUROPENE

In Digital, Uniunea Europeană
De Mirela Marcut
6 minute

...SAU CUM SĂ REVEZI ANALIZE PRECEDENTE

2020 este anul care dovedește că predicțiile nu-și mai au rostul, nici la nivel personal, nici la nivel colectiv. Din păcate, aceasta e și o caracteristică a analizelor de politică. După disecarea politicilor sau evenimentelor sau negocierilor, urmează inevitabil partea predictivă, aproape speculativă.

Dar, așa cum Kahneman ne-a învățat, „past performance does not always equal future performance”, în ideea că analiza unor trenduri, evenimente din trecut nu poate da multe informații despre predicții. Păcatul analizelor este că nu le urmărim întotdeauna, nici din punct de vedere al fundamentelor, nici din punct de vedere al predicțiilor analiștilor. Mai simplu spus, analizele pe orice subiect se uită repede pentru că vine altul în prim plan.

Acesta este exact lucrul pe care NU îl voi face cu această primă analiză pe Digital Policy. Mi-am propus să reiau un articol plin de predicții pe care l-am scris în urmă cu doi ani pentru Caietul Documentar 3, „România Digitală”. Articolul se numea „Perspective viitoare privind politica digitală a UE” și identificam atunci patru trenduri viitoare pentru modul în care UE abordează transformarea digitală prin politici publice: reglementare, centralizare, accentul pe oameni și eforturi de integrare multi-nivel. Le reiau aici în anul de grație 2020, anul care a anulat orice predicție, dar care, paradoxal, creează tot mai multe speculații despre cum va fi viața post-COVID.

Ce înveți din acest articol?

Unii din noi ne confruntăm cu avalanșa de informații, cu bule de conținut și parcă Internetul a devenit sinonim cu platformele. Centralizarea Internetului ne afectează la nivel personal. Ne confruntăm și cu școala online sau lipsa infrastructurii digitale. Mai grav, sunt mulți în societate care nu au cum să ajungă la astfel de conținut.

Cu acest articol te ajut să înțelegi ce eforturi se fac la nivel european pentru ca unele din aceste probleme să fie rezolvate, atât cât poate și Uniunea Europeană să facă. Poți conștientiza cum au reușit platformele să fie aproape sinonime cu Internetul și ce efect au asupra spațiului digital în Europa.

1. Reglementare și supra-reglementare

Ce am spus în 2018

2018 a fost anul GDPR și, normal, reglementarea a fost pe buzele tuturor. Nu doar în sensul modului în care acest regulament ne protejează, ci mai ales în cheia „reglementare = birocrație = bătaie de cap”. Exact asta am cam spus și în legătură cu acest prim trend, anume că reglementarea poate degenera în prea multă legislație și că acesta nu este spiritul Internetului.

Ce spun în 2020

Primul lucru pe care l-am conștientizat este că Internetul s-a schimbat totuși, iar spiritul său libertarian este ascuns de aspectele negative. Apoi, pot să îmi dau dreptate parțial. Reglementarea este într-adevăr cheia înțelegerii politicilor digitale europene și va continua ca tendință datorită nevoii de a avea un cadru unic pentru toate statele membre.
Totuși, nu mai văd supra-reglementarea ca pe un pericol, deoarece UE acționează oarecum diferit. Scopul noului program Digital Europe nu este doar legislativ ca până acum, ci este axat pe valori și pe un context mai holistic.

În al doilea rând, reglementările europene și viziunea Uniunii au un ecou internațional, datorită așa-numitului „efect Bruxelles” și a capacității de a influența alte jurisdicții. Cazul Schrems II are potențialul de a influența reglementările legate de protecția datelor în SUA, datorită anulării protocoalelor de transfer al datelor dintre SUA și UE de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene. Aceeași poveste și cu negocierile pentru un cadru de taxare a platformelor digitale. Negocierile OECD au eșuat parțial, astfel că UE va veni cu propria propunere de taxare cu potențial să influențeze legislația în alte state.

2. Centralizare

Ce am spus în 2018

M-am referit la armonizarea legislației la nivel european, așa cum sunt regulamentul de protecție a datelor sau regulamentul pentru circulația fără restricții a conținutului online pe care îl cumpărăm (Spotify, Netflix, etc.). Dar centralizarea Internetului se referă cu atât mai mult la practicile platformelor, așa-numitele GAFA (Google, Amazon, Facebook, Apple), care devin aproape sinonime cu Internetul. M-am axat și pe practicile concurențiale ale acestora, cât și pe eforturile Uniunii de a împiedica distorsionarea economiei digitale prin investigații antitrust.

Ce spun în 2020

Tendința centralizării este evidentă. N-am precizat atunci de ce se întâmplă asta. Între timp, am aflat, anume din cauza practicilor platformelor de a ne capta atenţia: scroll-ul infinit, notificările push, algoritmul care ne livrează doar ce ne dorim. Economia atenției..așa o numesc cei care scriu despre efectele tehnologiei. Conform Shosanei Zuboff, aceste platforme sunt niște tipuri de piețe unde se tranzacționează viitorul utilizatorilor, făcând predicții cu privire la comportamentul lor pe baza datelor pe care le colectează.

3. Utilizatori

Ce am spus în 2018
UE trebuie să-și asume inițiative de dezvoltare a abilităților digitale. Din păcate, are doar abilități de coordonare și sprijin pentru statele membre.

Ce spun în 2020
Cu atât mai mult acum e necesară această accelerare. Pandemia a expus diviziunea digitală pe mai multe nivele:

  • Acces – lipsa infrastructurii și a conexiunii la Internet pentru școala online
  • Abilități – unii au rămas fără slujbă, iar abilitățile digitale sunt esențiale pentru tranziția de la o slujbă la alta
  • Utilizare – Internetul este și dincolo de social media, dar nu pentru toți

Se întâmplă acum ceva concret? Da, pandemia a accelerat deja planurile Comisiei Europene, care a aprobat un Plan de Acțiune pentru Educație Digitală, menit să dirijeze statele membre către transformarea educației și dezvoltarea abilităților digitale ale europenilor. Totuși, aplicarea acestui plan depinde de actorii naționali, iar imaginea din România nu este extraordinară, dacă ne gândim la eșecul școlii online. Nu mai spunem despre digitalizarea administrației. Un lucru bun este Autoritatea pentru Digitalizarea României și unele acte normative care accelerează digitalizarea. Deocamdată doar de la centru….

4. Eforturi de integrare multi-nivel

Ce am spus în 2018
Transformarea digitală este un efort pentru toate nivelele decizionale, nu depinde doar de UE. Am semnalat în 2018 nevoia de a sprijini autoritățile locale și regionale ca un semn către mai multă integrare europeană.

Ce spun în 2020
Pandemia accelerează nevoia de digitalizare și are nevoie de implicarea mai multor actori. Strategia pentru Europa digitală menționează acest aspect, iar politica de coeziune va avea un obiectiv strategic pentru dezvoltarea locală sustenabilă. Orașele și regiunile sunt aproape de cetățeni, iar modul în care accelerează transformarea digitală este crucial, nu doar pentru e-guvernare, ci și pentru abilități digitale, educație, mobilitate, reziliență, etc. Nimic foarte concret până acum.

4. ÎN FINAL...

Povestea transformării digitale a Uniunii Europene e mult mai complicată decât aceste perspective pe care le-am actualizat. Desigur, alții vor privi la securitatea cibernetică și la dezinformare ca mari perspective de evoluare a politicilor digitale ale Uniunii Europene.

Am ales totuși aceste 4 linii pentru că au potențialul de a transforma Uniunea Europeană într-un actor esențial pe scena internațională care poate contracara tendințele autoritare ale Chinei sau politica de supraveghere și colectare a datelor tolerată de UE. Nu doar atât, ci toate cele 4 linii au ca fundament protecția cetățenilor europeni ca necesitate pentru societatea și economia digitale.

CiteșteSalvează

Misiune

In Digital
De Mirela Marcut
2 minute

De ce digitalpolicy.ro?

Indexul DESI plasează România printre ultimele locuri din Uniunea Europeană, dar România are pretenția vitezei rapide de Internet și a sectorului IT bine dezvoltat. Problema e că doar aceste elemente nu pot rezolva singure blocajele de transformare digitală din România și decalajele sale față de celelalte state membre.

De prea multă vreme, ciclul de politici publice în România se realizează mai mult sau mai puțin pe hârtie, fără un fundament clar și o justificare. Transformarea digitală nu face excepție. Acest efort editorial – de storytelling și analiză –  își propune să reducă din acest handicap al politicilor publice digitale în România.

Bla-bla-ul digitalizării este peste tot în România, în termeni care induc ideea unei surse sigure de prosperitate socio-economică, care de altfel este posibilă, dar are nevoie de mai mult decât discurs. Are nevoie de analiză critică a transformărilor care au loc. Realitatea nu funcționează ca discursurile care abundă în acest bla-bla.

DigitalPolicy este un astfel de mediu de analiză, dar și de storytelling. Este un mediu de analiză pentru că în România expertiza în acest domeniu provine mai degrabă din mediul privat decât din mediul academic. Dar este și un mediu de storytelling digital pentru că trebuie să privim și cu alți ochi transformările digitale. Să privim cum ne afectează digitalul și toate politicile în viața de zi cu zi și să vedem că există și alternative la tăvălugul tehnologiei.

Misiunea acestui demers este de a deveni o sursă deschisă de analize pe politici publice pe cele mai multe nivele: european, național, local și personal.

Această pagină își propune să pună la dispoziția decidenților o privire interdisciplinară a transformării digitale, dincolo de aspectele tehnice care prevalează.

Digitalpolicy.ro își asumă misiunea de a fi o sursă deschisă de analize de politici publice în domeniul tehnologiei digitale cu accent pe caracterul interdisciplinar și orizontal al acestui domeniu.

CiteșteSalvează

 

Digital Policy este o platformă de analize de politici publice digitale, axată pe nivelurile european, național și local.

Pagini

Newsletter