AuthorMirela Marcut

Ai, n-ai date, dai la poartă.

In Digital, Uniunea Europeană
De Mirela Marcut
15 minute

Că tot e Paștele în perioada asta…să ne imaginăm o pășune unde pasc mai multe mioare care provin de la mai mulți ciobani. Oile fiecărui cioban nu sunt în numere mari, nu sunt egoiste și acaparează toată pășunea, iarba se regenerează în fiecare an, toată lumea e fericită.

Anul următor, câțiva ciobani devin un pic lacomi, aduc mai multe oi ca să facă mai multe lactate și mai multă lână, să le meargă lor bine. Poate ridică și niște garduri pe pășune că așa vor mușchii lor. Ce se întâmplă? Păi, oile ciobanilor lacomi sunt mai bine hrănite, produc mai mult lapte, mai bune beneficii economice pentru proprietari. Dar cu restul? O duc mai prost, nu mai au atât loc de pășune, gardurile îi limitează. Pășunea suferă la rândul ei. Nu se regenerează iarba, în timp terenul devine arid, și ghici ce, poate nu mai e bun nici pentru oile ciobanilor lacomi.

Alegoria asta face referire la “tragedia comunelor”, un concept provenit din ecologie, care “scoate în evidență conflictul dintre raționalitatea individuală și cea colectivă”. Mai simplu spus, actorii care sunt raționali și acționează în interes propriu nu împart beneficiile acțiunilor lor (pe termen scurt, profitul adus de oile în plus), ci doar costurile (pe termen lung, faptul că pășunea devine impracticabilă).

OK OK și ce treabă are asta cu datele? Alegoria pășunatului arată că există unele bunuri care e mai potrivit să fie administrate/reglementate în sprijinul comunității, așa-numitele bunuri comune – produse sau servicii care nu creează rivalități – aerul curat, educația, securitatea, infrastructura. Putem încadra aici și datele. Adică acele informații neinterpretate care sunt emise de toți și toate sau secvențele de simboluri care așteaptă interpretare. Pe pășunea Internetului, paștem și producem date, atât noi, indivizii, cât și senzorii, programele sau orice alte sisteme care produc date. În acest scenariu, datele sunt ale tuturor și toți le putem folosi pentru a hrăni poate pășunea. Pare că acestui scenariu îi mai lipsesc niște inorogi care pasc și niște curcubee în fundal pentru a completa fantezia.

De ce? Păi, am mai scris aici că datele nu sunt noul petrol, așa cum s-a perpetuat clișeul de la Bruxelles în ultimii ani. Știm cu toții ce face petrolul din unele state – e suficient doar să spunem trei litere – S – U – A și ne vin în minte intervențiile militare în state bogate în această resursă pentru a securiza accesul la petrol. În acest scenariu, datele sunt o resursă – sursă de rivalități pentru că cel ce are acces neîngrădit la ele controlează economia și, desigur, face o grămadă de bani.

Vom trece în acest articol de la pășunat la tehnologie și la scena internațională plină atât de state sau organizații care-și doresc acces la date, cât și de companii care dețin date cu grămada, colectate prin diverse procedee și tertipuri de la utilizatori. În contextul altor litere care ne marchează experiența online – G D P R , e important să ne uităm și la alte modalități de a utiliza datele, fie ele personale sau non-personale.

Despre ce e vorba?

  • voi aduce în discuție o altă modalitate de a ne gândi la date ca bunuri comune – ca cetățeni, utilizatori ai serviciilor de Internet, antreprenori sau angajați – provenită din literatura de specialitate
  • ne vom uita pe pășunea europeană să vedem dacă se potrivește scenariul accesului la date cu cultura protecției și limitării colectării datelor pe care o propovăduiește UE
  • vom arunca o privire și la alte state pentru a vedea care e filosofia din spate

Cu ce te ajută?

  • trebuie să ne schimbăm mindsetul cu privire la date și la experiența de utilizare a tehnologiei – avem nevoie să înțelegem alte modalități de a privi datele și de a le folosi pentru a lua decizii mai bune
  • în contextul în care toată lumea mai nou a învățat alte litere – GPT – trebuie să înțelegem că ceea ce produce acest Chat-GPT este rezultatul datelor care îi sunt furnizate. Garbage in – Garbage out.
  • în context european – urmează o regândire a regimului datelor, determinată de câteva regulamente despre care am mai scris aici și aici și care ne vor influența activitatea

Să purcedem, zic.

Datele ca bun comun..

Acord de prelucrare a datelor, gedepere, bannere care ne păcălesc să acceptăm colectarea datelor pe diferite siteuri și aplicații. Dacă stăm cel puțin o oră pe Internet, toate astea ne sunt familiare și fac parte din universul protecției datelor cu caracter personal, regulament european care pentru majoritatea dintre noi înseamnă să semnăm sau să acceptăm ceva fără să ne uităm cu adevărat ce e. Cam la asta ne gândim adesea când ne gândim la date. Noi avem ceva care este folositor companiilor tech, iar acestea minează aceste date prin modul în care stăm online. Acesta este scenariul capitalismului supravegherii, în care datele au devenit resurse semnificative pentru modelul de business al companiilor tech, iar autoritățile publice nu au reușit încă să stăvilească puterea lor.

Aici trebuie făcute două distincții pe care adesea le uităm: 1. nu toate datele sunt personale și 2. și alte companii folosesc sau au nevoie de aceste date (fie personale, fie non-personale), poate pentru ceva mai folositor decât acea reclamă la pantofi care te urmărește după ce ai intrat în mod inocent pe un site. Spre exemplu, un startup din domeniul medicinii care s-ar putea folosi de date ale radiografiilor ca să antreneze un sistem IA să identifice anumite malformații sau probleme de sănătate. (Hint: deja există sisteme de genul acesta). Sau un bloc de apartamente care deține date de consum și le poate da unei companii pentru a crea un sistem de economisire a energiei. Unul folosește date medicale – super personale – altul folosește date provenite din senzori care nu ar intra în categoria datelor personale. Un spital care schimbă date cu o firmă și un bloc care schimbă date cu o companie.

Aici intervine cartea la care vreau să fac referire: Access Rules de Viktor Mayer Schönberger și Thomas Ramge. Ei pornesc de la premisa că trăim într-o eră unde puterea este dată de date, fie personale, fie non-personale, unde datele sunt resursele prețioase care dau putere celor care pot să le colecteze și utilizeze. Această situație creează asimetrie informațională, unii au prea multă informație, alții mai puțină, devenind din ce în ce mai greu să inovezi. Cei care încearcă să inoveze cu adevărat nu mai au loc de manevră pentru că sunt luați în vizor de companiile mari. Autorii arată că inovația a scăzut de fapt în ultimii ani – comparat cu acum 60-70 de ani și o exprimă într-o manieră interesantă: trăim în vremuri plictisitoare. Sau: trăim în vremuri ale stagnării frenetice a inovației. Ei pun accent pe faptul că lipsa accesului la date este una din cauzele acestei situații, accesul la date fiind restricționat prin lipsa unui cadru legal adecvat, prin practicile de business sau prin competiția internațională menită să creeze suveranitate digitală.

Atunci, cum ar trebui să ne gândim la date? Câteva idei din carte – care toate pornesc de la ideea că datele sunt un bun public și nu unul deținut de companii, spre exemplu:

  • sunt un bun “non-rival”, pot deveni un bun public mai important decât orice resursă economică de până acum pentru că…
  • datele nu dispar atunci când sunt folosite, ci de fapt le crește valoarea atunci când sunt folosite de mai multe ori – pentru că dau semn că sunt utile
  • datele sunt folosite în mod diferit în funcție de sectorul economic, conform autorilor, sectoarele tradiționale le folosesc mai mult intern pentru creșterea eficienței lor, dar asta nu e suficient – e o abordare pur funcțională. Companiile tehnologice le folosesc pentru a experimenta, inova, crea noi produse. O astfel de utilizare creează valoare semnificativă pentru economie
  • 80% din datele colectate nu sunt folosite nici măcar o dată – pentru că cei care le-ar putea folosi nu au acces la ele
  • avantajele utilizării datelor:
    • reutilizarea este eficientă din punct de vedere economic, dar și de mediu
    • fiindcă nu știm ce aduce valoare, are sens să poată fi folosite de mai multe ori – pentru mai multe scopuri
    • și pentru aceleași scopuri, are sens să poată fi folosite pentru că creează competiție între companii

Nu pare prea familiară această caracterizare ca bun public. Cel puțin pentru “muritorii de rând”. Asta pentru că suntem obișnuiți cu paradigma GDPR doar, care, conform autorilor, a devenit “aproape o religie” și una din sursele “superiorității morale” a europenilor față de americani și chinezi. Conform lor, GDPR este un cadru legal defensiv care este obsedat de limitarea accesului la date, exagerând obținerea consimțământului, în timp ce companiile mari de tehnologie au resursele necesare pentru a naviga cadrul legal complicat și de a-și spori puterea informațională.

Care e faza cu datele acum?

Cred că deja e clar că majoritatea lumii vede de fapt datele ca resursă și toată treaba ca pe un joc de sumă nulă – cu cât mai multe pentru mine, cu atât mai puține pentru tine și sucks to be you. Trei elemente sunt relevante pentru discuția curentă:
  • războiul tehnologic rece dintre SUA și China
  • problemele cauzate de dominația BigTech în economia globală
  • strategia UE cu privire la date
Un termen așa de catchy ca război rece tehnologic face destule clicuri și vizualizări, deci date 🙂 E vorba de competiția acerbă dintre cele două state în ceea ce privește producția de cipuri, inteligența artificială sau hardware. Accesul la date e crucial pentru aceste bătălii. Deci, datele = resursă care trebuie exploatată pentru succesul în această competiție. Dar datele nu se află strict în posesia statelor membre și nici nu există un drept de preempțiune pentru “descoperirea” de date pe teritoriul național. Încă un semn că datele nu sunt ca petrolul. Datele sunt generate de sectorul public care își asumă adesea publicarea lor ca date deschise – deci ar trebui să fie un bun comun. Doar că adesea statul este cam reticent să ofere acces la informații. Apoi, sectorul privat este cel care generează, colectează și procesează date, iar aici discuția merge clar către BigTech ca principali actori. Conform lui Schönberger și Ramge, accesul lor la date a permis creșterea puterii lor ajungându-se până la situații de duopol – cum este cazul Apple și Google în ceea ce privește piața de telefonie mobilă și magazinele de aplicații. Autorii explorează câteva posibilități de reducere a acestei dominații, printre care se numără și intervenția statului pentru a “sparge” aceste conglomerate în companii mai mici. Ei ajung la concluzia că mai productivă este crearea unui cadru legal care să oblige companiile să ofere acces la date, în proporție cu mărimea lor. Cam ceea ce vrea să face UE prin poziția sa privind datele – marcată de două elemente: obsesia pentru suveranitatea digitală și a ține cât mai multe date în spațiul european și “bipolaritatea” pe care o diagnostichează cei doi autori – anume pendularea între optimismul fervent și pesimismul amar cu privire la potențialul european în ceea ce privește tehnologia. Marcată de pandemie, criza cipurilor și războiul din Ucraina, abordarea UE cu privire la date a trecut la un tipar bine-știut deja – Fortress Europe – dar cu un twist:
  • crearea unei piețe unice pentru date cu fluxuri de date intrasectoriale pentru beneficiul tuturor, unde regulile europene (hint: protecția datelor) sunt respectate… plusată de…
  • o politică industrială care să sprijine jucătorii europeni și crearea de spații de date comune pe diferite domenii pentru a ușura accesul și a impulsiona inovațiile
Fortress Europe desemnează politica de a ridica ziduri spre exterior pentru a încuraja dezvoltarea în interiorul Uniunii, doar că problema este mai complicată de atât – majoritatea datelor sunt colectate, procesate de către giganți americani sau chinezi. Chiar dacă creezi cadrul pentru a-i forța să țină datele europenilor în Europa, datele vor fi tot procesate de americani și nu de către europeni. Greu de bătut giganții.

Aici intervine ideea cărții citate – Access Rules – de fapt un joc de cuvinte în engleză care merge în două direcții:

  • Access Rules – cartea putând fi interpretată ca un manual de acces la date pentru legiferatori
  • Access Rules – accesul la date e regele, este cheia pentru prosperitate, și poate fi impulsionat printr-un cadru legal menit să ajute la valorificarea datelor

 

Cum să valorificăm datele?

După ce fac analiza climatului actual și a poveștilor cu privire la date care se spun în presă și de către decidenți (datele sunt petrol, trebuie să creem piețe de date etc), autorii detaliază viziunea lor cu privire la accesul la date. Pentru cei inițiați deja: un sistem descentralizat și deschis pentru acces la date. Pentru cei care nu sunt în domeniu: un sistem de tip “carte de telefon” unde companiile listează seturile de date pe care le au la dispoziție pe diverse categorii – căutări pe Internet, recomandări de produse, date cu privire la mobilitatea oamenilor, date de training pentru sisteme de inteligență artificială etc.

Wait, carte de telefon așa cum era pe vremuri? Well, nu chiar așa, dar asemănător:

  • un sistem de tip director cu companiile înscrise și datele pe care le dețin
  • doar categoriile de date care există, nu cele care ar putea fi
  • datele sunt non-personale sau anonimizate
  • nu există specificații despre cum ar trebui implementate/utilizate – pentru a lăsa frâu liber inovației
  • datele trebuie să aibă metadate pentru a le putea pune în context – dacă sunt date de temperatură, să fie clar cu ce scară sunt măsurate
  • înscrierea ar fi reglementată și proporțională cu mărimea companiei – pentru a nu împovăra IMM-urile, dar și pentru a crea un cadru prin care companiile mari ar trebui să acționeze proporțional cu mărimea și importanța lor (companii mari = eventual calculate în funcție de număr de clienți- cum este cu reglementarea platformelor foarte mari în UE – sau peste un prag de venit)
  • sistemul presupune reciprocitate. Iei, trebuie să și pui la dispoziție

Dacă citești cu atenție, vei vedea povestea cu oile printre rânduri. Companiile pun la comun seturi de date care ar fi benefice pentru mai multe entități pentru “pășunat”, pășunea e reglementată de către autorități, nimeni nu e lacom. Iei, dar trebui să și dai “îngrășământ” pentru pășune. Sună cam prea utopic, iar aici poate e un minus al cărții – nu prea are exemple analoge care să arate că acest sistem a funcționat în realitate, cu excepția a două povești:

  • cea cu care începe cartea și care face referire la modul de distribuție al ziarelor prin poștă în America prerevoluționară care favoriza un singur ziar și cum Benjamin Franklin, când a ajuns diriginte de poștă, a eliminat monopolul unui singur ziar transmis prin poștă, permițând transmiterea presei în mod egal folosind infrastructura poștei. Morala: accesul la informație este fundamentul unui proces democratic de luare a deciziilor.
  • a doua – mult după anii 1700 – ce implică AT&T, companie care a monopolizat comunicațiile în SUA pentru mult timp și care a intrat în vizorul autorităților americane în anii 50 pentru abuz de putere. AT&T a scăpat în mare neatinsă, dar a trebuit să pună la dispoziție mare parte din patentele Bell Labs, laboratorul de cercetare al companiei. Nu doar atât, dar toate patentele viitoare ale laboratorului ar fi urmat să fie disponibile companiilor la costuri mici. Printre invențiile care au devenit disponibile ca urmare a acestei decizii? Tranzistorul. Da, ăla care sta la baza tuturor cipurilor și dispozitivelor noastre electronice.

Ambele povești au totuși ceva în comun: reglementarea autorității care a intervenit și a creat contextul pentru circulația informației. Seamănă poveștile astea cu ce face UE? Da și nu.

  • DA – prin Digital Services Act și Digital Markets Act – platformele social media mari trebuie să se supună unor audituri și să pună la dispoziția cercetătorilor date despre modalitatea de funcționare a algoritmului acestora. De ce? Pentru a vedea mai clară dacă algoritmul care maximizează timpul nostru petrecut online are și alte efecte adverse.
  • DA – prin strategia de date și reglementările propuse și/sau votate deja privind datele și guvernanța datelor, UE cere ca datele să circule, să fie refolosite, totul sub umbrela protecției datelor.
  • DA – își propune crearea de data spaces pe sectoare strategice – cum ar fi sănătatea sau agricultura – și creează sisteme de sprijin pentru integrarea companiilor în aceste ecosisteme
  • NU – filosofia de reutilizare a datelor pe care o propune UE e să creeze intermediari – servicii de intermediere a datelor sau data fiduciaries – entități care certifică calitatea, cantitatea și transferul datelor. Problema pe care o ridică și autorii Access Rules legată de aceste servici este simplă: cine sunt aceștia? why should I trust them? UE zice că vor fi entități non-profit care vor fi certificate și vor fi furnizori de încredere.
  • NU – nu există nicio obligație din regulamentele privind datele de a da acces la date. Cum convingi tu un gigant tech să-ți dea acces? Nu zic că nu dă acces acum (vezi Google Trends sau Crowdtangler), dar cu siguranță o poate face mult mai bine.

 

Ai, n-ai date..

Pășune, teren de fotbal, suntem tot pe acolo. Pentru final aș vrea să fac referire la titlul articolului. Noi toți – stat, companii private, organizații non-profit, cetățeni – avem nevoie de date să luăm decizii în fiecare zi. Deciziile pe care le luăm, ideile pe care le avem, toate sunt bazate pe seturile de date/informații care ne sunt la dispoziție. Deci indiferent de ce date avem, tragem la poartă. Cu cât avem date mai utile, nu neapărat mai multe, cu atât putem să fim mai preciși.

Deci, dacă nu funcționează metafora cu pășunea și că trebuie să o întreținem pentru binele nostru, atunci mai vin cu una: ai, n-ai date, dai la poartă. Ca să marchezi, ai nevoie de date. Utile.

 

Referințe

CiteșteSalvează

N-ai cipuri, n-ai Chat-GPT. Despre cursa cipurilor între SUA, UE și China.

In Uniunea Europeană
De Mirela Marcut
17 minute

(una dintre cele mai fascinante cărți pe care le-am citit în ultima vreme – Chip War – stă la baza acestui articol. Majoritatea datelor legate de evoluția cipurilor și cifrele legate de producție și vânzări provin din această carte, cu excepția celor despre SUA și UE).

Chat-GPT, Copilot, Bard sunt noile teme sexi ale vieții digitale. Implicațiile acestor tehnologii generative sunt cu adevărat de discutat pentru că vor schimba modul în care lucrăm și ne trăim viața. Lucrurile sunt încă în mișcare, sunt destul de multe turbulențe cu privire la greșelile pe care încă le fac astfel de sisteme, iar legislația și de data asta a rămas un pic un urmă. De fapt, încă nu avem o legislație clară pe inteligență artificială, la nivelul UE încă se negociază reglementarea unor astfel de sisteme pe criterii de risc pentru utilizatori. De altfel, poate e bine că încă se discută legislația pentru că încă există loc și timp de integrat noile tipuri de tehnologii. Spre exemplu, UE a introdus deja în negocierea actului privind inteligența artificială reglementarea acestor sisteme, integrându-le la categoria de risc ridicat.

Ok, acum că v-am atras atenția, hai să discutăm despre ceva mai puțin sexi. Despre cipuri. De ce trebuie să discutăm despre cipuri acum și nu neapărat despre sisteme de inteligență artificială?

  • cipurile au făcut cu adevărat lumea digitală, așa cum o știm noi acum. Acestea stau la baza calculatoarelor, telefoanelor, ceasurilor inteligente etc. Vrei calculator mai puternic, ai nevoie de cipuri din ce în ce mai bune.
  • no chips, no AI, și cu atât mai mult, dezvoltarea sistemelor de AI necesită și ea putere de calcul din ce în ce mai mare. Deci, are nevoie de cipuri din ce în ce mai puternice.

Ok, bun şi totuşi, de ce mi-ar păsa? Ar urma să ziceți. Să le luăm pe rând:

  • dacă îți pasă să ai noul iPhone sau cel mai nou dispozitiv de pe piață, trebuie să te intereseze cum și dacă procesoarele acestora pot avansa, deci trebuie să te intereseze de cipuri
  • dacă ți-ai comandat mașină în ultimii 2 ani și a trebuit să stai cu lunile după ea, ar trebui să te intereseze despre cipuri
  • dacă îți pasă pe ce se vor cheltui bani mulți în următorii ani în Uniunea Europeană, ar trebui să te intereseze despre cipuri

Ce e de citit?

  • încerc să explic ce sunt cipurile, care sunt cuvintele-cheie de ținut minte și de ce e complicată treabă
  • cine sunt actorii principali din domeniu
  • câteva din mizele importante legate de cipuri
  • inițiative recente ale SUA și UE pentru a recâștiga sau câștiga avans în designul și producția de cipuri

Să ne înțelegem…

Când e vorba de cipuri, până și terminologia e complicată, dar originea cuvântului chip – românizat „cip” – este surprinzător de simplă. Să vedem un mic dicționar al cipurilor:

  • cip – un dispozitiv care integrează mai mulți tranzistori pe o singură bucată de material semiconductor. Denumirea originală nu e vreun acronim, ci provine de la faptul că acesta e realizat dintr-un fragment de material semiconductor desprins (chipped, din engleză) dintr-un bloc mai mare
  • semiconductor – un tip de materiale, cum ar fi siliconul și germanium, care, în combinație cu alte tipuri de materiale, pot conduce curentul electric
  • tranzistor – un dispozitiv realizat din semiconductori prin intermediul căruia se poate amplifica / controla fluxul de curent

Până acum nu pare ceva special, n-ai avea nevoie decât de niște material semiconductor. Nu chiar. Acum mai vine și lecția de unități de măsură și ordine de mărimi. Pe lângă tradiționalele 1 și 0 specifice lumii digitale, trebuie să invățăm niște unități de măsură noi, cum ar fi:

  • 1 cvintilion
  • 1 nanometru

1 cvintilion se scrie așa: 1 000 000 000 000 000 000 și reprezintă numărul de tranzistori fabricați de către compania taiwaneză TSMC. Și asta doar pentru a ajuta la producția de 100 milioane de iPhone 12 în răstimp de câteva luni.

1 nanometru înseamnă …foarte puțin. A miliarda parte dintr-un metru. La nivel de nanometri vorbim când discutăm despre integrarea acestor tranzistori într-un cip care apoi este integrat mai departe într-un telefon mobil sau un ceas inteligent. Dispozitivele au nevoie adesea de mai mult de un tip de cip. Cipurile cele mai avansate cuprind tranzistori plasați pe acest material la nivel de nanometri.

Avem deja două ordine de mărimi care marchează toată industria asta a cipurilor: foarte-foarte-foarte mic, dar și la ordinul milioanelor de cipuri doar pentru un tip de dispozitiv digital. Astfel, ca să produci așa ceva ai nevoie de unelte super avansate pentru a lucra la nivel de nanometri, dar și de capacitate de producție industrială uriașă și de un blueprint, care poate fi replicat ușor. Pe lângă asta, te mai împinge ceva din spate: anume cursa asta de a le face tot mai mici și tot mai puternice și tot mai inovatoare pentru a nu strica lansarea celui mai nou MacBook sau pentru a putea rula programe tot mai complicate cu ajutorul lor. Înnoirea cipurilor cu altele mai noi și mai puternice aproximativ tot la doi ani se încadrează la Legea lui Moore, după Gordon Moore, co-fondator al Intel și unul din personajele importante din saga și cursa dezvoltării cipurilor.

 

Cum se aleargă în această cursă?

Producția de cipuri nu are loc deloc în mod autarhic, mai degrabă este unul dintre cele mai globalizate elemente ale lumii moderne și poate arăta, foarte pe scurt, cam așa, conform lui Miller:

  • designul cipurilor poate avea loc în SUA
  • „machetele” pentru înlesnirea producției industriale sunt realizate în mare parte de o companie britanică, Arm
  • instrumentele tehnice pentru realizarea cipurilor sunt fabricate exclusiv într-o companie olandeză
  • urmează, într-un final, producția industrială care cel mai adesea are loc în Taiwan, dar mai sunt încă facilități de producție și în alte state, deși pălesc în comparație cu magnitudinea producției taiwaneze

Autorul pe care-l citez aici spune că este globalizată producția, dar cuvântul cel mai bun este că este „Taiwanizată” pentru că 90% din producția de cipuri de putere mare se realizează în Taiwan.

 

Race between two chips - DALL-E

Cine sunt jucătorii?

Răspunsul era evident deja: principalul jucător este SUA. Acum 75 de ani, în laboratoarele de cercetare gigantului de telefonie AT&T, câțiva cercetători au pus în aplicare ideile unui fizician american și au creat primul tranzistor. În laboratoarele altei companii americane, de data asta din Texas, un inginer a creat primul cip, plasând mai mulți tranzistori pe o singură bucată de semiconductor.

De aici începe să se complice povestea pentru că, având avantajul primului sosit, SUA au putut împleti politica industrială internă – prin stimularea cercetării și încurajarea companiilor naționale prin contracte cu armata americană – cu politica externă. Au făcut-o în așa fel încât, astăzi nu mai putem spune că șeful la cipuri este în continuare SUA și începem să citim titluri oarecum amenințătoare că, de exemplu, China devansează SUA în ceea ce privește producția de cipuri sau că SUA blochează comerțul de cipuri către China printr-o serie de restricții guveramentale.

Istoria mai cunoaște și alți jucători în acest domeniu, apăruți ca rezultat al politicii americane de a ține aproape unele state care puteau cădea pradă comunismului (Taiwan, Coreea de Sud) sau care puteau redeveni periculoase (Japonia). Explic pe scurt despre unii actori:

  • anii 60 – URSS cu strategia „copiază tot”. Au construit un oraș în afara Moscovei dedicat științei, dar s-au bazat prea mult pe spionaj și obținerea informațiilor din SUA, fără a investi cu adevărat în dezvoltarea pe plan local. Nu le-a reușit, iar Rusia lipsește acum cu desăvârșire din discuția cu privire la cipuri.
  • anii 70-80 – Japonia, conform politicii americane de a sprijini renașterea post-război prin dezvoltarea sectoarelor tehnologice și de cercetare. Sony este printre primele companii care au licențiat dezvoltarea de tranzistori, printre altele, pentru reportofon. Japonezii au profitat de mâna întinsă de americani. Au înlesnit accesul la capital ieftin, guvernul japonez și-a protejat companiile locale prin subvenții, contribuind astfel la exportul unor produse ieftine și de calitate și, implicit, la o dominație japoneză în ceea ce privește dispozitivele electronice. Chestia asta s-a întors împotriva SUA, desigur.
  • Coreea de Sud, care a aplicat aceeași rețetă ca japonezii.
  • anii 70-80 and still going strong – Taiwan, dornică să se delimiteze de pericolul comunist, și să se apropie de SUA. Companiile americane au ales Taiwanul ca loc propice pentru deschiderea facilităților de producție a cipurilor. Acum, Taiwan este sediul celei mai mari companii de producție de cipuri, TSMC, deschisă acolo de un imigrant taiwanez în SUA, Morris Chang. Ce au avut de câștigat companiile? Forță de muncă ieftină, eficiență în costurile de producție. La fel ca la japonezi, și asta s-a întors împotriva americanilor, dar din punct de vedere geopolitic.
  • China – apare în cursă pe final de anii 80, doar din cauza politicilor lui Mao. A ajuns târziu la petrecere. Îndemnul chinezilor: call forth the assault. Aduc tehnologie în China și prin subterfugii, forțând parteneriate cu companii americane, asigurându-se astfel de transferul tehnologic în interiorul granițelor sale. Dar încurajează și campioni naționali, cum ar fi Huawei care s-a distins prin aceeași strategie de a produce bunuri la costuri mai mici, dar ieșind și pe piața internațională. Succesul lor – bazat și pe furt de proprietate intelectuală și pe faptul că cheltuie sume masive pe cercetare și dezvoltare și au avut parteneriat cu IBM. A ajuns în anii 2010 să fie printre cei mai mari „consumatori” de cipuri, doar ca să revină în centrul atenției ca măr al discordiei între chinezi și americani în timpul lui Trump
  • o singură prezență europeană, olandeză – ASML – o divizie provenită din Phillips – care are monopol pe producția de unelte de litografie UV indispensabile pentru producția de cipuri și a căror inovație este strâns legată de dezvoltarea de cipuri din ce în ce mai avansate. Revista Time compară complexitatea dispozitivelor create de ASML cu telescopul James Webb, folosit pentru explorarea spațiului

Trebuie să nuanțăm răspunsul cu câteva explicații: SUA a fost șeful la cipuri, dar și-a externalizat leadershipul printr-un set de măsuri de politică externă pe parcursul a 60 de ani de istorie a cipurilor, prin încurajarea altor jucători de pe alte meleaguri. Fapt ce a contribuit la dezvoltarea globalizării, dar și, paradoxal, la concentrarea producției și creșterea concomitentă a protecționismului. Și asta ne duce la discuția despre strategii și mize importante la nivel internațional.

Cine pe ce culoar merge

Câteva culoare ale acestei curse:

  • cipuri gândite de noi pentru toată lumea
  • cipuri făcute de noi la noi în țară
  • cipuri ieftine și de calitate, astfel încât să depindă alții de noi
  • vrem țara unde se fac cele mai multe și cele mai bune cipuri

SUA a controlat destul de mult timp lumea cipurilor, având avantajul primului venit. Au mers pe miza „cipuri gândite de noi pentru toată lumea”, iar producția poate fi externalizată către alte țări pentru că designul e cheia. Încă se află sus în clasament datorită gigantului Intel, care are și fabrici de producție încă în SUA. Oricum, externalizarea producției a fost văzută ca un lucru bun pentru toată lumea. Aranjamentul a funcționat destul de mult timp pentru toată lumea, iar naivitatea beneficiilor circulației libere dată de globalizare a fost exploatată de alte state care au început să meargă pe drumul hai să facem „cipuri ieftine și de calitate, încât să ajungă să depindă alții de noi”. A fost cazul Japoniei, Coreei de Sud și acum e cazul Chinei.

Așa cum am zis mai sus, China a venit relativ târziu la petrecere, dar, începând cu anii 80, a schimbat strategia și a integrat tehnologia ca una din principalele linii de dezvoltare ale țării. A mizat din plin pe sprijin intern pentru companiile lor, în așa fel încât companiile lor să poată să fie competitive pe plan internațional. Vorbesc aici de exemple, precum Huawei, proxy-ul chinez pe plan internațional, care s-a distins prin suspiciuni de spionaj industrial sau componente pentru 5G care ar putea fi folosite pentru spionajul chinezesc.

China merge acum și pe alt drum, nebătătorit de alte state înainte – „vrem țara unde se fac cele mai multe cipuri”. Desigur, e vorba de Taiwan și nu-l vor doar pentru cipuri, ci și pentru alte considerente, dar retorica împotriva micii națiuni s-a intensificat în ultimii ani. Taiwan merge și ea pe culoarul „hai să depindă alții de noi” pentru a-și proteja integritatea teritorială. Și, se pare că funcționează, având în vedere că Biden a declarat că va apăra Taiwanul în cazul unui atac chinezesc.

Soluția de a lua Taiwanul nu pare una atât de deplasată dacă ne uităm cum evaluează Chris Miller potențialul chinez de a prelua conducerea în topul global al semiconductorilor. Dincolo de investițiile masive necesare pentru a realiza unități de producție, construcția unei astfel de unități durează, timp în care ceilalți jucători nu stau deoparte și tot avansează, deci decalajul nu ar fi ușor de redus. Mai adăugăm și dependența de uneltele de litografie ale olandezilor de la ASML, care și ei au avans în domeniu, iar realizarea domestică a unor astfel de dispozitive e evaluată ca fiind prea costisitoare ca să merite. Miller spune că China nu-și asumă un lanț de aprovizionare complet suveran pentru că acest lucru este practic imposibil. Mai degrabă, China și-ar dori un lanț de aprovizionare care să scoată SUA din schemă, lucru practic imposibil, având în vedere că mare parte din cipurile pentru calculatoarele folosite în masă sunt realizate de către Intel sau AMD, firme americane.

Unde au rămas Japonia și Coreea? Cele două state au fost competitive pe plan global ca urmare a sprijinului național pentru industrie și a capitalului ieftin oferit de bănci, deci culoarul hai să depindă alții de noi. Doar că a venit o serie de crize financiare în anii 70 și 80, care au eliminat capitalul ieftin și au redus sprijinul național. Cele două state, pe vremuri numite tigri asiatici, au lăsat locul Chinei ca principal competitor pe piața tehnologică și, mai ales, ca sperietoare pentru americani și restul lumii în ceea ce privește dezvoltarea de cipuri și inteligență artificială.

A mai rămas o entitate despre care eu vorbesc mult aici și care nu apare mai deloc în acest articol. Uniunea Europeană, cea care și-a dat seama odată cu pandemia că e destul de dependentă de alte state atunci când vine vorba de componente pentru tehnologii și care a ajuns la vorbele SUA când vine vorba de problemele Chinei. UE vrea pe culoarul „cipuri făcute de noi la noi”, sub semnul suveranității digitale. La fel ca SUA, suferă după statutul de lider în acest domeniu sau măcar de jucător relevant. Singurul jucător relevant din UE este ASML, compania care produce uneltele necesare pentru producția de cipuri, dar nu e suficient dacă nu poți avea controlul produsului finit. Se pare că și aici chinezii se implică în acte de spionaj industrial. Cum rămâne cu cele două?

Cum trec pe locul 1?

Strategia celor două este asemănătoare: stimulăm deschiderea de fabrici pe teritoriul nostru, în colaborare cu jucătorii importanți din domeniu, și încurajăm cercetarea în domeniu.

Americanii au aprobat deja o lege la nivel federal pentru sprijinirea producției de cipuri pe teritoriu american, atât cu ajutorul campionilor săi, cum ar fi Intel, cât și cu ajutorul celor pe care îi sprijină în strâmtoarea Taiwan. Doar anul trecut Intel a anunțat un proiect de 20 de miliarde de dolari pentru o fabrică de cipuri în Ohio, iar taiwanezii de la TSMC vor cheltui 40 de miliarde pentru o fabrică pentru cipuri avansate în Arizona. În total, guvernul american a promis mai mult de 50 de miliarde de dolari în granturi și subvenții într-o mișcare pe care NY Times o compară ca magnitudine cu cheltuielile pentru cercetare din cursa spațială a anilor 60, care a pus omul pe Lună.

Legea Chips and Science Act, ce pune în aplicare această politică, este justificată mai ales din perspectiva securității naționale, având în vedere îngrijorările cu privire la China, dar este și despre crearea de locuri de muncă în sectoare avansate pe tărâm american, care sunt plătite mai bine. Există semne de întrebare: sumele oferite par destul de mari, dar oamenii care se pricep la domeniu spun că 20 de miliarde nu este foarte mult sau este suficient doar pentru a produce cipuri mai vechi sau mai puțin performante, când bătălia se dă mai degrabă pentru următoarele generații de cipuri avansate. Cu toate astea, americanii vor și să concentreze producția de cipuri în clustere pentru a putea avea o rețea de sprijin pentru aceste fabrici.

Europenii au și ei un Chips Act și Chips Joint Undertaking, de fapt un instrument financiar care va pune în aplicare aspectele legate de finanțarea aspectelor din Chips Act. Spre deosebire de SUA, procesul decizional european e ceva mai complicat și acestea sunt încă în negocieri. Sumele promise sunt mai limitate decât ce a promis guvernul american, totalizând 43 de miliarde de euro, dar acestea nu includ sume din alte programe, cum ar fi programele de redresare și reziliență, sau programul Digital Europe, care finanțează proiecte multinaționale pentru semiconductori și cercetare avansată.

Scopul principal al europenilor e să dubleze „felia lor” din producția globală de cipuri. Adică să ajungă la procentul „uriaș” de 20% și asta nu înseamnă doar cipuri avansate. Pentru a atinge acest procent, ei țintesc atât centre de design pentru cipuri avansate destinate altor jucători, cât și unități integrate – care să aibă componentele de design și producție a cipurilor. Odată ce o companie își propune să realizeze astfel de investiții, va primi o serie de beneficii din partea statului membru, cum ar fi acces rapid la aprobări și permise pentru construire. Și să nu uităm de eternul ajutor de stat, având în vedere că se propune relaxarea regulilor privind acordarea ajutorului de stat pentru atragerea de investiţii de genul acesta, sub rezerva unor condiţii, cum ar fi necesitatea ca o astfel de investiţie pentru cipuri să fie o premieră pentru Europa. Totul pentru cipuri. Companiile se vor angaja și la inovații continue pe teren european, într-o încercare de a opri „shoppingul” de subvenții guvernamentale din partea companiilor. Regulamentul a intrat în faza de negocieri interinstituționale – fiind adoptate pozițiile Parlamentului și a Consiliului. Deci mai avem de așteptat. În timp ce americanii deja ridică facilitățile de producție.

În final, să nu uităm că și România are niște jaloane în PNRR în acest domeniu și și-a asumat participarea în proiecte transfrontaliere pentru dezvoltarea de „Procesoare cu consum redus de energie și cipuri semiconductoare”, prin oferirea unui sprijin de 500 de milioane de EUR pentru companiile care vor dori să intre în proiectul transfrontalier. HG 856 din 6 iulie 2022 oferă cadrul legal pentru acest sprijin, iar anul trecut a fost o preselecție pentru companii interesate de acest sprijin, urmând ca selecția finală pentru intrarea în proiectele europene să fie aprobată de Comisia Europeană. Nu am găsit date care să arate dacă această selecție s-a realizat deja.

 

Procesul etapei…

 
În final, să facem și procesul etapei, o mică recapitulare a unei teme de mare complexitate:
  • tema cipurilor nu e așa de sexi ca inteligența artificială, dar e la fel de competitivă și poate chiar mai interesantă din perspectiva relațiilor internaționale – având în vedere că aici e clar că unele companii acționează ca agenți ai statelor lor, iar politica industrială se împletește bine cu politica externă. După cum citează Miller un oficial din guvernul american spunând undeva în anii 70-80, „high tech is foreign policy”
  • lanțul de aprovizionare cu cipuri este extrem de complicat, pare globalizat, dar de fapt e foarte consolidat în mâna unui număr limitat de jucători, câteva firme din SUA, Taiwan, UK, UE, China. Odată cu consolidarea asta, intervine și protecționismul, mai ales datorită complexității proceselor de design și fabricație – la ordin de miliarde de unități produse cu unelte care lucrează la nivel de nanometri
  • sperietoarea e acum China, dar unele aspecte pot fi exagerate mai ales de frica americanilor de a-și pierde avansul. Mai ales că aceștia din urmă și-au denumit strategia în sectorul tehnologic „run faster than the competitors”. Energia de a alerga mai repede vine sub forma subvențiilor pentru deschiderea de unități de producție în SUA, dar și prin blocaje comerciale față de China. Înainte de China, au mai fost Japonia și Coreea de Sud în aceeași poziție
  • SUA și UE se întrec în oferirea de facilități și crearea de cadre legale pentru sprijinirea producției interne în numele „securității naționale”, respectiv a „suveranității digitale”

Referințe

CiteșteSalvează

Cum fac alții #digitalizarea IMM-urilor

In Digital, România, Uniunea Europeană
De Mirela Marcut
13 minute

Am căutat pe Google – nu pe Bard – „digitalizare imm”. Căutarea mi-a returnat 320 mii de rezultate, primul din ele fiind o reclamă cât casa la un furnizor de sisteme ERP, care nu te lasă să vezi și alte rezultate fără scroll mai jos. Al doilea rezultat – tot un anunț sponsorizat – duce către o platformă cu nume suspicios de asemănător cu platforma ministerului pentru depunere a proiectelor europene. Aici poți să-ți verifici gratis eligibilitatea pentru proiectul tău de digitalizare prin investițiile oferite de PNRR. Am intrat și aici și, recunosc, am fost păcălită că sunt pe un site al guvernului – cu antet de proiect cu fonduri europene și cu culorile logoului guvernamental. Asta până am ajuns la termeni și condiții și am văzut că este o platformă, de altfel, destul de deșteaptă și destul de prietenoasă care te ajută să-ți scrii proiectul pentru magica sumă de 100 de mii de euro.

Revenind la căutare, după snippeturi din știrile puse de Google, de-abia al doilea rezultat reprezintă ghidul specific pus la dispoziție de către autorități pentru facilitarea depunerii de proiecte. Dar este vorba despre varianta de documentație emisă undeva la finalul anului trecut, fără să conțină cele trei corrigenda (ce să vezi, corrigendum nu există în DEX) sau câte or fi fost. Restul rezultatelor de pe prima pagină sunt de la firme de consultanță, care-și oferă serviciile pentru a scrie proiecte pentru digitalizare.

Ce ne spune asta? Îți trebuie oleacă de ambiție să cauți și să ajungi la informația relevantă și adusă la zi dacă vrei să te apuci să scrii un proiect. Și nici nu te prinzi de când și până când se pot depune proiecte pentru că tocmai s-a modificat data limită de depunere pentru 30 iunie, de la 31 martie. Dacă nu ai competențe digitale cel puțin de bază și puțină răbdare să sapi ca să ajungi la informație, good luck!

Despre asta voi bate câmpii în această nouă analiză. Despre:

  • o problemă de politică publică ce se răsfrânge în economie – IMM-uri rămase în urmă ca mod de funcționare –
  • și despre mai multe soluții la această problemă. Cum abordăm noi și cum abordează alții această problemă
  • și despre eterna dilemă: digitalizare sau transformare digitală?

Care-i problema?

Suntem pe ultimul loc în indexul societății și economiei digitale la dimensiunea „Integrarea tehnologiilor digitale”. Scorul României luat așa general nu spune nimic, deoarece e un agregat din mai multe sub-dimensiuni și indicatori, dar putem lua câteva exemple:
  • la sub-dimensiunea „intensitate digitală” – 2,79% din IMM-urile românești au cel puțin un nivel de bază al intensității digitale, media europeană fiind de 43,6% (revin imediat la intensitate digitală și ce înseamnă asta pentru că e un personaj important în această poveste)
  • la „utilizarea tehnologiilor digitale” – tot un compus din mai mulți indicatori – suntem tot pe ultimul loc. De ex., 16,8% din întreprinderi (aici nu mai vorbim de IMM-uri, ci sunt definite ca toate întreprinderile, cu excepția sectorului financiar și cu cel puțin 10 angajați), folosesc un software de tip Entreprise Resource Planning. La alți indicatori din această subdimensiune nu suntem chiar ultimii – la utilizarea sistemelor de efacturare pentru procesări automate suntem undeva la media Uniunii Europene
Deci, avem o problemă, care se cere rezolvată și de la nivelul Uniunii Europene. Conform strategiei Deceniului Digital, până în 2030:
  • 75% din întreprinderile europene vor trebui să utilizeze soluții de tip BigData/Cloud/IA
  • 90% din IMM-uri vor trebui să aibă cel puțin un nivel de bază de intensitate digitală (integrare 4/12 tehnologii). La nivelul anului 2021, mai mult de 60% din IMM-urile românești aveau un nivel de intensitate digitală foarte scăzut (până în 3 tehnologii utilizate). Mai confirm astfel încă o dată că avem o problemă.

Cum o facem noi

Cum o rezolvăm? Actualmente, am identificat trei posibilități de intervenții de politică publică pentru aceasta:

  • fondurile structurale pentru perioada 2021-2027
    • aici de-abia s-au aprobat programele operaționale care vor oferi astfel de oportunități. Mai multe detalii aici
  • oportunitățile venite pe linia de inovare și digitalizare cu ajutorul Digital Innovation Hubs
    • acestea vin nu doar cu finanțare, ci și cu un sprijin real pentru companii de a-și înțelege nevoile, de a-și îmbunătăți procesele de producție, modelele de business sau de a inova – cu ajutorul mai multor parteneri, cum ar fi universitățile.
  • PNRR și investițiile pentru digitalizare din acest program

O să mă opresc azi acestui ultim punct, din mai multe motive:

  • interesul crescut pentru această linie de finanțare, care poate aduce până la 100 de mii de euro unui IMM (desigur, dacă îndeplinește unele condiții)
  • acest apel este lansat pentru consultare și pregătire, urmând să se dea drumul înscrierilor la mijloc de februarie
  • nu, în ultimul rând, pentru a compara cu ușurință un astfel de program cu alte inițiative similare din fonduri de reziliență din alte state membre

Digitalizare IMM prin PNRR

Întreprinderile interesate trebuie să depună un proiect care pornește de la un plan de afaceri și la o analiză de nevoi pentru digitalizare, cu scopul justificării cheltuielilor propuse pentru digitalizare. Analiza de nevoi se poate realiza cu sprijinul unui consultant, dar având în vedere statistica și peisajul IMM-urilor din România, majoritatea vor avea nevoie de cam aceleași lucruri, făcând astfel munca consultantului ușoară și ușor de reprodus.

OK, bun, dar ce poți să-ți cumperi cu aceste fonduri? Un robot de bucătărie cu funcții de automatizare se pune? (Da, am văzut această întrebare pusă pe un forum de discuții referitor la această linie de finanțare). Totul se reduce la intensitate digitală – acest termen destul de fancy care ne-a intrat, văd, în vocabular și care provine de la UE. Acesta este de fapt un index calculat de Eurost și este compus dintr-o serie de 12 tehnologii care pot fi integrate într-o întreprindere. Cu cât  integrezi mai multe, cu atât mai mare este intensitatea digitală. Proiectele pe care le scrii trebuie să țintească atingerea unei cote de 6/12 de intensitate digitală, deci un nivel de intensitate digitală de bază (peste 7 se pune ca intensitate digitală ridicată) și trebuie să justifici fiecare cheltuială pentru atingerea acestui nivel de intensitate digitală. Și aici se pune totuși întrebarea (retorică): de ce nu au cerut un nivel de 7 de intensitate digitală? Să vedem dacă e greu de atins un astfel de scor. Care or fi aceste tehnologii?

Sursă: Eurostat

Cele mai ușor de bifat ar fi, după mine:

  • 50% din angajați folosesc calculator cu acces la Internet pentru muncă – achiziție calculatoare pentru birou
  • viteza minimă de Internet de 30Mbps pe secundă – cu un abonament de Gigabit ai rezolvat problema
  • utilizează orice fel de social media – deschizi un cont de social media
  • cumpără servicii de cloud computing – aici se pune și un storage mai mare pe Dropbox sau Microsoft365 sau Google Drive
  • utilizează două sau mai multe social media – deschizi două conturi de social media – Whatsapp for Business, Instagram, Facebook, LinkedIn
  • utilizare ERP/CRM – achiziționare de software

De ce să ne oprim aici? (aceeași întrebare retorică). Desigur, lucrurile pot fi mai complicate de atât pentru că totuși trebuie să cheltui niște bani, iar îndrumarul care însoțește ghidul solicitantului oferă mură în gură ce fel de cheltuieli poți justifica pentru fiecare element al indexului. Dar ajungem la situații hilare, unde îndrumarul acceptă că poți să justifici realizarea unui website, achiziționarea unui nume de domeniu sau realizarea unei rețele WIFI pentru bifarea indicatorului de social media. Bine, nici indexul nu ajută cu coerența unor astfel de investiții, având în vedere că a suferit schimbări față de anul 2021, unde erau integrate aspecte mai complicate, cum ar fi utilizarea BigData, a roboților industriali sau a sistemelor de tip e-facturare. Nu-i bai, a integrat de 2 ori cloud computing și social media.

Desigur, până aici am vorbit despre achiziție de tehnologie. Cum știe liderul unei companii de ce are cu adevărat nevoie? Să fie vorba despre nevoile actuale sau de bifarea unor criterii? Îndrumarul dă un răspuns și acestei dileme. Se acceptă realizarea unor cursuri de competențe digitale, între care ar trebui să se numere **cursuri IT „**pentru persoanele din management cu scopul conștientizării rolului digitalizării în creșterea întreprinderii”. Și acum iar mai vine o întrebare retorică: ce anume nu are un curs de competențe digitale și are un curs IT care oferă o imagine referitoare la conștientizarea rolului digitalizării în creșterea întreprinderii? Și, mai precis, ce fel de cursuri IT ar fi și astea? Iar astfel de cheltuială ar fi potrivită pentru justificarea a doar câteva din cele 12 tehnologii ale indexului – ERP, utilizare Internet, cifră de afaceri din vânzări online, IoT, CRM, IA.

Desigur, trebuie să existe și o „țidulă” pentru atestarea atingerii acelui 6/12 pe scara intensității digitale. Deci, întreprinderile trebuie să depună „un Raport tehnic IT întocmit de un auditor independent/ entitate care are ca domeniu principal de activitate consultanță în tehnologia informației și care va certifica faptul că implementarea proiectului a condus la îndeplinirea criteriilor DESI asumate prin proiect”. Într-o fază inițială, aici raportul trebuia făcut doar de către un auditor IT acreditat la ADR, 20 la număr pe toată țara.

Complicat? Aș zice că da. Mecanismul e făcut pentru a bifa creșterea intensității digitale la nivel de UE. Dar, și aici iar intervine o întrebare retorică, ce te faci dacă Eurostat schimbă iarăși indexul intensității digitale? Acum e la versiunea 3, iar, știm cu toții, tehnologia evoluează. Mai mult, presiunea stă pe întreprinderi să găsească furnizori, să treacă printr-un proces de achiziție și să justifice cheltuielile.

OK, să vedem acum cum fac alții.

 

Cum o fac alții

(nivelul de detaliu variază aici, în funcție de competențele mele lingvistice și capacitatea lui ChatGPT de a traduce și a rezuma 🙂 De asemenea, am ales aceste trei țări în funcție de prioritzarea procesului de transformare digitală/digitalizare a întreprinderilor asumat la nivel european prin planurile lor de reziliență)

Italia

Italia a adoptat mai multe politici pentru a sprijini IMM-urile, inclusiv facilitarea digitalizării acestora și internaționalizarea lor. Aceste politici oferă sprijin financiar în forma de grant-uri, subvenții și finanțări, împreună cu asistență tehnică și consultanță pentru a facilita digitalizarea și internaționalizarea IMM-urilor. Aceste politici abordează, de asemenea, alte subiecte, cum ar fi dezvoltarea de produse și soluții, inovare, producție și comerț electronic, precum și creșterea competitivității și a încrederii în piețele de energie și telecomunicații.

Ei împart spectrul digitalizării IMM-urilor pe câteva mari priorități. Deci, nu e toată lumea la grămadă aici:

  • sprijin pentru internaționalizarea IMM-urilor – scopul nu este doar digitalizarea, ci valorificarea tehnologiei în sprijinul dezvoltării prezenței internaționale a acestora. Investițiile se concentrează pe zone problematice – cum este sudul Italiei. La noi, nu există prioritizare, ci doar alocări diferite pe regiuni de dezvoltare, cu cei mai mulți alocați către Sud-Vest, Vest și Sud-Est. Aici ar ajuta și puțină statistică pe nivel regional cu privire la mediul economic – pentru intervenții mai țintite decât așa ca o plapumă peste toți și toate
  • fonduri pentru tranziția 4.0 – adică pentru transformarea digitală a proceselor de producție – printr-o schemă de scutire taxe, de cheltuieli deductibile pentru investiții în procesele de transformare digitală
  • program de transfer tehnologic, sprijin, consultanță pentru creșterea numărului de patente
Sursă aici.

Spania

Spania are o politică de promovare a digitalizării IMM-urilor prin intermediul „Kit-ului Digital”. Acest kit oferă IMM-urilor acces la diferite resurse, cum ar fi: un portal web cu informații despre digitalizare, linkuri către webinarii și instrumente de autoevaluare; recomandări și informații despre proiecte de digitalizare și despre cum să înființeze un plan de digitalizare; și o bază de date cu furnizori de tehnologie. Kit-ul Digital include, de asemenea, asistență financiară pentru IMM-uri, precum și informații despre cum să aplice pentru fonduri europene și finanțare bancară. Acest kit oferă, de asemenea, un instrument de monitorizare a progresului IMM-urilor în digitalizare. Cum funcționează?
  • programul spaniol de accelerare a digitalizării IMM-urilor (let’s face it, echivalentul „pyme” din spaniolă e waaay cuter) se desfășoară în jurul unui fel de marketplace – Accelera Pyme
  • aici firmele care se înscriu și sunt eligibile se întâlnesc cu „agenți ai digitalizării” care doresc să se acrediteze pentru acest sistem
  • firmele primesc un „voucher” pentru kitul digital pe care-l pot obține de la acești agenți – cu soluții utile și personalizate afacerii lor. Nicio vorbă de criterii DESI de îndeplinit și justificat, ceea ce macină mai nou IMM-urile noastre (bine, ei își permit, n-au treabă la DESI)
  • mai mult decât atât, pe aceeași platformă poți să faci o mică diagnoză digitală, un audit al transformării digitale și unul de securitate cibernetică – ca să știi de unde să pornești
  • ai si centre offline de sprijin pentru digitalizare, vezi aici
  • să mai zic că ai resurse utile pentru a înțelege cum trebuie să-ți transformi compania? Despre metadate, agile, BigData și așa mai departe
  • pentru sectorul comercial, ai resurse separate, împreună cu webinarii și unelte pentru a-ți crește compania

Grecia

Grecia oferă IMM-urilor o facilitate digitală importantă prin intermediul platformei numite „DigitalSME”. Acest portal oferă o gamă variată de informații și resurse privind procesul de digitalizare și transformare digitală, inclusiv articole și materiale de studiu, webinarii și podcasturi, forumuri de discuții, și asistență tehnică. Platforma oferă, de asemenea, instrumente și informații pentru a ajuta IMM-urile să-și îmbunătățească nivelul de digitalizare și să-și monitorizeze progresul în această direcție.

Grecia are un sistem similar cu Spania – o întâlnire de cerere și ofertă pe o platformă. Furnizorii se acreditează pe platformă dacă sunt interesați să ofere astfel de servicii IMM-urilor pentru digitalizare. Sistemul funcționează tot cu vouchere.

  • Programul e împărțit în trei:
    • Digital Media Tools – un sistem de digitalizare a IMM-urilor, similar cu cel românesc în care poți achiziționa diferite tipuri de tehnologii, dar pe bază de voucher ca la spanioli
    • Development of Digital Products and Services – dezvoltarea sectorului IT grec, încurajând dezvoltarea de produse IT și internaționalizarea acestuia. Sprijin pe întregul lanț de dezvoltare al unui produs
    • Digital Transactions – program pentru stimularea utilizării facturilor electronice sau a tranzacțiilor online

În cadrul primului și celui de-al treilea program poți să vezi chiar o întreagă bază de date cu toate produsele și serviciile care pot achiziționate cu ajutorul voucherului.

Digitalizare sau transformare digitală?

Din perspectiva aceasta, Spania este cea care a gândit de fapt transformarea digitală a întreprinderilor, mai degrabă decât digitalizarea. De ce? Pentru că nu a gândit toată treaba ca pe un program de achiziție de tehnologie, ci a creat un ecosistem menit să sprijine „călătoria” IMM-urilor. De la auditul de digitalizare până la centrele de sprijin și informațiile necesare pentru schimbarea modelului de business sau a culturii organizaționale. To be fair, nu știm încă cum merge pentru că programul este încă în derulare.

Celelalte două exemple au meritul de a ținti digitalizarea către ceva anume – internaționalizare, securitatea lanțului de aprovizionare sau încurajarea tranzacțiilor online. Nu zic că nu e bine că vrem să țintim direct intesitatea digitală – dar trebuie să o facem într-un mod futureproof. De ce 6/12 și nu 7/12? De ce să nu țintim și celelalte elemente ale Deceniului digital?

Revenind la călătoria pe Google spre digitalizarea IMM-urilor, am căutat pe google.es (pe private browsing, fără logare în Google și cu rezultate în spaiolă), același program – „accelera pyme” – și primul rezultat care mi-a venit a fost cel al guvernului spaniol. Maybe a coincidence…

 

Image by rawpixel.com on Freepik
CiteșteSalvează

The Good and The Bad in Digital Policy in 2022

In English
De Mirela Marcut
13 minute

Disclaimer: This post has been translated to English with the help of the Notion AI Assistant, currently in alpha testing. What I noticed:

  •  sometimes it translated to Spanish rather than Romanian
  • other times, it stopped before the end of the paragraph, which was weird.
  • one time, it kept translating the same paragraph for 5-6 times and it would have continued had I not stopped it
  • the translation is sometimes quite well done and correct, other times it misses the mark in terms of choice of word and tense (sometimes it uses the Present Perfect, sometimes the Past Simple for the same context). It changes the pronoun of the author from WE to I. Some examples of this in italics below. I find this fascinating also because I have worked as a translator for several years.
  • abbreviations specific to the Romanian language are not adapted
  • of course, It does not catch my idiosyncracies and very personal way of expressing myself.
  • otherwise, the text is AS IS. I have not made any changes.

This post started with an idea in mind, namely to present what awaits us in 2023, but as I was writing I realized that the idea that it is a new year and that we forget what happened last year creates this blank slate mentality where we may forget to apply the lessons from the previous year.

What awaits us in 2023 in terms of digital policies? A new year, new resolutions. We all know how it is. We fill up the gyms in the first days, buy agendas to turn them into journals and decide to not use social media as much. But how much of what we set out to do do we actually manage to do? And, more importantly, how do we manage to do it? I created DigitalPolicy rather to answer the second question in terms of strategies, vision, plans regarding the integration of digital technology in all aspects of our lives. With this question I want to start the 2023 posts on this platform: what has gone well or wrong in terms of digital transformation? Usually, we do the balance at the end of the year, expecting to take some lessons for the next year. But we forget one thing: often, in our minds we think of a new year as a „blank slate”, that is a blank page where we can take things from scratch. But what about the lessons from the previous year then? Do we take things from scratch or at least start from 1?

The European Level

What went well at the European level in terms of digital transformation?​

Non-exhaustive list. I am very open to other suggestions 🙂

  • (Digital Services Act and Digital Markets Act) new rules governing platform activity were adopted – with a near-direct bullseye at BigTech companies. What does this mean for us? Starting this year, we should get rid of those annoying cookie banners, be able to find out what’s behind a simple online search, i.e. how algorithms decide the content we see online, get to know why we were targeted by a certain ad, and big platforms should undergo risk assessments, give broader access to researchers who want to „look under the hood” of the system. We’ve written more about this here and here.

As an aside: I recently read a book, Network Propaganda, which very scientifically traces the course of misinformation from 2016-2018 in the US. Although the authors do not agree that ONLY social networks influenced the American elections (being very convincing in their argument), they are calling for less restricted access to the usage data held by social networks in order to be able to more closely investigate their effects. And they have made this call since 2018. It hasn’t happened in the US yet, but on the EU level it’s about to happen.

  • (Digital Governance Act) the data governance regulation proposal was adopted. Data is a significant element in the preparation of AI systems, for example. It can help you get to know citizens better and make better decisions. But what if all data from public and private sectors is walled off or „stored” in so-called „silos”? In short, each with its own data. The regulation aims to ease data circulation, but respect the privacy and rights of data subjects (i.e. ours), so we may wake up in the near future with requests for us to distribute anonymized data for the development of new products. Not a bad thing, but we need informed citizens who know how and why this is happening and we don’t need paranoia and misinformation here. We’ve written more about this regulation here.
  • The European Commission has launched and the member states have approved the European Declaration of Digital Rights and Principles. This document should be the basis of any public policy initiative at the national level and starts from five main points: people-centred digital transformation, solidarity and inclusion, freedom of choice, participation in the digital public space and security, security and capacity for action. You can read it here.
  • The Commission has also launched and member states, reluctantly, have approved the Digital Decade Governance program with responsibilities for achieving the 2030 targets. In short: how the European institutions will work with the Member States and how this will push them to work and report what they have done to achieve European targets, such as 100% digital public services, by 2030. I say reluctantly, because the Member States didn’t want to accept a mechanism proposed by the European Commission whereby it could ask for explanations and corrective measures if the Member States didn’t do their job properly. So convergence is back. This time digital.
  • The Commission has launched some at least interesting proposals for regulations. The Chips Act is among them, a European effort to stimulate domestic chip production, those tiny things that sit at the heart of any electronic device, from laptop to washing machine or car. The Interoperable Europe Act is another interesting proposal that will be in negotiations starting this year, because it takes on the challenge of creating obligations of thinking of public services directly interoperable with the European level from the get-go.
  • The launch of the Digital Skills Assessment Platform. Try it, it’s very OK!
  • Many complaints and fines for BigTech companies regarding the granting of consent for the collection of personal data. Among the most important are the appearance of the consent form with ACCEPT and REJECT cookies for large platforms such as Google. Details here.

Why are these things good? First of all, they are good for the European level. Most of the recently proposed legislation on digital transformation is in the form of a regulation, i.e. directly applicable, a sign that we are dealing with more European integration on this level of digital policies. At the same time, this means that Member States negotiate longer on a regulation proposal because it is applied directly and they do not have as much room to maneuver to customize in national legislation. This also means that the provisions are diluted to suit everyone, in the pursuit of the lowest common denominator.

Secondly, we find aspects that directly target the citizen level. Rights in the online space, more state action towards the advancement of digital technology through the implementation of national recovery resilience programs and the assumption of the European joint effort to improve the lives of Europeans.

Finally, it is about that European vision of digital transformation, the main thing that can make a difference internationally. Exporting values and rules for the online space. The influence of European rules internationally. The Americans are looking with envy, as we have written.

What has not gone well at the European level in terms of digital transformation?

Non-exhaustive list. Again, I am very open to other suggestions 🙂

  • As GDPR implementation advances, we are realizing that the enforcement regime may not be working quite OK. The interesting case is that of the Irish authority, which is the first violin in the verification of GDPR compliance for major platforms with their European headquarters in Ireland. Often this authority seems to be in tune with the companies in some of the decisions it takes. Example here or here.
  • Dilution of some regulatory proposals due to lack of consensus on the vision for the digital economy, as described above.
  • Delay in the implementation of national plans for digital convergence, i.e. exactly what the Member States will do to achieve the Digital Compass targets. This was due to the lack of consensus among states about how the governance mechanism should work.
  • Proposal for legislation to set standards for the prevention and combating of sexual abuse of children. It applies both offline and online, but digital rights organizations have raised alarm bells about the fact that the regulation may allow for extended surveillance of citizens’ online communications for scanning for such illegal content. More details here.

What went well at the national level

I don’t even know where to start here. Many new things were done, discussed, approved, but so far nothing in direct implementation. Many launches, pilot programs. It seems that 2022 was a year of approvals, I hope that 2023 will be the year of implementations. Not to mention the adoption of laws and strategies just to tick off PNRR milestones and targets, but which were achieved with little public debate in this regard. Oh, wait, we are talking about good things. Non-exhaustive list:

  • (this is also with European and local beat) approval of operational programs, in particular POCIDIF and PORs for each region in particular. The latter will be managed at the regional level and will contain measures for the digitalization of the public system (some say digitalization, others say digital transformation), for smart city, and POCIDIF targets things with a national beat, such as operationalizing an excellence center for artificial intelligence. I have listed more here. The pool of money is already showing its ugly face. We will have work in the coming years to monitor the waste of money on technology that has not brought anything good in addition.
  • realization of the evaluation of the digital competences of public officials. Yes, it was done! We don’t know the results, or they don’t want us to know them yet, but I guess they could be put in the „what didn’t go well”.
  • the law on interoperability and the government cloud. I put them together because they are thought of as a package. These are examples of things that, if done well, will form the basis of the transformation of our public services. With two conditions: officials to be trained and held accountable to understand and apply (those tested last year whose results we don’t know). We are doing things that other countries have done 5-6-7 years ago.
  • speaking of which, the law that prohibits the request for copies, the taxation of xerox and the like. Sad that we need a law for such a thing.
  • ITU-PP, which took place in Bucharest in the fall of 2022. I didn’t write about it at the time, but such a conference of an international organization with a global beat has brought visibility to Romania in terms of digital technology, with an emphasis on telecommunications. Context: ITU = International Telecommunications Union, it is an organization where states agree on some telecommunications standards for the benefit of all. For example, the JPEG standard for digital images was agreed upon within ITU in the early 90s.
  • the digitalization caravan. A good idea, I say. To go to the grass roots and explain to them there in their environment what and how can be done. So far, in pilot system
  • launch of the PNRR call for digitalization of SMEs. Projects can be submitted even in 2023, the conditions are OK or weird, depending on how you look at them. If I understood correctly, you are asked to certify an IT auditor to increase the digital intensity score for your company. And that IT auditor must come from a list approved by ADR, and that list is quite short. And the digital intensity score implies both investments, such as the purchase of ERP platforms or the development of a website or social media presence. Ok, it also implies the integration of AI solutions. But, given the extremely low score of digital technology integration in Romanian companies, such a requirement seems at least misplaced. With such a mixed result, let’s move on to what didn’t go well. Many here too.

What didn't go well at the national level?

Ok, where do we start? The order is totally random and the list is non-exhaustive:

  • The call for digitalization of universities through PNRR funds – launched, sent projects, decided projects in less than a month. It was good that this call asked for digitalization strategies of universities, but which some universities had not had and did so quickly – beforehand. I wrote about it here. Isn’t it still too little time to put such a big and strategic project on paper for any university?
  • The institutional ping-pong that affects the progress of digital transformation. We do not have a clear prioritization of this field, high-level support and a „push” of this field. Let’s be clear, European examples show that digital transformation works when it is close to the center of power. All the more valid in Romania, where the distance from power, according to the Hofstede index, shows us that we value centralization of power and accept hierarchical structures and work well in such conditions.
  • The Law on Cybersecurity and Defense of Romania. Formal public consultation, disinformation combated with the help of SRI, which disinformation becomes a threat to Romania’s security, and other at least debatable provisions. Context here.
  • The quasi-nonexistence of the National Council for Digital Transformation, an advisory body that should be very present and involved. With an approximate number of 300 members, according to ADR, it was relaunched last year, but without too much public activity. As a result, on its page, in the events section it reads like this: There are no upcoming evenimente.

 

What we had to learn for 2023

On the other hand, there are upcoming events regarding digital transformation for 2023. We will look ahead to next year, but we must recap the lessons of 2022 and start from this blank slate:

  • One is what you write on paper, the other can be in implementation. It’s no use achieving milestones if these results are challenged by those who know and by civil society (see government cloud, cyber security law)
  • We have money for the national and European level, but let’s not forget the much-loved convergence. The way we spend money from European funds and from the PNRR must justify the achievement of country targets for the Digital Decade.
  • And for the EU, 2023 seems to be a decisive year for implementation. The DSA and DMA provisions will come to the fore, and Member States must prepare because they will have national responsibilities, such as representatives in the European body for digital services, which have not yet been appointed 🙂 Let’s not forget about data governance, about which almost nothing has been written in the public space. Let’s prepare for citizens confused by data distribution requests.
CiteșteSalvează

Ce învățăm din anul 2022. Ediția de politici digitale

In România, Uniunea Europeană
De Mirela Marcut
12 minute

Această postare a început cu o idee în cap, anume aceea de a prezenta ce ne așteaptă în anul 2023, dar pe măsură ce scriam mi-am dat seama că ideea că e un an nou și că uităm ce a fost anul trecut creează această mentalitate de blank slate unde poate uităm să aplicăm lecțiile din anul precedent.

Ce ne așteaptă în 2023 în domeniul politicilor digitale? An nou, rezoluții noi. Cu toții știm cum e. Umplem sălile de fitness din primele zile, cumpărăm agende să le transformăm în jurnale și decidem să nu mai utilizăm social media atât de mult. Dar cât din ceea ce ne propunem ducem la bun sfârșit? Și, mai ales, cum le ducem la bun sfârșit? Am creat DigitalPolicy mai degrabă pentru a răspunde la cea de-a doua întrebare în ceea ce privește strategiile, viziunea, planurile ce privesc integrarea tehnologiei digitale în toate fațetele vieții noastre. Cu această întrebare vreau să încep postările anului 2023 pe această platformă: ce s-a petrecut bine sau rău în tot ce înseamnă transformare digitală? De obicei, bilanțurile au loc la final de an, urmând să luăm niște învățăminte pentru anul următor. Dar uităm un lucru: adesea, în mintea noastră gândim un an nou ca un „blank slate”, adică o pagină goală unde putem să luăm lucrurile de la zero. Dar cum rămâne cu lecțiile anului precedent atunci? Luăm lucrurile de la zero sau măcar pornim de la 1?

 

Nivelul european

Ce a mers bine la nivel european în ceea ce privește transformarea digitală?

Enumerare non-exhaustivă. Sunt foarte deschisă la alte propuneri 🙂

  • (Digital Services Act și Digital Markets Act) au fost adoptate noi reguli care guvernează activitatea platformelor – cu un bullseye aproape direct către companiile BigTech. Ce înseamnă asta pentru noi? Începând cu anul acesta, ar trebui să scăpăm de acele enervante cookie banners, să putem vedea ce se află în spatele unei simple căutări online, adică modul în care lucrează algoritmii care decid conținutul pe care-l vedem online, vom avea exact de ce am fost țintiți de o anumită reclamă, iar marile platforme vor trebui să treacă prin evaluări de risc, să dea acces mai larg cercetătorilor care vor să „se uite sub capota” sistemului. Mai multe despre acestea am mai scris aici și aici.

Ca paranteză: Recent am citit o carte, Network Propaganda, care trasează foarte științific parcursul dezinformării din anii 2016-2018 în SUA. Deși autorii nu sunt de acord că DOAR rețelele sociale au influențat alegerile americane (fiind foarte convingători în argumentul lor), ei cer acces mai puțin restricționat la datele de utilizare pe care le posedă rețelele sociale pentru a putea cerceta mai îndeaproape efectele acestora. Și au făcut această cerere încă din 2018. La americani încă nu s-a întâmplat asta.

  • (Digital Governance Act) a fost adoptată propunerea de regulament privind guvernanța datelor. Datele sunt un element semnificativ în pregătirea sistemelor de inteligență artificială, spre exemplu. Te pot ajuta să cunoști mai bine cetățenii și să iei decizii mai bune. Dar ce te faci când toate datele din sectoarele public și privat sunt despărțite de ziduri sau sunt „stocate” în așa-numitele „silozuri”? Mai pe scurt, fiecare cu datele lui. Regulamentul își propune să ușureze circulația datelor, dar să respecte confidențialitatea și drepturile subiecților de date (adică ale noastre), așa că ne trezi în viitorul apropiat cu cereri prin care ni se cere acordul să ne distribuim datele anonimizate pentru dezvoltarea de produse noi. Nu e un lucru rău, dar avem nevoie de cetățeni informați care să știe cum și de ce se întâmplă asta și nu avem nevoie de paranoia și dezinformări aici. Am scris mai în detaliu despre acest regulament aici.
  • Comisia a lansat și statele membre au aprobat Declarația Europeană a Drepturilor și Principiilor Digitale. Acest document ar trebui să stea la baza oricărei inițiative de politică publică la nivel național și pornește de la cinci puncte principale: transformare digitală centrată pe oameni, solidaritate și incluziune, libertate de alegere, participarea la spațiul public digital și siguranță, securitate și capacitate de acțiune. O puteți citi aici.
  • Comisia a lansat și statele membre au aprobat, cu greu, programul de guvernanță a Deceniului Digital cu responsabilitățile pentru realizarea țintelor pentru 2030. Mai pe scurt: cum vor colabora instituțiile europene cu statele membre și cum le va impinge aceasta de la spate să lucreze și să raporteze ce au făcut pentru atingerea țintelor europene, cum ar fi 100% servicii publice digitale, până în anul 2030. Zic cu greu, pentru că statele membre n-au vrut să accepte un mecanism propus de Comisia Europeană prin care aceasta putea să ceară explicații și măsuri corective dacă statele membre nu-și fac treaba ca lumea. Deci, a înviat convergența. De data asta digitală.
  • Comisia a lansat câteva propuneri de regulamente cel puțin interesante. Chips Act se numără printre ele, un efort european pentru a stimula producția internă de chipuri, chestiile alea micuțe care stau la baza oricărui dispozitiv electronic, de la laptop până la mașina de spălat vase sau mașină. Interoperable Europe Act este altă propunere interesantă care va fi în negocieri începând cu acest an, pentru că-și asumă să creeze obligații de gândire a unor servicii publice direct interoperabile cu nivelul european încă de la crearea acestora.
  • lansarea platformei pentru evaluarea competențelor digitale. Încercați-o, e foarte OK!
  • multe plângeri și multe amenzi pentru companiile BigTech în ceea ce privește acordarea consimțământului colectării datelor personale. Printre cele mai importante se numără apariția formularului de consimțământ cu ACCEPTĂ și RESPINGE cookies pentru platformele mari, cum ar fi Google. Detalii aici.

De ce sunt acestea lucruri bune? În primul rând, sunt lucruri bune pentru nivelul european. Majoritatea legislației propuse mai nou pe transformare digitală este sub formă de regulament, adică aplicabil direct, semn că avem de-a face cu mai multă integrare europeană pe acest palier al politicilor digitale. În același timp, asta înseamnă că statele membre negociază mai mult timp pe o propunere de regulament pentru că se aplică direct și nu mai au așa mare masă de manevră să personalizeze în legislația națională. Asta mai înseamnă că se diluează prevederile ca să convină tuturor, în virtutea obținerii celui mai mic numitor comun.

În al doilea rând, regăsim aspecte care țintesc direct nivelul cetățenesc. Drepturi în spațiul online, mai multă acțiune statală către avansul tehnologiei digitale prin implementarea programelor naționale de redresare de reziliență și asumarea efortului comun european pentru îmbunătățirea vieții europenilor.

Finally, e vorba de acea viziune europeană privind transformarea digitală, principalul lucru care poate face diferența la nivel internațional. Exportul de valori și reguli pentru spațiul online. Influența regulilor europene la nivel internațional. Americanii se uită cu jind, așa cum am mai scris.

 

Ce nu a mers bine la nivel european în ceea ce privește transformarea digitală?

Enumerare non-exhaustivă. Again, sunt foarte deschisă la alte propuneri 🙂

  • Cu cât avansează aplicarea GDPR, cu atât ne dăm seama că poate regimul de aplicare nu funcționează chiar OK. Speța interesantă e a autorității irlandeze, care e vioara întâi în verificarea respectării GDPR în cadrul marilor platforme cu sediul european în Irlanda. Adesea această autoritate pare că ține isonul companiilor în unele decizii pe care le ia. Exemplu aici sau aici.
  • Diluarea unor propuneri de regulamente ca urmare a lipsei de consens cu privire la viziunea pentru economia digitală, așa cum am descris mai sus.
  • Întârzierea realizării planurilor naționale pentru convergența digitală, adică mai exact ce vor face statele membre pentru atingerea țintelor Busolei Digitale. Asta a fost ca urmare a lipsei de consens dintre state despre cum să funcționeze mecanismul de guvernanță.
  • Propunerea de legislație de stabilire a normelor de prevenire și combatere a abuzului sexual asupra copiilor. Are aplicare atât offline, cât și online, dar organizațiile pentru drepturile digitale au ridicat semnale de alarmă cu privire la faptul că regulamentul poate permite supravegherea extinsă a comunicațiilor online ale cetățenilor pentru scanarea după astfel de conținut ilegal. Mai multe detalii aici.

Nivelul național

Ce a mers bine la nivel național?

Pff, nici nu știu cum să le încep aici. Multe lucruri noi au fost făcute, discutate, aprobate, dar deocamdată nimic în directă implementare. Multe lansări, programe-pilot. Pare că anul 2022 a fost un an al aprobărilor, sper ca 2023 să fie anul implementărilor. Nu mai zic despre adoptarea unor legi și strategii doar pentru a bifa jaloane și ținte PNRR, dar care s-au realizat cu puțină dezbatere publică în acest sens. Oh, wait, suntem la lucruri bune. Listă non-exhaustivă:

  • (asta e și cu bătaie europeană și locală) aprobarea programelor operaționale, în special POCIDIF și POR-uri pe fiecare regiune în parte. Acestea din urmă vor fi gestionate la nivel regional și vor conține măsuri pentru digitalizarea sistemului public (unele zic digitalizare, altele zic transformare digitală), pentru smart city, iar POCIDIF țintește lucruri cu bătaie națională, cum ar fi operaționalizarea unui centru de excelență privind inteligența artificială. Mai multe am enumerat aici. Gârla de bani deja îşi arată faţa urâtă. Vom avea de lucru în anii următori pentru a urmări risipa de bani pe tehnologie care n-a adus nimic bun în plus.
  • realizarea evaluării competențelor digitale ale funcționarilor publici. Da, s-a făcut! Rezultatele nu le știm, sau nu vor să le știm deocamdată, dar bănuiesc că ar putea fi trecute la „ce nu a mers bine”.
  • legea privind interoperabilitatea și cloud-ul guvernamental. Le trec împreună că sunt gândite ca un pachet. Acestea sunt exemple de lucruri care, dacă se execută bine, vor sta la baza transformării serviciilor publice de la noi. Cu două condiții: funcționarii să fie instruiți și responsabilizați să înțeleagă și să aplice (aceia testați anul trecut ale căror rezultate nu le cunoaștem). Facem lucruri pe care alte state le-au făcut în urmă cu 5-6-7 ani.
  • apropo de asta, legea care interzice solicitarea de copii, taxarea xeroxului și alte cele. Trist că ne trebuie o lege pentru așa ceva.
  • ITU-PP, care a avut loc în București în toamna anului 2022. Despre asta nu am scris la momentul acela, dar o astfel de conferință a unei organizații internaționale cu bătaie mondială a adus vizibilitate României în ceea ce privește tehnologia digitală, cu accent pe telecomunicații. Context: ITU = Uniunea Internațională a Telecomunicațiilor, e o organizație unde statele cad de acord cu privire la unele standarde de telecomunicații pentru beneficiul tuturor. De exemplu, standardul JPEG pentru imagini digitale a fost agreat în cadrul ITU la începutul anilor 90.
  • caravana digitalizării. O idee bună, zic. Să mergi la firul ierbii să le explici acolo în mediul lor ce și cum se poate face. Deocamdată, în sistem de pilot
  • lansarea apelului PNRR pentru digitalizarea IMM-urilor. Proiectele se pot depune inclusiv în 2023, condițiile sunt OK sau ciudate, în funcție de cum te uiți la ele. Dacă am înțeles corect, ți se cere certificarea unui auditor IT pentru creșterea scorului de intensitate digitală pentru compania ta. Iar acel auditor IT trebuie să vină dintr-o listă aprobată de ADR, iar lista aceea e destul de scurtă. Iar scorul de intensitate digitală presupune atât investiții, cum ar fi achiziția de platforme de tip ERP sau dezvoltarea unui site sau a prezenței pe social media. Ok, presupune și integrarea de soluții de inteligență artificială. Dar, având în vedere scorul extrem de scăzut al integrării tehnologiilor digitale în companiile românești, o astfel de cerință pare cel puțin deplasată. Cu un astfel de rezultat ambivalent, să trecem și la ce nu a mers bine. Multe și aici.

Ce nu a mers bine la nivel național și local?

Ok, de unde începem? Ordinea e total aleatorie și lista non-exhaustivă:

  • apelul pentru digitalizarea universităților prin fonduri PNRR – lansat, trimis proiecte, decis proiecte în mai puțin de o lună. A fost bine că acest apel a cerut strategii de digitalizare ale universităților, dar pe care unele universități nu le avuseseră și le-au făcut așa de repede- înainte. Am scris despre asta aici. Nu e totuși cam puțin timp la dispoziție să pui pe hârtie un astfel de proiect mare și strategic pentru orice universitate?
  • ping-pong-ul instituțional care afectează mersul transformării digitale. Nu avem o clară prioritizare a acestui domeniu, o susținere la nivel înalt și o „împingere” a acestui domeniu. Să ne înțelegem, exemplele europene ne arată că transformarea digitală funcționează atunci când se află aproape de centrul puterii. Cu atât mai valabil în România, unde distanța față de putere, conform indexului lui Hofstede, ne arată că prețuim centralizarea puterii și acceptăm structurile ierarhice și lucrăm bine în astfel de condiții.
  • Legea privind securitatea și apărarea cibernetică a României. Consultare publică formală, dezinformare combătută cu ajutorul SRI, care dezinformare devine amenințare la adresa securității României, și alte prevederi cel puțin discutabile. Context aici.
  • cvasi-inexistența Consiliului Național pentru Transformare Digitală, un organism consultativ care ar trebui să fie foarte prezent și implicat. Cu un număr de aproximativ 300 de membri, conform ADR, a fost relansat anul trecut, dar fără prea multă activitate publică. Ca urmare, pe pagina acestuia, la secțiunea evenimente scrie așa: There are no upcoming evenimente.

 

Ce-am avut de învățat pentru anul 2023

Pe de altă parte, there are upcoming evenimente în ceea ce privește transformarea digitală pe anul 2023. Urmează să ne uităm și către anul viitor, dar trebuie să recapitulăm lecțiile anului 2022 și să începem de la ele acest blank slate:

  • una e ce scrii pe hârtie, alta poate fi în implementare. Degeaba îndeplinim jaloane, dacă aceste rezultate sunt contestate de către cei care se pricep și de către societatea civilă (vezi cloudul guvernamental, legea privind securitatea cibernetică)
  • avem bani gârlă pentru nivelul național și european, dar să nu uităm de mult-iubita convergență. Modul în care cheltuim banii din fondurile europene și din PNRR trebuie să justifice atingerea țintelor de țară pentru Deceniul Digital.
  • Și pentru UE, 2023 pare că e an decisiv pentru implementare. Vor veni în față prevederile DSA și DMA, iar statele membre trebuie să se pregătească pentru că vor avea responsabilități naționale, cum ar fi reprezentanți în organismul european pentru servicii digitale, care încă nu au fost numiți 🙂 Să nu uităm și despre guvernanța datelor, despre care nu s-a scris aproape nimic în spațiul public. Să ne pregătim pentru cetățeni dezorientați de cererile de distribuire a datelor.

 

Image by pch.vector on Freepik
CiteșteSalvează

Un manifest pentru orașul inteligent

In Orașe, România
De Mirela Marcut
6 minute

Acum 3 săptămâni, sărbătoream 2 ani de Digital Policy cu o serie de replici care „m-au încurajat” de-a lungul celor 2 ani să continuu. Una din ele pe care am auzit-o chiar cel mai mult ține foarte mult despre comportamentul și atenția sau lipsa de atenție pe care o avem în online: „Da, am văzut că ai scris ceva pe net…cam lung”. A doua replică pe care o aud chiar des: „cam mică nișă ți-ai găsit”. Cele două replici invariabil duc la acest meme:

Factz Facts GIFfrom Factz GIFs

Ei, iată că am scris iarăși ceva lung și așa de o nișă mai mică (să trăiți, galeria!). Azi vreau să vorbesc despre Manifest pentru Orașul Inteligent, la care am lucrat din greu anul acesta la sugestia prietenilor de la UrbanizeHub. La ce te ajută?

  • ca lider local – îți poți seta câteva principii directoare pentru ceea ce vrei să finanțezi cu fonduri europene pentru orașul tău – în materie de tehnologie
  • ca cetățean – poți urmări logica inițiativelor de smart city din orașul tău și poți să-i tragi de mânecă pe liderii locali dacă nu gândesc și implementează proiecte cu adevărat impact pentru tine
Am prezentat Manifestul pentru Orașul Inteligent la super-aniversarea de 5 ani de UrbanizeHub, care a avut loc pe 14 decembrie în București. Puteți regăsi înregistrarea prezentării aici, iar înregistrarea întregului eveniment este disponibilă aici.

Ce am gândit

Totul a pornit de la viziunea pe care DigitalPolicy și UrbanizeHub o au în comun. Ei zic orașe pentru oameni, DigitalPolicy zice politici digitale locale centrate pe oameni. Potato – Potato, cum zice americanul. Ei zic că oamenii trebuie să contureze orașe pentru oameni, DigitalPolicy remarcă faptul că adesea povestea orașului inteligent este despre tehnologie și nu este despre oameni. Cum anume? Păi, cu poza asta folosită ca titlu de exemplu:

În prim plan, tehnologia. În plan foarte pierdut în josul imaginii – oamenii. Ceva nu e în regulă cu imaginea asta și trebuie intervenit. Aici intervine Manifestul pentru Orașul Inteligent – am încercat să aducem laolaltă atât experiențe, bune practici, cât și oportunități de finanțare prin fondurile europene sau chiar soluții deja implementate la nivel național și internațional. De ce? Scopul a fost să facem din Manifest un „one stop shop” pentru comunitățile urbane inteligente la nivel de inspirație, idei și oportunități.

Ce a ieșit

În primul rând, a ieșit un manifest, definit ca o declarație prin care o entitate își face cunoscută în mod public programul, hotărârile, concepțiile, intențiile etc. O altă definiție arată că manifestul este un text cu conținut politic, răspândit pentru a determina acțiuni imediate. Manifestul nostru nu e unul politic, desigur. Dar este gândit și pentru a-l răspândi și a determina acțiuni imediate. De ce? Pentru că, așa cum arată și Manifestul, există destulă inspirație, destule idei și surse de finanțare pentru a pune în aplicare crezul nostru. Manifestul are patru părți principale. Să le luăm pe rând.

Manifestul propriu-zis

Cele opt principii stau la baza orașului inteligent pentru oameni.

Sursă: elaborare proprie

Expertiză

Am chestionat 12 experți din domenii conexe și complementare politicilor publice – din sectorul public, din consultanță, mediul academic, inovare și business.

Sursă: elaborare proprie pe baza informațiilor din chestionarele adresate experților

Surse de finanțare

Aici a fost mai complicat decât mă așteptam. Ce a ieșit este o colecție de idei de finanțare din fondurile europene pentru orașe inteligente, de la PNRR la POR pe fiecare regiune de dezvoltare în parte. Această secțiune a suferit diverse modificări, având în vedere că majoritatea programelor consultate se afla încă în negociere cu Comisia Europeană și a fost necesar să intervenim constant pentru updates. De altfel, Manifestul se sincronizează aproape perfect cu lansarea tuturor programelor operaționale regionale care a avut loc în noiembrie-decembrie și vine cu un limbaj simplu de înțeles pentru administrația locală în ceea ce privește posibilitățile de finanțare și cerințele de eligibilitate.

Sursă: elaborare proprie

Inspirație

Degeaba vii cu surse de finanțare, dacă nu te poți inspira să vezi ce au mai făcut alții, astfel că manifestul se încheie cu o serie de proiecte-inspirație din România și Europa, pe fiecare din cele 9 domenii tematice pe care le-am identificat în analiza surselor de finanțare. Simple, dar complexe, cum este ideea relativ simplă de a reintroduce tramvaiul în Reșița. Complexe, care simplifică viața administrației publice, cum sunt platforma de date pentru oraș sau rețeaua LoRaWAN pentru colectarea de date. Proiectele de tip inspirație arată că, oricât de complicat ar putea părea limbajul birocratic specific proiectelor europene și oricât de atrăgătoare sunt finanțările de dragul finanțărilor, proiectele cele mai bune sunt cele mai utile pentru comunitate.

Manifestul pentru orașul inteligent este disponibil aici. Am demonstrat, deci, că în alte locuri și în alte contexte, nișa asta chiar nu e mică, e chiar mare. O demonstrează și deschiderea experților pentru a da input pentru administrațiile publice și multitudinea de surse de finanțare disponibile (și nici nu am cuprins alte tipuri de fonduri la nivel european!).

În loc de final...

Am muncit la acest manifest aproape un an întreg. Munca de coordonare, de citire și explicare a oportunităților de finanțare sau selecție a surselor de inspirație n-a fost chiar ușoară. Iar acum scriu acest articol cu ajutorul lui Notion, un program de management de proiecte, care tocmai azi mi-a dat dreptul să utilizez noul său asistent AI. Așa că, în loc de final, îl las pe Notion AI să îmi ia locul și să rămân cu o întrebare: oare putea Notion AI să producă ceva similar sau mai bun decât Manifestul pentru orașul inteligent?

Cinci motive pentru care Orașele Inteligente trebuie să fie centrate pe oameni

  1. Orașele inteligente îmbunătățesc calitatea vieții prin oferirea unor servicii și soluții digitale care să faciliteze accesul la informații și activități. Acestea trebuie să fie concepute în primul rând pentru a servi intereselor și nevoilor cetățenilor și abia apoi să îmbunătățească eficiența administrativă.
  2. Orașele inteligente trebuie să fie deschise către cetățeni și trebuie să le ofere posibilitatea să își exprime opiniile și să participe la procesul de luare a deciziilor. Acest lucru poate fi realizat prin intermediul tehnologiilor de votare electronică și prin implicarea cetățenilor în dezbateri și consultări publice.
  3. Orașele inteligente trebuie să ofere cetățenilor un acces echitabil la informații și servicii, indiferent de statutul social, etnic, economic sau de locație. Acest lucru poate fi realizat prin soluții de e-guvernare, prin intermediul cărora toți cetățenii pot avea acces la informații și servicii, inclusiv la educație și sănătate.
  4. Orașele inteligente trebuie să fie sigure, mai ales în ceea ce privește protecția datelor personale și utilizarea lor în mod echitabil. Pentru aceasta, trebuie adoptate măsuri de securitate și se impune respectarea principiilor GDPR.
  5. Orașele inteligente trebuie să fie sustenabile și să reducă impactul negativ asupra mediului înconjurător prin implementarea de soluții de eficiență energetică și utilizarea de energii regenerabile. Acest lucru va contribui la reducerea emisiilor de carbon și la crearea unui mediu mai sănătos pentru cetățeni.

 

CiteșteSalvează

EU Digital Policy for Dummies – partea a III-a

In Uniunea Europeană
De Mirela Marcut
8 minute

Această scurtă postare face parte din seria aniversară DigitalPolicy, numită EU digital policy 4 dummies, prin care încercăm să explicăm pe înțelesul tuturor ceea ce schimbă, modifică, alterează, îmbunătățește sau înrăutățește Uniunea Europeană în spațiul digital cu ajutorul propunerilor sale de legislație. De ce? Păi, am stabilit deja că UE comunică mult, nu neapărat prost, dar într-un mod în care nu prea ajunge la cetățeni. Pune asta lângă un domeniu așa complex cum e tehnologia și îți iese un jargon birocratic de toată frumusețea pe care nu-l înțelege nimeni.

Partea I e aici – despre Actul privind Guvernanța Datelor. Partea a II-a este aici – despre Cadrul European privind Identitatea Digitală.

Precizare importantă pentru cei care se pricep: o să vedeți aici unele detalii care lipsesc sau niște lucruri simplificate destul de mult. That’s the point.

 

Interoperable Europe Act - for dummies

Care e problema?

Greu de descris care e problema care a cauzat necesitatea unei alte reglementări europene cu privire la spațiul digital. Până și pentru UE cred că e greu, din moment ce răspunsul la întrebarea „ce este interoperabilitatea?” de pe pagina informativă a Comisiei Europene începe cu etimologia cuvântului 🙂

Să încerc și eu atunci. Ca membri ai Uniunii Europene, circulăm, muncim, învățăm în diverse locuri din Uniunea Europeană. Ca să facem asta legal, e inevitabil că vom trece pe la diverse instituții ale statului în care ne desfășurăm în mod curent activitatea pentru diverse situații, de la înregistrarea domiciliului până la cereri de pensionare și așa mai departe. Iar în momentul de față, administrațiile publice ale statelor membre funcționează cam ca statul român: una nu are acces la datele celeilalte, serviciile sunt fragmentate, unele administrații folosesc anumite aplicații pe care altele nu le recunosc și așa mai departe. Deci, noi trebuie să fim purtătorii de hârtii și documente din stânga în dreapta. First first world problem. Noi, românii, suntem obișnuiți cu asta 🙂

De ce se întâmplă asta? Nu că n-am fi avut până acum cadrele pentru a coopera și a face schimb de date și informații. De exemplu, avem portalul Your Europe, care ne permite să accesăm informații și posibile servicii publice din alte state. Nu e suficient, din păcate. Fiindcă schimburile de informații date de tot mai frecventele interdependențe dintre statele UE vor fi tot mai mari și fiindcă serviciile se vor tot digitaliza, iar hârtiile de purtat vor dispărea, ceva trebuie să se schimbe și la nivelul Uniunii Europene. Mai mult, dacă iei în calcul de la început ideea că vei crea aplicații pentru servicii publice care vor trebui să comunice cu altele din alte state, atunci te vei gândi de la început cum să faci să nu pară totul cârpit și făcut pe genunchi. Aceasta este a doua problemă pe care UE vrea s-o adreseze, o așa-zisă second first world problem.

Care e soluția?

Interoperabilitatea. Și încurajarea interoperabilității.

Interoperabilitatea pare că e pe toate gardurile. Sau mai degrabă statul român a venit mai târziu la petrecere, dacă doar anul acesta a venit cu propria sa lege pentru interoperabilitate. În condițiile în care alte state europene au acest cadru legal și profită de el de câțiva ani buni.

În cazul UE, aș zice că soluția e mai multă interoperabilitate și mai multe stimulente de a lucra împreună pentru a aduce serviciile publice laolaltă. Asta presupune și gândirea din start a unor servicii care pot comunica unele cu altele, cum ar fi accesul la datele cu privire la vechimea în muncă, spre exemplu.

Soluția aleasă de către Comisia Europeană este Actul privind Europa Interoperabilă (încă nu am găsit denumirea oficială tradusă – Interoperable Europe Act). Ce presupune? Printre multe altele, sunt patru mari stipulări:

  • cooperare mai structurată între statele membre pe acest subiect – cooperare care va include și autoritățile sub-naționale, anume orașele sau județele
    • fiecare stat va avea un reprezentant în Interoperable Europe Board – în cadrul căruia se vor gândi măsuri concrete de cooperare și resurse comune pentru a aduce serviciile publice mai aproape
  • instituțiile publice vor trebui să realizeze evaluări de impact asupra oricăror aplicații noi sau schimbări ale aplicațiilor existente. Mai precis, înainte de a face schimbări, ele vor trebui să evalueze dacă aceste schimbări gândite vor afecta interoperabilitatea cu alte sisteme din alte state membre. De exemplu, acest lucru va fi obligatoriu atunci când aplicațiile noi dezvoltate sunt finanțate din fonduri europene
  • crearea unui portal unde se vor putea încărca, distribui și reutiliza soluțiile de interoperabilitate pentru instituțiile publice. Instituțiile publice vor putea pune la dispozițiile soluțiile lor la cerere.
  • proiecte și măsuri de sprijin pentru sectorul public pentru a încuraja experimentarea chiar și atunci când cadrul legal nu există sau este limitat. Acesta este conceptul de regulatory sandbox. Aici putem include și cadrul de cooperare între autoritățile publice și companiile care realizează tehnologii pentru sectorul public (GovTech) permis de către regulament. Va exista sprijin din partea unei comunități europene pentru interoperabilitate, organizată din experți naționali în domeniu

Unde e acum?

Proiectul de regulament e „proaspăt ieșit din cuptor”. Comisia Europeană a publicat proiectul la final de noiembrie. Deci, e doar la stadiul de propunere, urmează la anul să intre în discuții cu Parlamentul și Consiliul.

Și cu ce mă ajută pe mine, cetățeanul, domnișoară?

Cam cum ne-a ajutat cu certificatul verde pe timpul pandemiei când nu puteai trece granița fără el. Cam asta a fost interoperabilitatea în acțiune. Ne-a ajutat că o aplicație făcută în țara noastră este recunoscută în altă țară.

Cum ar fi să fi avut mai multe contracte de muncă în mai multe state, iar completarea formularelor pentru calculul taxelor să se facă automat cu surse din mai multe țări?

Cum ar fi ca diplomele tale și toată informația legată de educația și pregătirea profesională pe care ai făcut-o să fie accesibilă direct unei alte instituții din străinătate? Asta fără ca tu să duci cu tine teancul de diplome ÎN ORIGINAL care să certifice ceea ce ai studiat.

Pe scurt, ți-ar ușura un pic viața și dosarul de acte de purtat dintr-o parte într-alta. Dar asta doar dacă ai treburi transfrontaliere, desigur.

Și cu ce mă ajută pe mine, decidentul, domnișoară?

Din ce în ce mai multe responsabilități la nivel de politici digitale pentru autoritățile publice române. Vine Actul privind Serviciile Digitale, care cere o instituție acreditată pentru supravegherea platformelor, apoi actul privind inteligența artificială are și el stipulări pentru autoritățile noastre, apoi mai vine Actul privind Guvernanța Datelor. Iată că o primă chestie pentru decidenți e că primesc o grămadă de lucru. Desigur, și propunerea de regulament pentru interoperabilitate vine cu noi responsabilități – de a avea un coordonator național pe interoperabilitate și de a monitoriza interoperabilitatea serviciilor publice digitale.

A doua chestie: având în vedere că noi de-abia din 2022 avem o lege privind interoperabilitatea, cumva am impresia că interoperabilitatea la nivel național se va construi deodată cu cea europeană. Ceea ce nu e un lucru rău neapărat. Și aici decidenții vor primi mai mult de lucru. Cum anume? Păi, degeaba comunică aplicațiile tale între ele, dacă nu înțelegi datele care circulă.

Un exemplu am văzut recent la Euronews, despre cum o pacientă din Portugalia s-a îmbolnăvit în Luxembourg și, fiindcă cele două state participă într-un proiect transfrontalier pentru servicii de sănătate, a mers la medic cu întreg istoricul său medical la dispoziție. Medicul a vorbit despre faptul că e important ca datele medicale să fie înțelese de „celălalt capăt” al firului și se refera aici, desigur, și la traducerea datelor din portugheză în franceză. Deci, nu e doar vorba despre chestiuni tehnice, ci și despre semantică, utilizarea aceluiași cod, și, desigur, despre posibilitatea unei traduceri.

A treia chestie și cea mai importantă ține tot de munca în plus realizată de instituțiile publice – pentru că trebuie să-și aducă expertiză pe interoperabilitate pentru a putea realiza acele evaluări de impact ÎNAINTE de a realiza schimbări cu privire la sistemele lor.

Până acum am adus vorba doar de muncă în plus, care, let’s face it, nu e întotdeauna de foarte mare ajutor pentru decidenți. Dar studiile pe care le-am citit despre serviciile publice digitale, un exemplu aici, arată că problemele de încredere pe care administrația publică le are pot fi remediate cu servicii proactive și „venirea în întâmpinarea” cetățenilor.

Thats A First World Problem Neil Degrasse Tyson GIFfrom Thats A First World Problem GIFs

Probleme, Gogule?

Deocamdată e prea fresh propunerea pentru ca Gogu să găsească probleme cu propunerea de legislație. Deci, mai jos veți regăsi speculațiile mele.

Cea mai clară va fi necesitatea menținerii securității sistemelor și a datelor care vor circula printre aceste noi sisteme care vor comunica mai des între ele. Adesea, vulnerabilitățile se află la intersecția a două astfel de sisteme.

Poate altă chestie care va cauza probleme va fi lipsa unui personal bine pregătit pentru a putea înțelege și evalua corect potențialul de interoperabilitate transfrontalieră a sistemelor IT, mai ales în state în care birocrația primează.

A treia chestiune va fi și aducerea interoperabilității la nivel local. Propunerea vorbește destul de mult și de implicarea administrațiilor locale sau regionale, care vor trebui și ele să realizeze astfel de evaluări de interoperabilitate. Desigur, cu sprijinul coordonatorului național și, probabil, se va realiza externalizat. Atât în cazul acestei chestiuni, cât și în cel al celei de mai sus, propunerea nu vorbește despre imposibilitatea externalizării acestor servicii pentru instituțiile publice.

Surse

Image by pvproductions on Freepik
CiteșteSalvează

EU Digital Policy for Dummies – partea a II-a

In Uniunea Europeană
De Mirela Marcut
6 minute

Această scurtă postare face parte din seria aniversară DigitalPolicy, numită EU digital policy 4 dummies, prin care încercăm să explicăm pe înțelesul tuturor ceea ce schimbă, modifică, alterează, îmbunătățește sau înrăutățește Uniunea Europeană în spațiul digital cu ajutorul propunerilor sale de legislație. Partea I e aici – despre Actul privind Guvernanța Datelor.

Precizare importantă pentru cei care se pricep: o să vedeți aici unele detalii care lipsesc sau niște lucruri simplificate destul de mult. That’s the point.

 

Cadrul european privind identitatea digitală 4 dummies

Care e problema?

Am pățit o chestie în Germania. M-am dus la bancă să-mi fac un cont ca să-mi intre bursa postdoctorală și, normal, mi-a cerut buletinul. I-a trebuit doamnei de acolo minute bune să se prindă ce e cu el. Mai precis, nu înțelegea care e data nașterii și îmi tot cerea un cod de identificare, așa că eu îi arătam tot CNP-ul și nu m-a crezut că acela e. Așa că a deschis un fișier PDF care conținea toate tipurile de documente de identificare de la nivelul UE să verifice acolo dacă chiar n-o „vrăjesc”. Dacă aveam portofelul digital cu identitatea mea, adică un fel de buletin virtual care să se afle în aplicația de Wallet de la telefon, treaba era mult mai simplă și nu eram speriată că nu-mi poate deschide cont.

Foarte-foarte pe scurt, asta e principala problemă, anume necesitatea unei soluții digitale, ușor de „citit” la nivelul tuturor statelor membre, să fie multifuncțională și să îți permită să controlezi la ce date dai acces. De exemplu, la bancă trebuie să arați o grămadă de chestii, dar în alte locuri trebuie să-ți demonstrezi doar vârsta sau trebuie să dai doar numele, nu și adresa și toate cele. Să nu mai zic că ai putea să ai și oportunitatea de a semna electronic unele documente.

Care e soluția?

Soluția este acest regulament pentru facilitarea utilizării identității digitale la nivel european. Mecanismul va fi cam așa (cu rezerva că, fiind încă în fază de negociere, unele lucruri se mai pot schimba):

  • statele vor realiza propriile aplicații pentru utilizarea identității digitale, pe baza unui set de standarde și instrumente tehnice la care se lucrează încă din faza asta decizională. Detaliu semnificativ: statele NU sunt obligate să le realizeze, regulamentul nu creează obligații în acest sens
  • în același sens, nici cetățenii NU vor fi obligați să-și instaleze aplicația sau să utilizeze acest sistem. Dar, dacă îl au și îl utilizează în statul lor de reședință, vor putea să se identifice la distanță sau să utilizeze sistemul în alte circumstanțe transfrontaliere, pentru că portofelul digital va trebui recunoscut în celelalte state membre
  • aceste aplicații vor trece printr-o evaluare de conformitate pentru a se asigura că respectă cerințele europene, evaluare realizată de entități publice sau private decise la nivel de stat membru
  • identificarea de acest tip se va putea realiza în următoarele sectoare: transport, energie, banking, servicii sociale, sănătate, utilități publice, servicii poștale, infrastructură digitală, telecom sau educație. Sectorul public va fi obligat să accepte utilizarea acestui sistem, chiar dacă nu și-l dezvoltă pe al său propriu ca stat național
  • companiile sau instituțiile care se vor baza pe acest sistem pentru identificarea cetățenilor vor trebui să comunice statului membru în care sunt stabilite că intenționează să se folosească de acest sistem și tipurile de utilizări intenționate

Unde e?

Regulamentul se află în procedură decizională, adică a parcurs traseul de la Comisie la Parlamentul European și Consiliu, care acum negociază texte de compromis care să le convină tuturor. Nu a intrat în vigoare. ÎNCĂ. Estimarea este că ar putea fi operațional deja din 2024. Mai e doar un an 🙂

De asemenea, regulamentul aduce noutăți față de cadrul precedent, numit eIDAS, menit și el să creeze standarde și recunoaștere transfrontalieră pentru identificarea electronică și pentru semnătura aferentă.

Și cu ce mă ajută pe mine, cetățeanul, domnișoară?

În viața reală dăm peste o grămadă de situații în care trebuie să ne dovedim identitatea și, eventual apoi, să ne autentificăm. Acum la noi copia de buletin circulă adesea pe whatsapp, deși această acțiune e oarecum împotriva principiilor GDPR. Un astfel de sistem te poate ajuta să:

  • să te identifici mai ușor – la hotel, unde să nu mai completezi toate foile alea la check-in, la bancă – unde sistemul recunoaște toate datele tale
  • să semnezi electronic documente (va putea permite integrarea cu semnătura electronică calificată), doar că da, trebuie să ți-o procuri tu
  • noi vom avea cărți noi de identitate începând cu anul viitor și, conform UE, acestea vor putea fi aduse la zi pentru a fi compatibile și cu sistemul de tip wallet.
  • vei putea să decizi la ce date dai acces și la ce date nu dai acces, în funcție de necesitățile sectorului în care folosești sistemul de identificare (acesta este principalul „selling point” al UE pentru acest regulament)

Și cu ce mă ajută pe mine, decidentul, domnișoară?

Poate să ajute sau să încurce, astfel:

  • că ai, că n-ai sistem de identificare digitală, va trebui să accepți utilizarea altora din alte țări, deci investiții pe palierul acesta oricum sunt necesare
  • acest regulament se suprapune oarecum deja cu unele sisteme de identificare digitală sau altele care par a fi așa, anume cartea electronică de identitate sau alte proiecte în implementare în România. Doar că se vor completa, sau cel puțin așa e planul.
  • statul va trebui să verifice entitățile care vor alege să permită identificarea și autentificarea prin formula de portofel digital european

 

Thats A First World Problem Neil Degrasse Tyson GIFfrom Thats A First World Problem GIFs

Probleme, Gogule?

Când vine vorba de identitate, mai ales de modalitatea acceptată la nivel european de a dovedi că noi suntem noi, e de la sine înțeles că sunt probleme, Gogule:

  • probleme cu controlul și securitatea pentru partea de certificate digitale cu ajutorul cărora semnezi electronic – specialiștii dau vina pe necesitatea ca browserul de Internet să aprobe unele certificate de autentificare calificate de la prestatori de servicii de încredere aprobați de stat. Prea complicat, știu. Ideea e că adepții unui sistem mai liber la baza Internetului se ceartă cu cei care vor mai mult control guvernamental. E bine că se ceartă. Problema încă nu și-a găsit rezolvare.
  • alții mai comentează că regulamentul trebuie să se asigure că entitățile care se vor folosi de acest serviciu nu vor putea urmări cetățenii și crea profile de utilizator asupra lor. Cam ce fac companiile social media cu noi. Parțial, problema și-a găsit rezolvare: aceste entități vor stabili clar scopurile de utilizare a portofelului și se vor limita la acelea.
  • știm că vom putea stoca anumite date despre noi, dar nu știm cum anume, se va încărca direct un document, cum ar fi o diplomă, sau va exista doar niște date sub forma de atestări ale absolvirii unui anumit tip de studiu

Surse și foto:

Image by pvproductions on Freepik
CiteșteSalvează

EU Digital Policy for Dummies – partea I

In Uniunea Europeană
De Mirela Marcut
8 minute

Am spus o idee săptămâna asta studenților mei, care și pe mine m-a pus un pic pe gânduri. Sau poate că îmi era în subconștient după ce am făcut research pentru această serie (mult-întârziată) pe DigitalPolicy. În fine, ideea asta era: Și când mută un scaun în sediu, Comisia Europeană comunică public despre asta. Despre cum scaunul scârțâie pe podea, dacă are 3 sau 4 picioare. Comunicatul vorbește și despre necesitatea de a fi totuși 4 picioare pentru mai multă stabilitate. Apar și declarațiile oficialilor Comisiei cu privire la mutarea scaunului și așa mai departe. O spune într-un mod simplu și ușor de înțeles pentru cetățenii afectați de mutarea scaunului și de reverberațiile acestei decizii? Mai multă lume spune că nu (Sursa sursei: aici). O spune complicat, vorbește cu cuvinte de genul, „Comisia vrea să stimuleze dezvoltarea mobilității prin transplantarea poziției fizice a piesei de mobilier cu scopul maximizării spațiului”. Adică mută scaunul pentru a face loc.

Desprind două probleme aici care vin să complice și mai mult un domeniu și așa foarte complicat, cum este cel al politicilor publice digitale: comunică mult și/sau des, poate cu diferite tipuri de publicații – de la comunicate de presă la factsheets sau Q&A – și comunică într-un mod stufos, tipic birocratic. Rezultatul? Inițiative greu de înțeles, muntți de informație consultați doar de specialiști, informații care nu ajunge la presă și care presă nu prioritizează oricum inițiativele europene sau le prezintă ciuntit.

Aici vine DigitalPolicy to the rescue 🙂 Mi-a venit ideea acestei serii de tip „EU digital policy for dummies” pentru explicații pe înțelesul cetățenilor, dar și al decidenților (let’s face it, și aceștia au nevoie de explicații mai simple pe domeniul acesta) cu privire la:

  • strategii/legislație în curs de implementare
  • legislație în curs de negociere între cele trei instituții – Comisia, Parlamentul European și Consiliu
  • implicații pentru România.

Cum rezolvă asta problemele de comunicare menționate mai sus?

  • limbaj simplu și accesibil
  • limbaj centrat pe implicațiile pentru cetățeni, decidenți și România
  • dacă mutăm scaune, nu scriem despre asta 🙂

Promit că articolele din serie vor fi mai scurte și mai la obiect decât altele de pe site. Oricum va fi mai bine, zic eu, decât decizia Comisiei de a numi două propuneri de regulamente aproape la fel: Actul privind Guvernanța Datelor versus Actul privind Datele 🙂

Actul privind Guvernanța Datelor - 4dummies

Care e problema?

Activitatea ta online generează date, dar și activitatea boxei tale inteligente sau a televizorului tău inteligent. De la ce postezi pe social media, la cât timp stai acolo sau ce căutări audio îi ceri televizorului tău. Aceste date sunt ale tale? Sunt ale companiilor? Bună întrebare. Majoritatea companiilor din online cu care interacționez spun că sunt ale tale, dar le țin și le prelucrează pentru tine. Desigur, cu consimțământul tău scos adesea de la tine cu tot felul de trucuri.

De asemenea, sectorul public lucrează cu documente, cu software, generează și are acces la o grămadă de date care pot fi utile altora. Pentru scopuri benefice, desigur 🙂 Unele sunt date deschise, cum ar fi situația achitării taxelor și impozitelor din localitate sau banii cheltuiți din bugetul local pe diferite chestii. Acestea sunt disponibile public în mod automat. Sau ar trebui să fie.

Dar nu toate sunt date deschise, care și acelea trebuie puse la dispoziție într-un format deschis și prietenos la dispoziția celor care pot face lucruri cu ele – de la cercetare academică, la investigații jurnalistice până la antrenarea unui sistem de inteligență artificială (IA). Vorbim aici de statistici și date medicale, care au o anumită sensibilitate.

Care e problema? Datele pe care le generăm noi sau statul pot fi folosite și refolosite în mai multe scopuri, și pot ajuta la diferite inovații sau cercetări. Cum ar fi dacă pacienții cu hepatită ar putea da acces la datele lor pentru cercetarea unor noi tipuri de tratamente pentru hepatită? Problema e că datele sunt în silozuri și adesea nu sunt aduse laolaltă pentru a facilita acest lucru.

Care e soluția?

Soluția e să iei date de la mai mulți și să le aduci laolaltă. Soluția e să nu ții datele doar în curtea ta, atât în calitate de cetățean, cât și de stat sau companie privată. Acum suntem într-o structură de tip „fiecare cu a lui”, dar trebuie să trecem la ideea „ok, eu-ți dau ție, tu-mi dai mie, lucrăm împreună”. Asta e partea de guvernanță din titlul actului.

Soluția e un regulament – care se aplică direct în statele membre, deci și în România. Ce va permite?

  • reutilizarea unor date din tolba statului care nu intră în categoria de date deschise – cu respectarea anumitor reguli de confidențialitate.
  • posibilitatea ca noi, cetățenii, să dăm acces la datele produse de dispozitivele noastre sau de către noi ca să fie adunate de la mai mulți într-o altă tolbă pentru niște scopuri precise de cercetare, de exemplu. Se numește altruism în materie de date. Vom avea acces la un formular de consimțământ pentru asta – unic la nivel european.
  • crearea și responsabilizarea unor servicii de intermediere a datelor. Adică o companie care are poate să faciliteze unei firme sau unui institut de cercetare accesul la un anumit set de date. Cu anumite condiții.

Unde e acum?

Actul privind Guvernanța Datelor a fost votat și a intrat în vigoare anul acesta. Va fi aplicabil doar din septembrie 2023. Cam ca GDPR, adoptat în 2016, dar care a intrat în vigoare de-abia din 2018. Și atunci ne-a luat prin suprindere.

Și cu ce mă ajută pe mine, cetățeanul, domnișoară?

Direct, nu cu multe. Indirect, mai degrabă. Indirect pentru că, dacă totul merge bine cu regulamentul ăsta, s-ar putea să apară inovații, tratamente noi sau alte tipuri de software care s-au „antrenat” și pe baza datelor provenite și de la tine.

Foarte probabil, odată cu aplicarea acestuia regulament, vei primi formulare de la diferite entități de la care tu ai cumpărat poate un dispozitiv de tip Internet of Things (orice cu smart în față) ca să-ți dai acordul pentru reutilizarea datelor în alte scopuri. Nu te speria, aceștia, la fel ca producătorii, trebuie să respecte la rândul lor prevederile Regulamentului General pentru Protecția Datelor. Acest regulament nu reduce cu nimic prevederile GDPR. Din contră, reutilizarea datelor va trebui făcută trecând prin procedee tehnice, cum ar fi anonimizarea sau pseudonimizarea.

În același mod, va apărea o nouă chestie – altruismul în materie de date (data altruism) – la care foarte probabil că vei fi invitat/ă să faci parte. Mai simplu, sunt și acum organizații, se numesc cooperative de date, care te invită să contribui cu datele tale, care se adună într-o tolbă cu ale altora, și se pot folosi pentru diverse proiecte. Un astfel de exemplu vine din UK, se numește MiData. Ai ghicit, dacă e cooperativă, înseamnă că și tu vei fi șeful/a.

 

Și cu ce mă ajută pe mine, decidentul, domnișoară?

Ajută sau încurcă, depinde de valențele politice pe care le aveți. OK, aici sunt mai multe de zis.

  • vor exista cereri de reutilizare a datelor statului, iar acesta va trebui să le analizeze în virtutea scopurilor de reutilizare. Mai mult, va trebui să asiste entitatea în obținerea consimțământului pentru reutilizare direct de la sursă, adică de la cetățeni.
  • ca să ai și alte tipuri de date de dat, pe lângă cele deschise, e un pic de lucru, adică trebuie să le ai într-un format acceptabil la nivel de instituții publice. La date deschise, stăm relativ bine, la date în general….mai e de lucru
  • o astfel de legislație mai ajută cu bani 🙂 statul va putea cere o taxă de reutilizare, excepții fiind cercetarea științifică sau dacă solicitantul este un IMM.
  • fiecare stat va desemna o autoritate națională care se va ocupa de…certificarea „serviciilor de intermediere a datelor”, adică acele entități care facilitează accesul la anumite tipuri de date din sectorul privat, de exemplu. Mai mult, aceasta va avea un rol de monitorizare și supraveghere a acestor entități în activitatea lor să nu cumva să abuzeze de datele respective
  • last, but not least, o veste bună: entitățile din sectorul public nu vor fi obligate să permită reutilizarea datelor. Ele vor decide, dar vor exista cereri. Rămâne de discutat un pic aici despre lipsa de transparență a autorităților române de exemplu, care adesea nu dă acces nici la informații care ar trebui să fie publice din start.
Thats A First World Problem Neil Degrasse Tyson GIFfrom Thats A First World Problem GIFs

Probleme, Gogule?

Două probleme cu aplicabilitatea acestui regulament:

  • probabil că cetățenii vor primi formulare pentru consimțământ pentru așa ceva – cum vor înțelege ei cu adevărat la ce anume vor da acces? Într-adevăr, regulamentul cere ca exprimarea să fie simplă, limbajul accesibil etc. Dar, să nu uităm de acele cookie banners care nu prea sunt accesibile și simple și a trebuit să vină un alt regulament european – Digital Services Act – care să elimine aceste grozăvii.
  • încă un punct unic de contact pentru autoritățile naționale…încă o instituție supraaglomerată care va pune treaba asta cu guvernanța datelor în aplicare cu puținele resurse avute la îndemână. Să nu uităm care e situația autorităților naționale care se ocupă cu protecția datelor, adesea prost finanțate și trebuie să se lupte cu resursele giganților tech. Deși, mai au și rezultate câteodată 🙂

 

Surse info și foto:

Image by pvproductions on Freepik
CiteșteSalvează

Cum măsurăm inteligența unui oraș

In Orașe
De Mirela Marcut
10 minute

Circulă o reclamă la televizor cu ferestrele de inspirație germană, unde capul familiei aplică rigoarea germană la toate chestiile pe care le face prin casă. Ea tunde iarba așa la ochi, el tunde iarba și verifică cu bolobocul (da, știu ce e ăla) dacă e tuns drept, ea taie repede castraveții pentru salata de boeuf, el aplică feliile cu penseta pe o salată de boeuf în formă de casă, cam cum sunt acelea de turtă dulce de la germani. Morala: să aplicăm rigoarea germană în tot ceea ce facem ca să ne fie bine, să nu fie rău.

Dincolo de faptul că apelează la un stereotip pe care nu vreau neapărat să-l duc mai departe, reclama mi-a venit în cap în momentul în care m-am uitat la modul în care germanii monitorizează performanțele smart city. Spoiler alert: e cu rigoare germană. Cu curiozitatea stârnită, am dat să văd și cum măsurăm în România aceleași performanțe și realizează clasamente. Spoiler alert: nu e cu aceeași rigoare germană care nu ne caracterizează. Mai adaug aici un clișeu și putem porni analiza: you can’t manage what you can’t measure. Mai degrabă: if you don’t measure, you can’t understand and manage accordingly.

Bun, despre ce e vorba azi și cu ce te poate ajuta acest text?

  • ne uităm la indexul orașelor smart din Germania, nu neapărat la clasament, ci mai ales la modul în care au ajuns la clasament, la ce au urmărit când au realizat clasamentul
  • ne uităm la radiografia orașelor smart din România și la modul în care un index asemănător e construit în România
  • desigur, vezi și la ce să fii atent că se întâmplă în orașul tău, atât ca cetățean, cât și ca decident.

Și mai pe scurt, tot vorbim de smart city și de minunățiile acestor tipuri de proiecte, dar în realitate putem ajunge la același bla-bla al digitalizării de care am mai vorbit aici. Tot oferim definiții și conceptualizări care mai de care mai SF, dar cum mai exact arată un astfel de oraș? O astfel de privire ne arată exact la ce să fim atenți ca cetățeni, ca decidenți, când auzim că orașul X e smart și vom putea spune „fii serios!” sau „da, pe bune, așa e!”

Disclaimer: veți vedea mai jos o abstractizare a conceptului de smart city și o cuantificare a unor lucruri care nu întotdeauna pot fi cuantificate, aspect despre care eu am mai scris că nu întotdeauna e cel mai bun lucru. Totuși, în spirit de deschidere și către alte puncte de vedere, merită să aruncăm o privire asupra unor indicatori și parametri care, coroborați, pot indica cu mai multă acuratețe „inteligența” unui oraș decât proiectele cu care orașele noastre se laudă.

Cum măsurăm orașele inteligente

Nu cu bolobocul 🙂 Tata avea o vorbă: și masa are 4 picioare, dar nu umblă. Cam așa e și cu smart cities, poți să ai o grămadă de proiecte în derulare, finalizate sau planificate, dacă nu au coerență, nu sunt complementare și nu au un impact concret în viața orașului. Deci cum măsurăm și cum ar trebui să măsurăm cât de „inteligent” este un oraș?

Exemplul românesc

Radiografia smart city în România este realizată de o companie din domeniu, fiind singura analiză oarecum de tradiție de acest tip pe care am identificat-o (correct me if I am wrong, please!). Analizează mai multe orașe din România, de la cele mici până la municipiile-reședință de județ.

Analiză se axeză pe numărul de proiecte de tip smart city: în derulare, finalizate, în faza de planificare, proiecte pilot. Clasamentul e realizat prin numărarea proiectelor pe aceste clasificări de proiecte. Datele au fost colectate astfel:

  • adrese către primării
  • analiza site-urilor primăriilor
  • analiză de presă
  • completări ulterioare din alte surse

De asemenea, proiectele sunt numărate și pe aceste magici verticale – Smart Economy, Smart Mobility, Smart Environment, Smart People, Smart Living și Smart Governance – care apar și în majoritatea Programelor Operaționale Regionale la prioritatea legată de digitalizare.

Astfel, aflăm că liderul este (logic) Cluj-Napoca, cu 56 de proiecte finalizate, București și Alba Iulia sunt lideri la proiecte în lucru și Slănic Moldova cu 25 în stadiul de proiectare. Analiza se apleacă și asupra orașelor medii sau a clasamentelor pe tipuri de proiecte, conform celor 6 verticale. Nu insist aici pe winners or losers pentru că… și masa are 4 picioare, dar nu umblă.

Să vedem acum metoda germană.

Rigoarea germană în acțiune

Bitkom, asociația companiilor de tehnologie din Germania, face un top al orașelor germane de peste 100 mii de locuitori. Deci, e aproximativ același tip de actor ca în România, cu rezerva că aici e o asociație bine închegată, în România era vorba de o companie. Vorbim tot de mediul privat. O face acum pentru a patra oară, agregând o serie de teme și indicatori pentru a măsura performanța orașelor germane în ceea ce privește componenta de smart city.

Cum măsoară performanța smart city?

  • colectare de date și furnizare a analizei către orașe pentru verificare și sugestie de schimbări (85% din orașe au profitat de această oportunitate, iar pentru restul au fost colectate date post-hoc). Aici e asemănător cu radiografia românească, în ideea că și primăriile noastre au fost consultate prin adrese, dar rata de răspuns și implicare e mai mică
  • datele au fost evaluate de către o echipă de experți ai Bitkom
  • surse de date: site-urile de Internet, statisticile ministerului pentru afaceri digitale sau pentru transport și alte tipuri de surse oficiale

Cum s-a realizat indexul?

  • analiza de orașe cu mai mult de 100 mii de locuitori
  • 5 teme principale: Administrație, IT și Comunicare, Energie și Mediu, Mobilitate și Societate (deci nicio verticală)
  • s-au colectat 36 de indicatori din 133 de parametri, în total peste 100 mii de data points
  • analiza se concentrează pe outputs, oricât de corporatist ar suna asta, adică pe rezultatele proiectelor, punctând în funcție de stadiul de realizare a unei inițiative (detalii mai jos)

Cum s-au ales indicatorii?

  • relevanța
  • disponibilitate pentru toate orașele
  • pentru unii indicatori calitativi s-a realizat o schemă de evaluare pentru a putea fi cuantificați

Construcția indexului:

  • fiecare indicator e calculat din suma ponderată a parametrilor care îl compun
  • parametrii se notează de la 0 la 100. 25 de puncte înseamnă că un anumit parametru face obiectul unei propuneri de proiect, 50 de puncte dacă e în implementare și 75 de puncte dacă e un proiect pilot. 100, dacă acel proiect funcționează. Apoi, aceștia trec printr-un proces de normalizare min-max
  • și alte prelucări statistice pe care nu le mai detaliez aici ca să nu complicăm treburile

Indicatori și parametri pentru smart cities în Germania

Indicatorii și parametrii sunt traduși din metodologia Indexului Smart City, disponibil aici. Am încercat să explic și să adaptez unii termeni la limba română, sper că mi-a reușit.

Administrație publică
Energie și mediu
IT și Comunicare
Mobilitate
Societate
Anterioară
Următoare

*reprezintă indicatori/parametri noi

*** reprezintă o asociație de hackeri din Germania, cu organizații locale, cea mai mare organizație de acest tip din Germania. O să o regăsiți în mini-seria The Billion Dollar Code, conform căreia unul din inventatorii inițiali ai predecesorului Google Earth provenea din Chaos Computer Club.

Topul arată cam așa:

Sursa: Bitkom, 2022

Hamburg este pe primul loc, în staționare față de anul precedent, urmat de Munchen și de Dresda. Defalcat pe cele 5 domenii, topul arată astfel:

Sursa: Bitkom, 2022

Hamburg a adunat cele mai multe puncte la domeniul „Societate” (Gesellschaft), care urmărește indicatori legați de implicarea cetățenilor în viața orașului cu ajutorul tehnologiei. Mai mult decât atât, acest indicator scoate la iveală perfomanța orașelor ca niște comunități închegate în care există un flux de idei care circulă (aplicații de participare publică, spații co-working, date deschise, hub local etc). De altfel, dacă ne uităm pe indicatori, Hamburg înregistrează punctaje maxime pe toți parametrii din Societate, cu excepția punctajului pentru existența FabLabs sau spații de coworking, unde a adunat 88,1 puncte din 100.

Administrația e cel mai evident loc unde ne putem da seama dacă proiectele de tip smart city funcționează sau nu. Nurnberg conduce topul pe administrație, cu punctaj maxim pe procese interne, plăți online, programări online, servicii publice digitale și existența unui portal de servicii.

Nu insist foarte mult pe clasament, mai multe cifre și topuri găsiți aici.

Indexul nu este perfect și reprezintă perspectiva actorilor de business care au un interes anume. De exemplu, nu regăsim niciun indicator care să măsoare abilitățile digitale ale cetățenilor sau posibilitățile oferite de alți parteneri semnificativi în aceste ecosisteme, anume universitățile. De altfel, cu excepția parametrilor referitori la participarea publică sau prezența unor huburi, nu măsoară foarte bine guvernanța unui astfel de oraș. Și totuși…

Și cu ce dracu’ mă ajută pe mine asta, domnișoară?

Putem răspunde la această întrebare din două perspective. Indiferent de perspectivă, chiar dacă nu e perfect, putem recunoaște faptul că oferă o perspectivă mult mai largă asupra ceea ce înseamnă cu adevărat un smart city.

Pentru cetățeanul simplu, modul în care se realizează astfel de clasamente pune într-o lumină diferită comunicatele de presă, articolele de presă și alte materiale de promovare care trâmbițează faptul că orașul X este cel mai smart oraș din România sau că județul X este pe locul nu-știu-care în topul „smart regions” din țară pentru că derulează un anumit tip de proiecte de acest gen.

Mai mult, clasificarea germană a orașelor inteligente ne arată la ce să fim cu adevărat atenți când ni se spune că trăim într-un smart city. Strict în universul acesta nu vorbim despre separarea adesea toxică de tip „ce-mi trebuie mie oraș smart dacă străzile nu sunt asfaltate?!”. Mai mult, nu este nici vorba despre „orașul X devine unul smart pentru că are o platformă de servicii sau pentru că avem aplicație de raportare a problemelor”. După cum arată indexul german, e nevoie de mult mai mult decât atât pentru a tinde spre acest titlu, care oricum e o țintă în mișcare. La ce ne mai ajută? Păi, să știm ce să cerem aleșilor.

Apropo de aleși, un astfel de index traduce mult mai bine orice proiect de smart city decât orice prezentare corporatistă și aproape SF despre ce ar putea însemna un oraș inteligent. Ai direct ținte pe care le atingi, în lipsa unei strategii coerente. Mai mult, dacă tot avem o grămadă de fonduri europene disponibile, putem să ne uităm un pic să ne inspirăm.

Dacă mă duc mai sus cu un nivel, un astfel de index la nivel național ar ajuta foarte mult la măsurarea performanțelor statului român către atingerea țintelor Busolei Digitale. Să nu uităm, trebuie să atingem ținta de 100% de servicii publice digitale disponibile online până în 2030.

Pe final..

O singură remarcă menită să „împacheteze” această mică pledoarie către o privire mai altfel la conceptul de smart cities: lecția nu e despre rigoarea germană care trebuie aplicată și la modul în care facem și noi politici publice, având în vedere că nu avem același profil cultural care să ne permită asta. Let’s face it.

E mai degrabă despre faptul că Germania nu excelează la capitolul digitalizare / transformare digitală, o zic ei, o zic și eu. Totuși, coerența lor și cunoașterea adevărată a situației le dă șanse mai bune să exceleze.

Sursa foto: Image by upklyak on Freepik

CiteșteSalvează

 

Digital Policy este o platformă de analize de politici publice digitale, axată pe nivelurile european, național și local.

Pagini

Newsletter