AuthorMirela Marcut

Ce ar putea face statul și Facebook cu şi pentru datele tale?

In Digital, România
De Mirela Marcut
10 minute

…dar n-o fac!

Ce are în comun Facebook cu administrația publică sau statul, în general? Ambele categorii de entități gestionează datele tale.

Ambele folosesc datele tale pentru a-ți oferi o experiență de utilizator/cetățean personalizată. La FB e clar că ce văd eu în NewsFeed nu seamănă deloc cu ceea ce vezi tu la tine. Și la stat e așa, deși nu pare: statul te tratează ca peX Xulescu, nu ca pe Y Yulescu. Da, știu, statul își poate bate joc câteodată de noi la fel, indiferent de cum ne cheamă.

Ambele au un profil al tău. Statul are sau ar trebui să aibă date clare despre tine: de unde vii, ce lucrezi, cu cât ești plătit, ce boli ai sau ai avut, la ce școli ai fost etc. Și Facebook a creat un profil al tău, doar că e mult mai organizat și mai detaliat: unde ești acum, unde ai fost, la ce te-ai uitat în News Feed timp de cel puțin 3 secunde și pe ce pagini ai intrat.

Ambele pot folosi tehnologia digitală pentru a afla cât mai multe lucruri despre tine. Dacă o face statul, se numește supraveghere extinsă și este atributul regimurilor autoritare. Dacă o face Facebook, e cool pentru că e pe bază de metaverse și „connecting the world”.

Mai au ceva în comun: ambele te informează cu privire la datele colectate despre tine – ce date, din ce perioadă, ce fac cu ele, cât timp le stochează etc. Nu o fac pentru că vor, ci pentru că avem un regulament european de protecție a datelor mult hulit de ambele părți.

Ambele au la bază un fel de contract social. Eu îți încredințez date și conținut, tu îmi dai acces la informație și mă ajuți că comunic cu semenii mei. Ăsta e Facebook. Ne dăm seama cu ochiul liber că nu prea mai funcționează chiar așa.

Eu îți încredințez autoritate, tu guvernezi pentru mine. Ăsta e statul. Iar în contextul mult trâmbițatelor reforme pentru transformare digitală, asta înseamnă să gândească arhitectura administrației pe date și să o facă mai agilă cu ajutorul tehnologiei. Mai precis (și super simplu explicat), lucrurile pe care ei le știu despre mine, tine și alte milioane de oameni pot fi aduse laolaltă, anonimizate (desigur!) și pot fi analizate pentru a identifica probleme din societate care nu pot fi văzute cu ochiul liber sau care nu apar pe social media, nu se viralizează și nu mai ajung subiect de politici publice.

În contextul în care ne aflăm acum, niciunul din cele două contracte sociale nu prea mai funcționează. Povestea de azi este despre cum putem rezolva măcar o parte din acest contract social, având la bază câteva elemente strâns legate de societatea digitală: o fărâmă de educație digitală și o fărâmă de gestionare/guvernanță mai coerentă a datelor și o să încerc să mă refer la ambele entități. Cum pot ajuta cele două? Pot implica și responsabiliza cetățenii mai mult atât pe social media, cât și în relație cu statul. De ce le tratez împreună? Pentru că Facebook a mai primit atribute de stat, se confundă adesea cu internetul și putem spune că creează opinia publică.

Arată-ne cum se face

Problemă: ne revoltăm despre dezinformarea pe social media, dar nu facem nimic ca să explicăm mecanismele din spate ca lumea să înțeleagă ce vrăjitorii sunt în spate.

Abordările la această problemă sunt tratate diferit de cele două entități. Facebook o dă pe aia cu mai multe soluții automate de moderare a conținutului bazate pe inteligența artificială pentru a depista și elimina conținutul violent sau fals sau se bazează pe echipe de moderatori de conținut. Dar când au escadalat violențele în Myanmar împotriva musulmanilor, Facebook avea doar câțiva vorbitori de birmaneză în toate echipele de moderare a conținutului, dar avuseseră grijă să pătrundă masiv în țară. Deci nu prea merge.

Statul? Deplânge dezinformarea, ar cere și limitarea libertății de exprimare cu privire la teoriile antivacciniste. Contracarează dezinformarea din pandemie cu postări pe social media fără a lucra cu adevărat cu platforma (ROVaccinare nu are postări sponsorizate pe Facebook deloc!). Lucrând pe conținut organic, e greu să ajungi departe pe platformă.

Soluția (sau măcar o parte din ea)? Arată-ne cum se face! Facebook, arată-ne un pic cum funcționează algoritmul și nu ascunde informația asta undeva în setările de confidențialitate. Nu toată lumea citește Facebook Papers sau reportajele din presă, care oricum nu sunt prezente decât într-o anumită bulă. Arată-ne mai clar cum a apărut știrea aia alarmistă la noi în News Feed, arată-ne că informația cu privire la Covid e disputată de medici și știință, nu e suficient să ne scrii doar sub postare că putem să ne informăm despre Covid. N-o s-o facem pentru că presupune să ne îndoim de noi. Iar Facebook nu face toate astea pentru că asta ar însemna mai puțină activitate din partea noastră pe platformă.

Dragă stat, în schimb, fă măcar niște reclame sponsorizate. Profită de platformă dacă tot ea profită de noi! Arată-ne și tu cum se face. Argumentul ăsta poate e ciudat având în vedere că discuția despre reglementarea Facebook și limitarea modelului de țintire prin date sale e tot mai prezentă. De ce am mai da bani la FB pentru asta? În primul rând, ăsta e mecanismul de lean in – mergem în întâmpinarea oamenilor pornind de la ceea ce știm despre comportamentul lor. Unde sunt oamenii? Pe Facebook. În al doilea rând, poți învăța mai bine despre cum funcționează platforma dacă faci tu o campanie plătită acolo și dacă îi vezi efectele mai clar. (Trec peste ideea nebună că o platformă ca FB ar trebui să dea la liber spațiu de reclame dacă eşti o entitate oficială care desfăşoară campanii de vaccinare).

Dar mai ales învață-ne cum funcționează distribuirea de informații pe rețelele sociale. Merităm o mai bună educație digitală cu privire la mecanismele din spatele platformei, dar și la modul în care ne adunăm în spatele unor idei false și le perpetuăm. Învață-ne la școală, la orele de cultură civică, cum se formează opinia publică și cum este ea manipulată de ceea ce circulă la un moment dat pe social media ca urmare a deciziilor luate de către un algoritm. Fă-ne un anunț de interes public: pentru sănătatea ta, nu uita că social media este o afacere care are interes să te țină cu ochii beliți acolo.

Bagă-ne mai mult în seamă

Problemă: ne revoltăm că oamenii și-au pierdut interesul în viața publică și că nu se implică, dar atunci când vine vorba de consultare, facem minimul necesar legal. Minimul legal necesar în guvernanța datelor, atât în ceea ce privește Facebook, cât și statul: informarea – transparența. Minimul legal în ceea ce privește implicarea cetățenilor în dezbaterile publice: părerile și observațiile care pot fi trimise pe mail (exemplu dintr-un oraș mare din România). Discuții semnificative despre modul în care se construiește administrația bazată pe date: aproape inexistente.

Dacă tot stăm la baza mașinăriei de bani a Facebook, dar și la baza transformării digitale a statului prin intermediul datelor, ar trebui să fim și noi parte a discuției. Mai academic spus, ar trebui să avem un contract-cadru pentru guvernanța datelor care să presupună reguli clare nu doar despre ce și cum se colectează și manipulează, dar mai ales despre ceea ce se face cu acele date și ce efecte au sistemele de inteligență artificială bazate pe date asupra noastră. Deocamdată, modul în care se povestește despre date la ora actuală e prins în discursul care prețuiește confidențialitatea, care riscă să deturneze aceste inovații (recunosc, de asta mă fac vinovată și eu câteodată). Toate astea se pot întâmpla și pentru că toate lucrurile astea sunt extraordinar de tehnice și abstracte, nu multă lume le înțelege și, desigur, nici nu suntem parte a poveștii. Dar cum ar fi să existe alte „povești” despre date în care și noi cetățenii să fim personaje semnificative?

Cercetătorii britanici (da, chiar ei) de la Ada Lovelace Institute au elaborat un cadru pentru „data stewardship” (gestiunea datelor) în ceea ce privește datele și inteligența artificială, pornind de la ideea că simpla informare nu este de ajuns, iar avansul tehnologic riscă să lase în urmă unele categorii sociale din pricina asta. Ideea pe care construiesc ei este că implementarea unor mecanisme de participare la luarea deciziilor în ceea ce privește datele poate duce la mai multă încredere publică în utilizările datelor și în sistemele create pe baza acestora. Pe scurt: bagă-ne în seamă! Cum?

Cadrul pentru data stewardship. Sursă: Ada Lovelace Institute (2021), Participatory data stewardship, p.14, https://www.adalovelaceinstitute.org/report/participatory-data-stewardship/
  • informează-ne: pune-ne la dispoziție o „simulare” a algoritmului (algorithm register) ca să văd cum m-ar afecta (ei îl numesc „audit din fotoliu” și se implementează în Helsinki și Amsterdam)
  • consultă-ne cu privire la proiectele bazate pe date și sisteme AI pe care vrei să le faci. Nu, nu după ce e gata tot și vrei să bifezi că ne-ai consultat, ci înainte, ca să simțim și noi că avem o voce. Creează și aderă la câteva principii pentru consultări publice pentru a asigura uniformitate (pentru smart cities = workshopuri, consultări de cartier, cercetări sociologice etc)
  • implică-ne (da, e o diferență față de consultare) – cere-ne părerea despre anumite utilizări și tehnologii printr-o serie de consilii cetățenești (danezii au avut într-o vreme rapoarte realizate de cetățeni cu privire la tehnologii emergente în cadrul agenției lor pentru tehnologie)
  • colaborează cu noi- creează modele prin care ne încurajezi să dăm acces la datele noastre de bună voie – așa știm clar ce beneficii societale putem aduce (există un proiect de creare a unei bănci de date cu privire la sănătatea mintală a tinerilor, unde aceștia sunt și implicați în procesul de creare a băncii de date prin participarea la întâlniri deliberative)
  • mobilizează-ne – creează condiții prin care să ne realizăm noi cadrul de guvernare a datelor (prin cooperative de date, spre exemplu, pentru cercetare)

Toate astea de mai sus pot fi preluate într-o formă sau alta de către una din cele două entități vedetă ale acestui articol – statul și Facebook. Nu cer de la Facebook să ne dea „sosul secret” al algoritmului, dar ne poate arăta mai clar de ce vedem anumite reclame sau de ce vedem anumite tipuri de conținut. Să cer să schimbe modelul de business în așa fel încât noi să alegem ce date punem la dispoziție aplicației și care pot fi procesate…asta deja e de domeniul SF-ului 🙂 Nu mai zic nici de ideea de a ne consulta cu privire la ce am vrea noi de la aplicație, că și așa ni se împinge în față metaversul acum.

Cât despre stat…ce să mai zic. După ce am parcurs cercetarea pomenită, mi-am dat încă o dată seamă cât de departe suntem, încât nu mai pot să fiu la fel de vehementă ca mai sus. Dar, așa pe final, vă rog eu, măcar un proces de consultare pe bune, nu cer mult.

Sursele care au inspirat acest articol

Sursă foto: Freepik

CiteșteSalvează

Care e treaba cu Facebook? Piesă în trei acte

In Digital
De Mirela Marcut
12 minute

Într-un episod din serialul House M.D, intitulat perfect The Social Contract, pacientul suferă de dezinhibare a lobului frontal care îl face să nu poată să cenzureze niciun gând pe care-l are. Spune orice îi trece prin cap, de la mărturisirea că voluntariatul pe care-l face soția sa e o prostie care nu ajută pe nimeni până la remarcile misogine spuse doctorilor care îl tratau. Ideea era că, pentru ca să putem stabili orice fel de relații, trebuie să existe un grad de control al gândurilor noastre și că, într-adevăr, noi spunem doar o mică parte din ce gândim. Acesta e un tip de contract social: eu nu spun tot ce-mi trece prin minte acum pentru că te-aș putea jigni, iar tu nu-mi spui cât de tâmpite sunt ideile mele pe care totuși le exprim și așa reușim să formăm o fărâmă de încredere și o relație de orice fel.

Intră în scenă Facebook. Cu fascinația sa spre deschidere, comunitate și „meaningul social interactions” (algoritmul ridică postările care ar duce la astfel de interacțiuni pe site), ne-a deschis apetitul către a spune orice, de la chestii triviale (ce cafea bem, cu ce ne îmbrăcăm și ce mâncăm) până la chestii serioase (gânduri și speranțe sau chiar amenințări și violență). Spunem mai mult decât ar trebui să spunem în speranța că mulți oameni ne vor citi și, probabil ne vor admira sau vor reacționa la ce spunem.

Intră în scenă algoritmul. Algoritmul optimizat pentru participare extinsă (engagement) pe rețeaua socială îți livrează conținut „meaningful”, dar meaningful pentru cifrele Facebook, nu neapărat pentru tine. Algoritmul este controlat de către companie și a mai fost schimbat de câteva ori, în funcție de scandalurile prin care FB a trecut sau de îmbunătățirile tehnice pe care le-au testat inginerii FB.

Intră în scenă oamenii. Oamenii care respectau cât de cât contractul social înainte. 10-15 minute petrecute pe rețeaua socială ne cam arată că toată treaba asta cu contractul social s-a cam stricat. Asmuțiți de conținutul circulat de către cei cu interes să țină oamenii pe anumite pagini sau să facă vizualizări sau pur și simplu din dorința de a se da rotunzi, oamenii uită adesea de contractul social. Motivele pentru care ne comportăm cum ne comportăm pe social media sau ne simțim cum ne simțim după o perioadă petrecută acolo nu sunt foarte clare.

Intră în scenă whistleblowerul (îmi place mai mult varianta din engleză decât românescul „avertizor de integritate”) care expune câteva din aceste motive cu ajutorul unor documente interne ale FB, unde se investighează atât efectele platformei asupra utilizatorilor, cât și posibilități de a ajunge la tot mai mulți utilizatori. FB investighează practic modul în care acesta alterează contractul social, dar și modalități prin care poate extinde acest contract social alterat către alte categorii de populații.

Scena s-a pregătit, aproape ridicăm cortina. Despre e e vorba în această piesă (nu m-am hotărât dacă e dramă sau tragedie, comedie sigur nu e)?

  • intrăm în pielea unui utilizator mediu ca să explicăm efectele rețelei sociale asupra sa, a cercului său social și asupra modului în care își trăiește viața (Facebook, algoritmul și comunitatea)
  • vedem posibile soluții salvatoare sau măcar care „pansează”
  • tragem concluzii

Piesă în trei acte.

Facebook ne apasă niște butoane urâte în creier

Ești X, ai cont de FB de ceva vreme și aplicația asta e primul lucru pe care-l deschizi dimineața. Peste noapte ai câteva notificări, ești avid să treci prin toate. Ce s-a mai publicat în grupul ăla, ce a comentat Y la ce ai scris tu despre pandemie, un live cu politicianul tău preferat pe care l-ai ratat. N-ai fost pe fază nici să comentezi repede la ce ți-a scris amicul Y, oricum e loser și n-are dreptate. N-ai fost pe fază nici să urmărești live-ul, ai fi scris câteva cuvinte de încurajare și împotriva celuilalt partid pe care nu-l suferi. Te uiți așa pe scurt, dai share să vadă toți prietenii tăi pe cine sprijini, sigur mai vin comentarii de la amicul Y loser. Îi arați tu lui. Intri într-o ceartă în comentariile unui influencer, vă jignți reciproc, așa știi că trăiești.

Ce ți-a mai apărut în feed între timp? Dă un refresh. Știri negative și alarmiste, grupuri sugerate unde se dezbate intens despre cel mai recent scandal politic, live-uri de la unii care se distrează și tu stai acasă și dai scroll. Te-ai enervat mai sus, ți-a crescut nivelul de anxietate după ce ai citit știrile negative și acum ești supărat că tu nu ești la chef.

Facebook îți apasă niște butoane urâte în creier. Îți maximizează dorința de statut, de-aia jignești pe prietenul Y și îți dai cu părerea ca să știe lumea cât de deștept ești. În același timp, îți scade sentimentul de siguranță după ce citești știrile alarmiste și îți crește nivelul stresului. Îi vezi pe alții că se distrează, se laudă cu una alta pe net, nu e corect, tu de ce nu ai? Viața nu e corectă. Și astea sunt doar câteva.

Facebook ne alterează contractul social

Deja te enervează amicul Y cum comentează aiurea la toate postările tale, nu ești deloc de acord cu el. Nu contează ce spune oricum, nu are dreptate. Îl blochezi să nu-l mai vezi. Pe pagina influencerului politic treaba e foarte încinsă, deja ați ajuns la jigniri și cuvinte de tipul: „mizerie”, „dezastru”, și alte lucruri de nespus pe care le dorești celor care comentează pe lângă tine și cu care nu ești de acord. Nu știi cine sunt, dar sunt proști. Nici nu contează cine sunt, habar n-au de nimic. Îți permiți să le spui de toate neamurile lor pentru că nu-i cunoști și poate nici n-o să îi vezi niciodată.

Facebook alterează contractul social pe care l-ai semnat cu semenii tăi. Le spui sincer toate părerile pe care le ai despre ei pentru că nu îi vezi direct și nici n-o să-i mai vezi, dar ei sunt din comunitatea ta. Poate sunt cei care te lasă în față la coadă la supermarket pentru că ai produse puține, dar tu nu mai ești unul din ei, tu ești deja cel care nu-i lasă pe alții să intre în coloană când se îngustează benzile în trafic.

Facebook vrea să atragă și copiii în acest mediu

De la pozele cu bebeluși puse de părinți până la copii care mint în privința vârstei pentru a avea conturi pe Facebook sau Instagram, le-ai văzut pe toate. Ai verișori, nepoți în listă care postează tot felul de selfieuri cu ei. Copiii din jurul tău stau și ei pe aceste rețele pentru că așa văd la adulți. Vor și ei cam aceleași lucruri ca adulții, sunt dornici de interacțiune și de validare. Ei nu urmăresc ce urmărești tu, ei văd altceva: văd pe alți copii cu haine de fiță, văd vedete perfecte, pot vedea și prădători. Așa ajung să se compare cu alții, să vrea să fie ca alții și inevitabilul sentiment că nu vor fi niciodată perfecți. De aici, știi deja cum e, ai trecut și tu prin asta, dar tu ai creierul un pic mai dezvoltat să înțelegi diferența dintre real și online.

Facebook vrea să atragă copiii tot mai mult în acest mediu. Nu pentru a crea un spațiu sigur pentru ei, ci pentru a-și extinde baza de utilizatori care vor face ca adulții aceleași lucruri pe care le facem și noi: mindless scrolling.

Am expus în trei acte câteva din problemele ilustrate de Frances Haugen (cea cu fluierul 🙂 ) zilele astea peste tot pe unde a apucat: la TV, la radio, în Congres:

  • algoritmul programat pentru a încuraja indignare, mânie și toată paleta de sentimente negative care ne țin acolo (pentru că noi reținem mai mult chestiile negative decât cele pozitive)
  • eforturile de a crea produse speciale pentru copii, chiar și în condițiile în care cercetările interne arată că adolescenții și copiii suferă pe măsură ce stau mai mult pe rețelele sociale
  • avalanșa de dezinformare care vine spre noi nu este cu adevărat controlată de către FB pentru că acțiunile directe împotriva acesteia ar putea afecta timpul petrecut acolo și desigur că nu asta își doresc

Și acum vine rândul întrebării: și acum ce ne facem?

Și acum ce ne facem?

Problemele expuse sunt pe mai multe paliere: sociale, economice, democratice, de securitate. Cine trebuie să intervină când e așa de complicată treaba? Și în piesa asta există mai mulți actori care pot juca: Facebook, statele, organizațiile internaționale, noi. Enumăr aici câteva soluții din partea actorilor de mai sus (propuse deja prin articole, cărți, cercetări) care ar putea contribui la schimbarea ecosistemului.

Din partea Facebook, e simplu:

  • schimbarea modului de funcționare a algoritmului care să aducă conținut mai variat în fluxul nostru de „știri”, care nu ar mai fi neapărat personalizat. Cum ar fi să vedem o știre de la un partid pe care-l susținem urmată imediat de o informație a unui alt partid cu privire la aceeași temă? Sau urmată de o sursă obiectivă cu privire la informația tratată.
  • acordarea unei pauze de la conținut. Dacă v-ați uitat prea mult la un serial pe Netflix, v-a întrebat: te mai uiți? Cum ar fi să ne apară un mesaj de la Zuck de genul: hei, ești de prea mult aici. ce-ți mai fac copiii? Dă o tură pe afară! (Tik Tok am înțeles că are ceva similar).
  • acordarea unei pauze înainte de distribuire. Din dezvăluirile menționate mai sus, reiese că echipa de cercetare care se uita la modalități de a face fluxul de știri mai puțin poluat de dezinformare a propus excluderea opțiunii share now sau distribuie acum pentru ca utilizatorul să aibă o pauză să se gândească la informația pe care o distribuie și să nu mai facă asta automat. FB nu a fost de acord cu această soluție.
  • crearea unui climat deschis și transparent pentru cercetători. FB a dispus întreruperea unor proiecte de cercetare independente la care utilizatorii participau benevol cu date despre obiceiurile lor de utilizare a FB pe motiv că…„afectează confidenţialitatea datelor”. Bună asta! Între timp, are un program de cercetare, dar trebuie să te înscrii, FB trebuie să te aprobe ca cercetător şi are drept de veto asupra publicării a ceea ce descoperi.

Aşa am şti cu adevărat ce efecte are FB asupra utilizării, am avea un flux de știri mai variat și mai puțin polarizat și ni s-ar acorda momente în care să ieșim din automatismul scroll-ului.

Din partea statelor, aici se împute treaba pentru că platforma e globală, iar statul e mic copil pe lângă Facebook. Sunt totuşi câteva pârghii:

  • taxe! să plătească taxe în statele în care operează. România are 8 milioane de conturi de FB, să vedem care ar fi imboldul de a șterge conturile false care distribuie conținut vătămător dacă ar trebui să plătească în funcție de conturile din țară.
  • mai multă responsabilitate. Vrei să înglobezi toată experiența online pe care cetățenii o au? Vrei să devii metaverse? Bun, atunci asumă-ți mai multă responsabilitate. Ieși cu rapoarte de transparență cu privire la dezinformarea care circulă, fii mai ferm cu privire la cenzurarea conținutului ilegal. Schimbă algoritmul pentru meaningful social harmony mai degrabă decât meaningul social interactions.
  • pune-ți câte un om în fiecare stat. Te dai metaverse, iar alții te consideră stat sau putere străină ostilă. OK, deschide câte o ambasadă. De ce să vină doar statele la tine? Vino tu la ele. Vrem să ai o prezență națională. Din câte știu, ordinea mondială are la bază (încă) statul.

Din partea organizațiilor internaționale (după mine, doar acorduri transnaționale pot să mute cumva lucrurile mai degrabă decât intervențiile statale):

  • reguli transnaționale de transparență și responsabilitate cu privire la conținutul care apare pe platformă
  • sistem de taxare agreat la nivel internațional (am înțeles că ne îndreptăm în direcția asta)

Am auzit ieri de la un oficial al Comisiei Europene o expresie interesantă, anume „să realizăm o nouă ordine mondială digitală, ceva pe sistemul acordurilor Bretton Woods, un Bretton Woods digital”. N-a explorat mai mult, dar m-a pus pe gânduri pentru că o colaborare internațională poate aduce contragreutate puterii globale ale companiilor BigTech. De gândit pe mai departe.

Am mai rămas la noi, cetățenii. Ce putem face?

  • păi, să discutăm despre asta. Cam asta vreau să fac și eu cu astfel de postări.
  • să fim atenți la noi și reacțiile noastre când utilizăm social media.
  • să spunem liderilor noștri că ne interesează acest subiect. Care lideri?! Ok, bine, o tăiem pe asta.
  • să ne prindem în sfârșit că FB nu este egal cu Internetul. Tot ce găsești pe FB, găsești și pe net, trebuie doar câteva clickuri în plus. Hai că merită. De exemplu știai că poți accesa site-ul meu direct și fără să vezi articolul pe FB?! 🙂 (glumesc, desigur. Merci, FB, că arați articolele mele la 3-4-5 persoane din cele 110 care au dat like paginii blogului și la 10% din persoanele din profilul meu privat)

Soluțiile nu sunt testate, nici nu garantează funcționarea. Nu avem de unde să știm ce va funcționa sau nu cu adevărat. De ce? Pentru că o companie cam ca Facebook sau ca toate Big Tech nu prea a fost până acuma. Dar asta nu înseamnă că nu trebuie să încercăm.

Și ce s-a întâmplat cu pacientul?

La început am vorbit de episodul din House cu pacientul afectat de dezinhibare a lobului frontal. Ce s-a întâmplat? Păi, a ales un tratament mai dureros ca să se întoarcă la viața de dinainte când nu spunea chiar tot ce-i trecea în minte, deși poate tot la gândea. Oare putem și noi să ne vindecăm?

CiteșteSalvează

Controlling the Internet. What are states cooking?

In English
De Mirela Marcut
10 minute

Our lives are moving to the digital space. This is a new conundrum both for individuals and for society. We must think of new rules with regards to things that we could have not imagined 15 years. 15 years ago we were thrilled to share photos, to comments on each other’s posts and to have fun online.

Things are not the same anymore. I find myself being sick of social media because of the toxic content, but also because of the way in which social media has become synonymous with the Internet. And the new and sometimes weird questions that we have to answer now. Are we entitled to ask companies to take down stuff about us? How do we hunt online predators? Does anybody have the right to say anything without any repercussions? Can the platforms block us with no apparent reason?

These apparent unanswerable questions have been addressed in various parts of the globe, not only in the EU or Romania. Our former minister in charge of digitalization floated a potential obligation that Facebook open a local office, considering its arbitrary decisions to block accounts and take down posts. In Romania, the discussion has stopped. Other states have gone further and even further in their attempts to control this digital space, which is often times a threat to the state.

The Freedom on the Net report monitors these developments on a yearly basis and, this year, I thought I would take a look at what states are cooking  nowadays to control the Internet.

So, what’s it all about?

  • examples of laws that regulate content, social media activity, the digital space etc

Why do we need to read about this?

  • because we need to take a look at others to see what models we should take over and what models we absolutely shouldn’t

Source? Freedom on the Net, 2021

India (online space - partially free)

Rules for Information Technology are the new regulations for platforms acting as intermediaries. They entail obligations, such as a mechanism of grievances by which users can complain directly to these companies. The law applies to social media platforms with more than 5 million users, which must have an in-country office and local officers. The required time for the answer to notice to eliminate content is 36 hours, while the Chief Compliance Officer can be held personally liable and can even end up in jail for up to seven years.

Indian users have the right to be notified when their content is eliminated and must receive a clear justification for the decision. The issue is that these notices to eliminate content are based on a vague definition (the qualification done by Freedom House) of what forbidden content means, such as expressions that undermine public order, decency, morality or question the sovereignty of the state.

Australia (online space - free)

Online Safety Act is the Australian attempt to regulate the digital space, which fights against cyberbullying and aims to protect kids online.

Users can make official complaints, and the Online Safety Commissioner will investigate and issue notices to eliminate the reported content. The targeted platforms have 24 hours at their disposal to eliminate the content once they have received the notice. The Commissioner can also issue an order for ISPs to block certain violent websites for a 3-month period, but the officer can extend this order indefinitely. Freedom House observes that the officer’s powers are quite large, considering that he/she does not need to offer an official reason for notices to eliminate content.

There’s another law that caused uproar in Australia and around the world. It’s called News Media and Digital Platforms Bargaining Code and it stipulates that digital platforms (a term not actually defined by the law) must negotiate a fee to be paid to mass media services in exchange for sharing their news stories. Actually, they must enter a mediation to set some tariffs across the industry.

Mass media services must register to be able to participate. Australia’s score in the composite index Freedom on the Net actually went down a point in diversity and reliability because, for a week in February 2021, Facebook blocked the Australian news as a response to this law, managing to block also NGOs or even the Australian weather service. With this move, they managed to obtain a series of favourable amendments to this law. Google sat quietly and respected the law.

Brazil (online space - partially free)

(I know, you’re expecting some bad things from this one, but I’ll start with the good). Brazil launched a defence and strategic communications satellite in 2017, which has been also used to supply Internet to rural and remote areas. Three thousand schools enrolled in the program in 2019, reaching a number of 11,000 in 2020.

And now the bad stuff. Two laws are especially problematic. The first regards the renewal of a national security law, whose amendments have been seen as threats to free speech and association, because they basically criminalize deceitful mass communications. Generally, this law is used to threaten journalists and bloggers.

The second bill tackles the fake news phenomenon. The punishments are aimed at those who generate and distribute content that would undermine vague ideas, such as social peace or the established economic order. Moreover, the use of manipulated content to poke fun of political candidates is punishable by a fine up to 2 million dollars to be paid to the affected candidate by the one that may have benefited from the joke. One question here: WHAT? A satirical tweet by a journalist aimed at some pastors led to a fine of 2000 dollars paid to one of the targets.

Turkey (online space - not free)

Turkey is so close to Europe, yet so far away… This year, it drove up the price of communication devices and services by raising taxes on such goods, in a move meant to limit the capacity of citizens to afford an Internet subscription (and, consequently, to potentially say damaging things about the regime).

Turkish authorities recognize “the right to be forgotten”, but they changed the stipulation so as to allow politicians to request the elimination of damaging content. Moreover, a new law, Social Media Regulations Law asks social media platforms to have an in-country representative that needs to answer to notices of content elimination in 48 hours’ time. All platforms with more than 1 million daily users must open a local office, and the large platforms conformed to the decision only after they were issued fined. Speaking of platforms, streaming services are obligated to obtain a license and Netflix and Amazon Prime also conformed.

Blocking content is done in an opaque manner and it is done mostly by the regulation authority and not by the courts. Even when courts ask for content to be taken down, they don’t offer a reason, which makes the appeal process useless.

The surveillance of the online space is not done only by laws. The Anti Cyber Riot Squad is a group of experts and IT engineers tasked to guard the “Digital Fatherland”. Also, the Cyber Crescent is another unit working to combat cybercrime, how ever it might be defined. Note the nationalist tone in both names.

The United States (online space - free)

I will end this series with the best country in the world, the land of the free, and so on.

So free that angry citizens entered the Capitol to stop the validation of the election. This is actually the starting point of the Freedom on the Net report, along with the reports of surveillance, harassment, and arrests coming from some anti-racist protesters. But, to be honest, reading the US report has been a profoundly different experience than the ones mentioned above.

What the US is cooking online is not much actually, because the traditional mentality has been that the online space remains unregulated (what, some might say, led to the Capitol riots in the first place). They even have a regulation called Restoring Internet Freedom Order, which actually eliminates the net neutrality principles that state that all traffic should travel at equal speeds. Practically, with this regulation, the ISPs can increase or decrease the speed of some traffic in their infrastructure, depending on their interests. This order was actually issued under Trump, but Biden has not come around to repeal it yet. The funny thing is that  net neutrality rules represent the true freedom on the Internet, according to the actual people who helped create the Internet.

The attempt to block WeChat and TikTok is also a major focus in the US report. It’s an attempt because a federal judge blocked the order on account of protecting freedom of expression. Biden eliminated this order anyways, but has called for measures to evaluate potential national security risks stemming from some apps that might be under the influence of foreign adversaries.

Generally, the problem with the US online space is the sheer concentration of services along the entire chain that creates the Americans’ online experience, from ISPs that keep merging to the social media giants.

What is cooking?

When looking at these examples, the tendency is to localize services, to materialize tech giants in a space confined by borders so that they can be regulated.

The local representative and the obligation to maintain in-country officers for compliance are measures that can be found in almost all of the examples presented here. The US is the exception, the source of tech giants.

The main conclusion of the Freedom on the Net report is that there is a veritable struggle between tech giants and the states with regards to Internet regulation. This is also clear in these examples, but I think the reasons are much more profound and not necessarily limited to the idea that authoritarian regimes are on the rise and they aim to control freedom of expression. Essentially, the free, cross-border, digital space that is expansing is threatening the 150-year old existence of the nation state. On this backdrop, tech giants represent the materialization of this tendency. The mere fact that Facebook blocked content from Australia and obtained concessions to a law is a testament to the idea that tech giants are veritable actors that threaten states. In other areas, companies respect the rules and are complacent, but only to a certain extent, since their target is to become global, not national. They join forces with states, but it’s like the fable of the scorpion and the toad

Ultimately, it’s the citizens that suffer, as their digital identities and selves are very different from what was proclaimed in the famous declaration of independence of cyberspace: Ours is a world that is both everywhere and nowhere, but it is not where bodies live. We are creating a world that all may enter without privilege or prejudice accorded by race, economic power, military force, or station of birth [..] Our identities have no bodies, so, unlike you, we cannot obtain order by physical coercion.

CiteșteSalvează

Ce vrăji mai fac statele pe net? Vor controlul Internetului.

In Digital
De Mirela Marcut
9 minute

Faptul că ne desfășurăm viața din ce în e mai mult în spațiul digital vine cu noi provocări, atât pentru noi, cât și pentru societate în general. Trebuie să ne gândim la reguli noi, la obligații noi cu privire la lucruri la care acum 15 ani nici nu visam. Acum 15 ani ne entuziasmam să punem poze, să comentăm și să ne distrăm online. Acum, cel puțin mie câteodată mi se face lehamite de social media care se confundă din ce în ce mai mult cu totalitatea Internetului. Avem dreptul să cerem să se șteargă de pe net unele chestii despre noi? Cum vânezi prădătorii online? Oricine are dreptul să spună orice fără nicio repercusiune? Platforma ne poate bloca fără niciun motiv aparent?

Întrebările de mai sus, aparent fără răspuns, sunt puse și în alte zone ale globului, nu doar în UE și, mai recent și în România. Fostul ministru al digitalizării punea în discuție acum ceva vreme obligația ca Facebook să își facă un birou local în țară dacă tot șterge postări aproape arbitrar și fără posibilitate clară de apel la decizie. Aici a rămas discuția. Alte state au mers mai departe și chiar foarte departe în încercările de a controla acest spațiu digital care este adesea o amenințare la adresa statului.

Raportul Freedom on the Net monitorizează aceste lucruri în fiecare an și anul acesta m-am gândit să mă uit la ce vrăji mai fac statele să controleze Internetul.

Deci, despre ce e vorba?

  • exemple de legi care reglementează conținut, activitate social media, spațiul digital etc

De ce trebuie să știm?

  • pentru că trebuie să mai privim și în altă parte să vedem ce modele să preluăm și ce să nu preluăm

Sursa? Freedom on the Net, 2021

India (spațiu online parțial liber)

Regulile pentru Tehnologia Informației sunt noile reglementări pentru platformele care acționează ca intermediari. Presupun obligații, cum ar fi un mecanism de plângeri prin care utilizatorii se pot plânge direct companiilor. Legea se aplică platformelor social media cu peste 5 milioane de utilizatori care trebuie să aibă birouri în țară și să aibă angajați locali. Timpul alocat pentru răspunsul la cererile autorităților de ștergere a conținutului este de 36 de ore, iar Chief Compliance Officer (persoana care se ocupă ca platforma să respecte reglementările naționale) poate fi trasă la răspundere personal cu pedepse de închisoarea de până la 7 ani.

Utilizatorii indieni au dreptul de a fi notificați atunci când conținutul lor este eliminat și trebuie să primească o justificare clară. Problema e că cererile statului de eliminare a conținutului se bazează pe o definiție „vagă” (termenul oferit de Freedom House) a conținutului interzis, cum ar fi exprimări care subminează ordinea publică, decența, moralitatea sau pun la îndoială suveranitatea statului.

Australia (spațiu online liber)

Online Safety Act este încercarea australiană de reglementare a spațiului digital, care se pare că țintește cyberbullingul și își propune să protejeze copiii pe net. Utilizatorii pot face plângeri oficiale, iar Comisarul de siguranță online va investiga și va emite notificări de eliminare a conținutului raportat. Platformele vizate au 24 de ore să elimine conținutul odată ce au fost notificate. Comisarul mai poate să dispună companiilor care furnizează Internet să blocheze unele siteuri cu conținut violent ridicat pentru o perioadă de trei luni, cu posibilitate de reînnoire pe termen nelimitat. Freedom House observă că puterile acestui comisar sunt destul de ridicate, având în vedere că acesta nu trebuie să ofere un motiv oficial pentru notificările de eliminare a conținutului.

Altă lege a făcut furori în Australia în acest an, News Media and Digital Platforms Bargaining Code, care prevede că platformele digitale (termen nedefinit în lege) trebuie să negocieze cu serviciile de mass media un comision pentru preluarea știrilor. De fapt, să intre într-un proces de mediere pentru stabilirea unor tarife. Serviciile de mass media trebuie să se înscrie într-un fel de registru ca să poată participa. Scorul Australiei în indexul compozit Freedom on the Net chiar a scăzut la capitolul diversitate și constanță/seriozitate pentru că, timp de o săptămână în februarie 2021, Facebook a blocat conținutul de știri australiene ca răspuns la această lege, reușind să prindă și ONG-uri sau serviciul meteo australian în această blocadă. Au obținut până la urmă o serie de amendamente la această lege. Google a stat cuminte și a respectat legea.

Brazilia (spațiu online parțial liber)

(știu, vă așteptați la lucruri rele de aici, dar încep cu o chestie bună). Brazilia a lansat un satelit pentru apărare și comunicare strategică în 2017, care a început să furnizeze Internet începând cu 2019 pentru zonele rurale și izolate. 3000 de școli s-au conectat în același an, urmând ca în 2020 să ajungă la peste 11 mii de puncte cu acces la Internet prin satelit.

Și acum lucrurile rele. Două legi sunt problematice aici. Prima este reînnoirea unei legi pentru siguranța națională, ale cărei amendamente sunt văzute ca amenințări la adresa exprimării și asocierii libere, deoarece incriminează „comunicările în masă înșelătoare”. În general, legea aceasta este folosită pentru a amenința jurnaliștii și bloggerii.

A doua lege, aflată în stadiul de proiect, se leagă de fenomenul „fake news”. După ce că încearcă să definească acest fenoment destul de greu de definit, își propune să pedepească pe cei care generează și distribuie conținut care ar submina idei vagi, cum ar fi „pacea socială” sau „ordinea economică”. Mai mult, utilizarea conținutului „manipulat” pentru a face mișto de candidații la alegeri și se poate pedepsi cu amendă de până la 2 milioane de dolari care se vor plăti candidatului afectat de către acela care a profitat de acest „mișto”. O întrebare am aici: WHAT? Un tweet satiric al unui jurnalist îndreptat unor pastori a dus la o amendă de 2000 de dolari de plătit unuia dintre cei vizați.

Turcia (spațiu online captiv)

Turcia este atât de aproape de Europa, dar atât de departe… Anul acesta, a crescut taxele pe serviciile și dispozitivele de comunicare, într-o mutare menită să limiteze capacitatea cetățenilor de a-și permite un abonament la Internet (și, implicit, de a spune lucruri potențial dăunătoare despre regimul politic).

Autoritățile turcești recunosc „dreptul de a fi uitat”, dar au schimbat din stipulările acestei practici pentru a permite politicienilor să ceară ștergerea articolelor negative. Mai mult, o lege nouă, Social Media Regulations Law, cere platformelor de social media să aibă un reprezentant național care să răspundă la cererile de eliminare a conținutului în termen de 48 de ore. Toate platformele care au peste 1 milion de utilizatori zilnic trebuie să își deschidă un birou local, iar marile platforme s-au conformat, nu înainte de a primi unele din ele amenzi. Apropo de platforme, serviciile de streaming sunt obligate să obțină o licență de funcționare, iar Netflix și Amazon Prime s-au conformat.

Blocarea conținutului este caracterizată ca fiind opacă și o face mai degrabă autoritatea de reglementare în comunicații decât tribunalele. Chiar și când tribunalele sunt cele care cer blocarea unui conținut, ele nu oferă un motiv, ceea ce face ca apelul să fie inutil.

Supravegherea spaţiului digital nu se realizeză doar prin legi. Anti Cyber Riot Squad este un grup de experți și ingineri IT care a primit sarcina să păzească Patria Mamă Digitală (Digital Fatherland) de la Ministerul Transporturilor și Infrastructurii. Semiluna cibernetică (Cyber Crescent) este o altă unitate care are sarcina de a combate criminalitatea cibernetică.

Statele Unite (spațiu online liber)

O să închei seria asta cu „the best country in the world”, „the land of the free” șamd.

Atât de liberă încât cetățeni nemulțumiți au ajuns să intre în Capitoliu ca să împiedice validarea alegerilor. Cu asta începe raportul Freedom on the Net, dar și cu raportările de supraveghere, hărțuire și arestare, venite din partea unor protestatari împotriva rasismului. Dar, să fiu sinceră, lectura raportului cu privire la SUA e profund diferită față de ceea ce am citat mai sus.

Vrăjile SUA pe net sunt puține, deoarece, tradițional, mentalitatea a fost ca spațiul digital să nu fie reglementat (ceea ce unii ar spune că a dus la revoltele de la Capitoliu). Au până și o reglementare care se cheamă Restoring Internet Freedom Order, care de fapt elimină principiile de neutralitate a traficului care circulă prin infrastructura serviciilor de Internet. Practic, companiile furnizoare de Internet au posibilitatea de a crește sau scădea viteza cu care circulă un anumit trafic prin infrastructura lor, în funcție de ce interese au. Asta a fost pe vremea lui Trump, Biden încă nu a schimbat ordinul. Partea amuzantă? De fapt, regulile de neutralitate a traficului pe Internet reprezintă adevărata restaurare a libertății pe Internet, conform arhitecților Internetului

Tentativa de blocare a platformelor WeChat și TikTok mai face capul de afiș al raportului cu privire la SUA. Spun tentativă pentru că ordinul a fost blocat de un tribunal federal din California pe motive de limitare a libertății de exprimare. Biden a eliminat acest ordin, dar a cerut măsuri de evaluare a posibilelor riscuri la adresa securității naționale asociate cu unele aplicații aflate sub umbrela „adversarilor străini”.

În general, problema SUA stă mai degrabă la concentrarea serviciilor pe întreg „lanțul” de companii care creează experiența digitală a americanilor, de la furnizori de Internet care fuzionează (pentru reducerea competiției) până la giganții social media.

Ce VRĂJI MAI FAC STATELE?

În general, tendința din puținele exemple pe care le-am prezentat aici (raportul întreg conține informații din 70 de state) este de localizare, adică de materializare a gigantului tech într-un spațiu marcat de granițe ca să poată fi reglementat. Reprezentanța locală și obligația de a avea angajați pe partea de compliance sunt lucruri care leagă aproape toate cele cinci exemple prezentate de mine. Excepția e SUA, sursa giganților tech.

Principala concluzie a raportului Freedom on the Net este că există o veritabilă luptă între giganții tech și state cu privire la reglementarea Internetului. Asta se vede și din exemplele prezentate aici, dar motivele, zic eu, sunt și mai profunde decât explicația că „regimurile autoritare vor să controleze libertatea de exprimare”. În esență, spațiul digital, liber, transfrontalier, expansiv, amenință trăinicia de cel puțin 150 de ani a statului național. Pe acest fundal, putem adăuga și giganții tech care reprezintă materializarea acestei tendințe. Simplul fapt că Facebook a blocat știrile australiene și a obținut concesii spune ceva. În alte zone, companiile respectă regulile și se complac într-o cvasi-înțelegere cu statele până își adună forțele. Se fac frate cu dracu’ până trec puntea.

Cei care suferă sunt cetățenii, ale căror identități digitale nu mai sunt fundamental diferite de ceea ce se proclama în vechea declarație de independență a spațiului cibernetic din 1996: Ours is a world that is both everywhere and nowhere, but it is not where bodies live. We are creating a world that all may enter without privilege or prejudice accorded by race, economic power, military force, or station of birth [..] Our identities have no bodies, so, unlike you, we cannot obtain order by physical coercion.

 

CiteșteSalvează

State of the union. Three things about digital policy

In English
De Mirela Marcut
7 minute

For EU geeks, September is a long-awaited month. The State of the Union speech. No, not the American one, the European one. We listen to the priorities of the Commission for the next period, but also the day when we should be more emotionally involved in this project. Because, of course, the purpose of such a speech is also to wake a shred of European spirit in ourselves. The speech is thus not dry and bureaucratic, but it is a combination of priorities and stories meant to awake this European spirit and the leadership that Europe aims to assume.  This year’s impressive story? A young woman from Italy who, 119 days after being discharged from the hospital with a grim prognosis, won the gold medal in the Paralympic Games. Her message? If it seems impossible, then it can be done. This should be the motto of the EU 🙂

Considering the solemnity of the speech and the prioritization of digital policies in general, my endeavour today is to provide an overview with regards to digital from the State of the European Union speech.

What are going to read today?

  • An overview of the significant aspects on digital policies mentioned in the speech
  • What was missing from the speech, if you ask me
  • What these priorities mean for us, citizens

What did the President of the Commission say about digital?

I will start this section with some sound bites that will help me reconstruct the main elements of the speech.

“Digital is the make or break issue”.

Digital (apparently it has become a noun now) is the essential element for the EU’s economic competitiveness. The NextGenerationEU instrument (transposed nationally with our long awaited RRP) will guarantee an acceleration of the digital transformation, especially because, according to Von der Leyen, the Member States are in consensus that we must spend more and better on this. The truth is that she is right, there have been no major issues among the Member States and they are content that they can spend a lot of money on nationally established priorities, instead of the ideas directed from Brussels (but yes, pending the final approval from the Commission)

Like last year, digital has remained the essence of European reconstruction. But it makes no sense to invest in tech and not focus on the human component. So, Von der Leyen advanced the idea that digital skills are as important as 5G or connectivity or artificial intelligence. A sign that digital skills is a priority is the fact that the Commission will jump-start a dialogue in order to create consensus at Member State level towards the prioritization of digital skills. Why can’t it do more? Well, because it does not have the power to do so, as education is a national competence, where the EU plays a supporting role. The treaty says so, not me,

”We are entering a new era of hyper-competitiveness”.

A competition in which the Union wilfully entered and in which it will surely play as the biggest single market in the world. In digital policy, the competition is not only played in artificial intelligence (which wasn’t really mentioned in the speech), but other things are at stake. The things that make the digital space exist: chips and semiconductors.  Because breaking news: cyberspace is rooted in something palpable!

Semiconductors are essential for the phone on which you mindlessly scroll, but are also essential for entire economic or strategic sectors (Dacia slowed down its production because they didn’t have semiconductors in stock) No semiconductors, no chips, no phone, no car. Europe’s weak spot is here and the Commission aims to fix this, namely to increase its presence along the entire supply chain, from research into semiconductors to European production of the stuff. It aims to do so with the European Chips Act.

What does this hypercompetitiveness mean for Europe? The chance to do something on its own, where it can prove (or not) its self-proclaimed capacities through such speeches. When talking about digital, it has done stuff on its own, such as its own data protection system that has started a global conversation on the subject. Of course, failure also exists. But I don’t think the prize is necessarily to be first in semiconductors or the first in artificial intelligence (whatever this might mean). The long-term prize is the chance to do something on its own and to do it right, not only as regards digital policy, but overall as regards European integration.

”If everything is connected, everything can be hacked.”

Last, but not least. A great deal of the speech was dedicated to European defence on many levels, from intelligence sharing to a Defence Union. Beyond the obvious reasons for needing such a defence approach, the emphasis was on transforming the EU into a leader in cybersecurity, by creating a common cyber-defence policy and the creation of common standards for cybersecurity and cyber-defence. Why? The reason is in the sound bite. If everything is connected, everything can be hacked, not only your Facebook account where your password is “password”, but also the electric power grip, for instance.

However, such a statement goes both wars, because it can also make Europe accountable (which is necessary), but it can also create a cyber arms race. This remains to be seen, indeed.

What was missing?

Compared to last year, digital was not that much into focus. Maybe because NextGenEU was launched then and digital priorities were at the top of the instrument. Sometimes also other policy areas need to be in the spotlight 🙂

Even if she brought up digital skills before any other digital policy area, I was expecting a development of the subject, but this was missing. Maybe a new initiative. Even a revamped one would have sufficed. What happened to the digital opportunity traineeships dedicated to youngsters? Especially considering that the speech was mostly dedicated to the youngsters, the true next generation.

Digital sovereignty appeared only once in the speech, even though its spirit was felt when the President talked about bringing some industries back home. I was also expecting a projection of the European digital society model in the presentation of global priorities. This was also missing.

What does all this mean?

Ok, I hope you managed to read down to here because it’s time we asked ourselves what all of this means. Will any of it affect you? At first sight, this is high politics stuff that may never reach you. Or will they?

Firstly, it means that Europe is truly starting to close ranks and continues its commitment to shape the digital space. The intent to bring back semiconductor production to Europe or to produce more stuff in Europe can mean only good things for the citizens – because there will be investment in research, factories. This means more jobs here (and yes, probably more expensive phones). How this will affect us depends also on the Romanian leadership. (Oh, wait…).  Or any Member State for that matter.

Secondly, if Europe closes ranks in order to create defence capabilities, so should you. Two-step authentication, change of password, browsing through the data collected about you, all of this are your responsibility. And they are also things you can do and they don’t cost a thing. Why should you do them? Because if everything is connected, everything can be hacked.

Thirdly, we will see at least a declarative advance on the whole “development of digital skills” thing, but nobody is saying how to do it. Extending the definition of digital skills, media education courses corroborated with tech skills, adapting curricula, testing. These are just some of the proposals.

CiteșteSalvează

Discursul despre starea Uniunii. Trei lucruri despre politicile digitale

In Digital, Uniunea Europeană
De Mirela Marcut
7 minute

Pentru EU geeks, azi a fost o zi importantă. Discursul despre Starea Uniunii. Nu, nu cel american, ci discursul european. Ziua în care ascultăm prioritățile și liniile de acțiune ale Comisiei pentru perioada următoare, dar și ziua în care ar trebui să ne emoționăm. Pentru că, desigur, scopul unui astfel de discurs este să trezească o fărâmă de spirit european în noi. Discursul nu este sec și birocratic de obicei, ci este o combinație între prezentarea priorităților și povești din care să reiasă acest spirit european și rolul de lider pe care trebuie să și-l asume Europa. Povestea impresionantă de anul acesta? O tânără din Italia care, la 119 zile de la externarea din spital după ce i s-a spus că viața ei e în pericol, a câștigat medalia de aur la Jocurile Paralimpice. De reținut ce a spus: if it seems impossible, then it can be done.

Având în vedere însemnătatea discursului și prioritizarea politicilor digitale, am purces să trec în revistă mesajele-cheie cu privire la digital din discursul despre starea Uniunii Europene.

Despre ce citești azi:

  • Prezint azi pe scurt ceea ce e semnificativ la acest discurs din perspectiva politicilor digitale
  • Ce a lipsit din discurs, după mine
  • Vedem și ce înseamnă aceste priorități pentru noi, cetățenii

Ce a spus Președinta Comisiei despre digital?

O să încep secțiunea asta cu niște ”soundbites” cu ajutorul cărora voi reconstitui elementele principale ale discursului.

”Digital is the make or break issue”.

Digitalul (că acuma se pare că l-am substantivizat) este elementul esențial pentru competitivitatea economică a Uniunii Europene, iar instrumentul NextGenerationEU (transpus la noi prin PNRR-ul mult-așteptat) va garanta că se va accelera transformarea digitală, în special pentru că, spune Von der Leyen, statele membre se află în consens că trebuie cheltuit mai mult și cu cap pentru asta. Adevărul e că are dreptate, nu prea au existat contre că n-ar trebui cheltuiți bani pe asta, iar statele membre sunt mulțumite că pot cheltui o grămadă de bani pe priorități setate la nivel național, nu direcționate de la Bruxelles (dar da, cu respectarea unor cerințe și cu aprobarea finală de la Comisie).

Ca anul trecut, digitalul a rămas esența reconstrucției europene. Dar degeaba investești în tehnologie, dacă nu te axezi și pe componenta umană. Așa că Von der Leyen a avansat ideea că și competențele digitale sunt la fel de importante ca 5G sau conectivitatea sau inteligența artificială. Semn că asta e o prioritate este faptul că va porni un dialog cu statele membre pentru a crea consens către prioritizarea competențelor digitale. De ce nu face mai mult? Păi, pentru că nu poate face foarte multe, educația fiind o competență principală a statelor membre, unde Uniunea Europeană joacă un rol de sprijin mai degrabă. N-am zis-o eu, o zice tratatul.

”We are entering a new era of hyper-competitiveness”.

Competiție în care și Uniunea a intrat și în care va juca, în calitate de cea mai mare piață unică din lume. La nivelul politicilor digitale, competiția nu se dă doar pe inteligența artificială (care n-a prea fost în atenție în acest discurs), ci se dă pe „chestiile” care fac să existe spațiul digital și tehnologiile de tot felul: cipuri și semi-conductori. Pentru că breaking news: oricât ar vrea el să fie virtual, digital, online, spațiul cibernetic își rădăcinile tot în ceva palpabil!

Semi-conductorii snt esențiali pentru telefonul unde dai scroll minute în șir fără să gândești , dar sunt esențiali și pentru întregi sectoare economice sau strategice (Dacia și-a încetinit producția pentru că duceau lipsă de ei pentru computerele de bord). Dacă rămâi fără ei, nu ai cipuri, adio telefon, adio mașină. Europa stă destul de prost la capitolul acesta și, printr-o nouă propunere de legislație, European Chips Act, își propune să își crească prezența pe întreg lanțul de aprovizionare, de la cercetare la producție europeană de semiconductori.

Ce înseamnă această hipercompetitivitate pentru Europa? Șansa de a face ceva pe cont propriu, unde-și poate dovedi sau nu capacitățile autoproclamate prin astfel de discursuri. La nivel de politici digitale, a mai făcut lucruri pe cont propriu, cum ar fi un regim strict de protecție a datelor și începe să schimbe discuția globală pe acest subiect. Desigur, nu-i iese întotdeauna. Dar premiul nu cred că este locul 1 la semiconductori sau locul 1 la inteligență artificială. Premiul pe termen lung este șansa de a face ceva pe cont propriu și de a-i reuși nu doar în planul acelei politici, ci și per total în ceea ce privește integrarea europeană.

”If everything is connected, everything can be hacked.”

Ultima chestie, dar nu cea din urmă, pentru că mare parte din discurs a fost dedicată apărării europene pe mai multe paliere, de la dezvoltarea capacităților de „intelligence sharing” până la o Uniune a Apărării. Dincolo de motivele evidente ale necesității unei astfel de abordări pentru apărare, accentul a fost și pe transformarea UE în lider în domeniul securității cibernetice, prin crearea unei politici comune pentru apărare cibernetică și crearea de standarde comune. De ce? Din cauza a ceea ce scrie mai sus. Dacă totul e conectat, totul poate fi ”spart” și nu doar contul tău de facebook unde parola ta e ”parolă”, ci infrastructura de electricitate a unei țări, spre exemplu.

O astfel de afirmație este cu două tăișuri pentru că poate responsabiliza Europa (și asta e necesar), dar poate crea și o cursă a „înarmărilor cibernetice”. Rămâne de văzut.

Ce a lipsit?

Față de anul trecut, digitalul nu a fost chiar așa în centrul atenției, poate și pentru că anul trecut de-abia se anunța NextGenEU, iar cheltuielile pe digital și prioritățile deceniului digital au ținut capul de afiș. Să lăsăm și alte arii de politică să fie în prim plan 🙂

Chit că a adus vorba de competențe digitale înainte de orice altă arie din politicile digitale, mă așteptam la o dezvoltare a subiectului, eventual cu niște măsuri, fie ele și „reîncălzite”. Cum ar fi acele „digital opportunity traineeships”, un fel de stagiaturi de tip Erasmus pe care le pot face tinerii pe domenii IT în Europa. Mai ales că o mare parte din discurs a fost dedicat tinerilor, adevărații „next generation”.

Suveranitatea digitală a apărut doar o dată în discurs, deși s-a simțit spiritul acesteia când a vorbit de readucerea acasă a unor industrii și dezvoltarea de capabilități la nivel european. Mă așteptam să reiasă mai mult în discuțiile cu privire la planurile pe plan global pentru că nu presupune doar readucerea acasă a industriilor-cheie, ci și proiectarea în extern a unui anumit model. Care iarăși nu a apărut.

Ce înseamnă toate astea?

Ok, sper că ai citit până aici pentru că urmează să ne întrebăm ce înseamnă toate astea. Te va afecta ceva? La prima vedere, acestea sunt lucruri acolo sus unde noi nu avem acces. Oare?

În primul rând, înseamnă că Europa începe să strângă rândurile și continuă angajamentul de a modela spațiul digital, de la piesele care îl fac (semiconductorii) la apărarea acestuia. Intenția de a aduce producția de semiconductori în UE sau de a produce în general mai multe lucruri în Europa nu poate însemna decât de bine pentru cetățeni – pentru că vor fi investiții în cercetare, fabrici etc. Ceea ce poate însemna mai multe slujbe. Depinde de leadership-ul românesc să preia tema și să se poziționeze ca atare. Oh wait…

În al doilea rând, dacă Europa strânge rândurile să creeze capabilități de apărare în spațiul cibernetic, așa ar trebui să faci și tu. Autentificare în doi pași, schimbarea parolelor, securizare, toate astea țin și de tine. Sunt lucruri pe care le poți face și nu te costă. De ce trebuie să le faci? Pentru că dacă totul e conectat, totul poate fi spart.

În al treilea rând, vom vedea un avans cel puțin declarativ cu „creșterea competențelor digitale” pe care trebuie să o facem, dar nu spune nimeni ce și cum. Extinderea definiției competențelor digitale, cursuri de educație media coroborate cu cele de competențe digitale, adaptarea programelor școlare, centre de testare și pregătire, acestea sunt câteva propuneri.

Deci?

Trei lucruri care au ieșit în evidență: competențele digitale, legislație pentru promovarea industriei de semiconductori în UE și securitatea cibernetică. Două lucruri care au lipsit: acțiuni concrete pentru competențele digitale la orice nivel și modelul de societate digitală la care să aspire și tinerii mult-menționați în discurs. Poate la anul.

CiteșteSalvează

5 cărți despre tehnologie

In Digital
De Mirela Marcut
8 minute

Poveștile unora sunt mai bune decât poveștile mele, așa că vreau să recomand 5 cărți despre tehnologie și dezbaterile curente pentru zilele reci de toamnă care stau să vină. Acestea mi-au rămas în minte cel mai mult din ce am mai citit pe subiect și unele au devenit chiar și materiale pentru seminarele de la universitate.

Edward Snowden, Dosar permanent. București: Ed.Nemira, 2019

  • domenii vizate: supravegherea extinsă a statelor asupra cetățenilor cu ajutorul tehnologiei și a companiilor private,
    idei legate de confidențialitate și viață privată
  • de ce s-o citești. Citește-o că are o parte umană și una aproape filosofică. Partea umană se referă la posibilitatea de a
    pătrunde în mintea idealistă a unui tech geek, atât de diferit de alți tech geeks, cum ar fi oamenii de la Google sau Facebook. Ei au „idealul” de a conecta lumea cu orice preț, în timp ce Snowden visează la o lume pe care să o re-revendicăm din mâinile tehnologilor și a serviciilor de supraveghere.

Partea filosofică şi tehnologică? Păi, reușește să reconstituie climatul entuziast al începuturilor WWW-ului în anii 90, când spațiul online abia se definea și exista exuberanța descoperirii oricărei informații de care ai fi avut vreodată nevoie. Pe măsură ce
cartea avansează, entuziasmul lui se pierde, lăsând loc grijilor pentru utilizarea tehnologiei împotriva noastră.

  • de ce să n-o citești. Dacă te-ai transformat într-un cinic în ultima vreme și ai impresia că principiile și valorile care ar trebui să ne ghideze viața sunt expirate, nu citi cartea asta. Snowden e un idealist, condamnat să trăiască într-o țară unde valorile pentru care s-a sacrificat nu sunt respectate. Rândurile „transpiră” idealuri și valori izvorâte nu neapărat din nevoia de a vinde cartea, ci (cred eu) mai degrabă din istoricul familiei sale pe care îl prezintă în primele pagini.
  • idei care mi-au rămas în cap. Ideea de a avea un cod al tehnologilor, așa cum există pentru medici, care să îi responsabilizeze să treacă dincolo de „facem asta pentru că putem”. Ideea că ceea ce face intimitatea atât de greu de protejat este faptul că e atât de diferită pentru fiecare dintre noi și adesea nu suntem conștienți de acea limită dintre public și intim. Ideea că intimitatea e un drept pe care „we take for granted”, de aceea spunem că nu avem de ascuns. Ce zice Snowden despre asta? „Să spui că nu-ți pasă de intimitatea ta pentru că nu ai nimic de ascuns nu diferă cu nimic de a spune că nu-ți pasă de libertatea presei pentru că nu ai nimic de spus”. Atât am de spus.

Jamie Bartlett, Oameni vs tehnologie. București: ed. Nemira, 2018

  • domenii vizate: supraveghere, puterea datelor, tribalizare și manipulare pe rețelele sociale, inteligența artificială, BigTech, amenințarea la adresa democrației
  • de ce s-o citești. Citește-o pentru scriitura foarte ușoară în contrast cu temele dificile pe care le abordează. Citește-o pentru că explică foarte simplu modul în care gândim și luăm decizii influențați fiind de tehnologie. De la modul în care rețelele sociale ne fac să intrăm pe pilot automat la modul în care revenim la triburi pe aceleași rețele sociale, îndepărtându-ne unii de alții mai degrabă decât conectându-ne.

Citește-o pentru că te pregătește pentru schimbări iminente în societate: noi tipuri de inegalitate, concentrarea tehnologiei și deci a puterii în mâinile companiilor mari de tehnologie. Citește-o pentru că are și soluții la aceste probleme.

  • de ce să n-o citești. Dacă ești familiar/ă deja cu câteva din ideile legate de manipularea pe rețelele sociale sau despre toxicitatea acestora sau despre monopolul companiilor de tehnologiei asupra vieții noastre (încă nu, dar pe aproape), atunci îți recomand ceva mai avansat. Cartea lui Jamie Bartlett e mai pentru „începători”.
  • idei care mi-au rămas în cap. Cam toată cartea mi-a rămas în cap. A devenit material la seminar.

Shoshana Zuboff, The Age of Surveillance Capitalism. Public Affairs, 2019

  • domenii vizate: economia digitală, confidențialitatea datelor, interferența dintre politică și tehnologie
  • de ce s-o citești. Shoshana Zuboff scrie cu multă sete și pasiune despre un subiect foarte tehnic: modul în care noi am fost reduși la simpli utilizatori și sursă de materie primă pentru economia secolului XXI. Suntem supravegheați din toate părțile, din dorința de a colecta cât mai multe date despre noi care sunt vândute companiilor și care apoi vor oferi predicții despre comportamentul nostru într-un cerc vicios pentru noi, virtuos pentru ei. Citește-o ca să reevaluezi relația cu aplicațiile pe care le folosești și ca să fii mai conștient/ă de pilotul automat în care intri de multe ori când folosești telefonul
  • de ce să n-o citești. Nu e cea mai ușoară carte de citit, fiind scrisă într-o engleză academică. Asta ar fi, după mine, singurul motiv să n-o citești. Varianta „ecranizată” a ideilor expuse în carte se regăsește în documentarul The Social Dilemma, disponibil pe Netflix și pe Youtube (până la 30 septembrie). Citat și de către Ursula Von der Leyen într-un speech anul acesta 🙂
  • idei care mi-au rămas în cap. Dincolo de modelul extractiv al capitalismului, care e partea centrală a cărții, mi-a rămas în minte stilul progresiv în care tehnologia se insinuează în viețile noastre, ca apoi să devină indispensabilă şi cât mai imersivă în viaţa noastră ca apoi să producă noi date despre noi. De la laptop la telefon la aspiratorul care îmi trasează conturul casei și transmite date despre casa mea companiei producătoare, la televizorul care aude când mă cert cu partenerul, la Alexa care ascultă în standby certuri și abuzuri și cineva trebuie să prelucreze și să transcrie acele date. Până la ceasul inteligent care a înregistrat cea mai recentă tură cu bicicleta şi ştie exact ce puls aveam la ora X.

Jamie Susskind. Politica viitorului. București: Corint, 2019

  • domenii vizate: politică, democrație, suveranitate versus tehnologie
  • de ce s-o citești. Întâmplător, când scriu aceste rânduri, țara noastră trece printr-o criză politică iscată de deciziile luate de oameni ghidaţi de anumite interese. Cum ar fi dacă în locul lor ar fi o inteligenţă artificială care ar lua deciziile în locul lor? Am mai avea o criză politică acum? Afli răspunsul dacă citești cartea lui Susskind. Cum ar fi dacă noi cetățenii am avea un dispozitiv unde să votăm automat ce decizii să se ia la nivel de guvern? O democrație wiki?

Susskind discută și despre asta. Discută despre posibil, căci în momentul de față viitorul e deschis și democrația se poate transforma în nenumărate feluri prin intermediul utilizării tehnologiei. Cartea nu este doar despre principii abstracte despre care se pare că uităm din ce în ce mai des. Este și despre ce libertăți vom avea sau vor fi restricționate, cine va avea dreptate și va împărți dreptatea și despre cum ne vom trăi viața într-un viitor nu foarte îndepărtat.

  • de ce să n-o citești. Dacă discuțiile despre principii și democrație ți se par mofturi în general, nu citi cartea asta (nici cartea lui Snowden). Câteodată are stilul unei prelegeri academice despre istoria ideilor politice, poate asta îți aduce aminte de cursurile plictisitoare din facultate. Ca norocul, e scrisă de un tânăr pentru tineri pentru că limbajul nu e așa academic ca în cazul de mai sus.
  • idei care mi-au rămas în minte. Ideea că inginerii IT nu ar trebui să fie doar atât, ci să fie ingineri-filosofi, idee parafrazată de la Sir Tim Berners Lee, părintele WWW-ului. Perspectivele de a avea un AI personal care votează pentru noi la alegeri, bazându-se pe datele noastre, perspectiva de a scrie o lege așa cum scriem un articol pe Wikipedia. Ideea că tot ce înseamnă politică se va schimba sub umbrela tehnologiei.

Carissa Veliz. Privacy is Power. Bantam Press, 2020

  • domenii vizate: confidențialitatea datelor
  • de ce s-o citești. Pentru că e gândită în jurul unei povești despre un om random și ce se întâmplă cu datele sale la fiecare interacțiune pe care o are cu dispozitivele și, mai ales, cum i se schimbă viața din cauza acestora. Dacă ți-e greu să înțelegi ce tot spun aici pe site despre a avea grijă de identitatea noastră online pentru că e tehnic și complicat, atunci o poți citi pe Carissa. Scrie mult mai convingător decât mine. Prima propoziție din carte e: „They are watching us”.
  • de ce să n-o citești. E greu să purtăm și grija datelor noastre în fiecare zi, în condițiile în care trebuie să avem grijă și de casă și de familie și de planetă etc. Cartea asta îți va adăuga grija datelor și poate să te facă pe alocuri paranoic sau să pari exagerat, cum par eu în fața celor din jurul meu 🙂 Dacă nu vrei asta, nu citi cartea asta.
  • idei care mi-au rămas în cap. Dacă Shoshana Zuboff descrie un model economic de extragere a materiei prime bla bla bla (știu că e academic), Carissa e mai elocventă și le zice „data vultures”, în traducere „prăduitorii de date”. Mai mult, ea vine cu o altă perspectivă. Dacă Shosana Zuboff zice că datele noastre sunt prețioase și proprietatea noastră, Carissa vine cu ideea că datele sunt toxice, fiindcă pot crea o impresie greșită despre noi și fiindcă pot ajunge cu ușurință în mâinile cui nu trebuie. Deci, trebuie să eliminăm cât mai mult din ele.
CiteșteSalvează

Servicii publice digitale. 7 lucruri pe care le pot face autoritățile pentru noi

In DIGest
De Mirela Marcut
9 minute

Nu, n-o s-o spun pe aia cu dosarul cu șină scanat. Nici pe aia cu ghișeul online e deschis doar până la ora 16. Dar o să o zic pe asta: printr-un concurs de împrejurări, am de-a face mai mult cu o primărie zilele astea. Mediu rural, nu urban, dar în Zona Metropolitană a Oradiei, o comună bogată, care se laudă cu registratură electronică și posibilitatea de plată a taxelor online. Am riscat să lucrez cu registratura electronică pentru o cerere, dar nu am putut s-o trimit online pentru că nu am știut cât am de plată pentru respectiva cerere. Modulul de plată online înseamnă redirecționare pe platforma ghișeul.ro, unde degeaba am cont (pentru că e legat de domiciliul meu și nu pot plăti taxe cu suma deja calculată decât pentru localitatea de domiciliu) că nu am putut plăti, neștiind suma de plată de la început.

Da, am căutat lista taxelor și impozitelor din comuna respectivă și am dat peste un fișier PDF scanat și needitabil, în care nu poți căuta ce te interesează. Poți să răsfoiești până ajungi la ceea ce vrei să plătești. Ceea ce am și făcut și am ajuns la o sumă de plată despre care nu știam dacă e corectă sau nu. Deh, cetățean neștiutor… (aici ar fi trebuit să se uite calculatorul la mine cu fața aia acră pe care o au unii funcționari când ai greșit un formular sau încerci să te lămurești cu ceva de la ei). Rezultatul? M-am urcat în mașină și m-am dus totuși fizic până acolo, unde aflasem că într-adevăr suma de plată pe care o calculasem eu era greșită! Și când am vrut să depun cererea, prima întrebare la registratură a fost: ați plătit?! 🙂

De aici deducem deja câteva „idei” pentru serviciile publice digitale pe care aș vrea să le împărtășesc azi:

1. Vrei să ușurezi lucrul pentru cei din instituție? Pune-mi informația la dispoziție.

Încearcă să intri în pielea mea. Știi deja oricum care sunt cele mai cerute chestii într-o primărie și cele mai căutate lucruri pe site-ul tău, trebuie doar să te uiți la aceste date și să faci ceva în privința asta. Mai precis, știi că lumea cere certificat de urbanism? Când gândești soluția electronică, fă și niște instrucțiuni de completare și scrie acolo cât are de plată X pentru atâția metri pătrați. Alt exemplu: instituția X are un modul pe site prin care contribuabilii pot vedea niște date semnificative pentru ei. Există deja! Cu toate astea, lumea sună să întrebe unde poate să vadă acele date. De ce mai sună? Pentru că pe site-ul instituției, acel modul e semnalizat doar ca PORTAL. Vrei să nu mai sune așa des telefonul? Pune-mi informația la dispoziție.

2. Vrei să ușurezi lucrul pentru cei din instituție? Nu urca birocrația la cer (adică în „nori”, adică în cloud).

Procesul de obținere a unui certificat, a unei notificări către instituție sau alte interacțiuni dese pe care le avem cu sectorul public chiar se pot întâmpla în mediul online, fără probleme. Da, eu nu merg să plătesc taxele locale la primăria unde am domiciliu pentru că o fac în online. Online am plătit și amenzi 🙂 Chiar trebuie să-mi ceri actul acela? Think again, cum zice Adam Grant.

Voi continua articolul de săptămâna aceasta cu alte câteva idei simple, unele chiar nu costă mult și nu au nevoie de planuri mărețe de realizare. Inspirate din experiența proprie și din literatura de specialitate pe care o citesc. Acestea se adresează oricărei instituții publice, fie ea locală, regională sau națională, provocând-o să gândească diferit și critic la adresa modului de lucru. Dar să nu uit:

Adun povești! Ce fel de experiențe ai avut cu serviciile publice digitale în România? Povești de Kafka sau povești wow? Lasă un comentariu aici sau dă un semn la admin@digitalpolicy.ro

3. 1 e mai simplu decât 2. Eu sunt o persoană, cere-mi actele doar o dată.

Aceeași primărie, aceeași persoană, două cereri aparent diferite, dar care vizează aceeași proprietate. Mi s-au cerut 2 copii diferite ale actelor pentru aceste cereri la distanță de 5 minute. Da, de către aceeași persoană. Aici pot să intervină discuții despre fragmentare, servicii administrative diferite etc. Dar acestea sunt lucruri ce țin de bucătăria internă a instituției publice și de fluxul de lucru, care aparent favorizează „silozurile”. Zici că s-au inspirat de la giganții tech care ne țin datele în astfel de „silozuri” care nu comunică între ele. Vrei să nu mai ai hârtii peste hârtii și să plătești servicii scumpe de „retrodigitalizare” apoi? Regândește fluxul de lucru și nu-mi mai cere actele de două ori. Te ajuți și pe tine, nu doar pe mine.

4. Ai nevoie de clarificări? Vrei să-mi comunici ceva? Caută-mă și vorbește pe limba mea.

La ce mă refer: cu toții am primit comunicate, informări, scrisori și altele de la instituțiile publice și nu cred că suntem mulți aceia care am înțeles ce vor să ne transmită. Sau am citit informări ale instituțiilor pe social media și au fost lungi, prost scrise și a trebuit să citim de 2 ori ca să deducem despre e e vorba. Instituțiile sunt obișnuite să comunice într-un stil administrativ, dar acesta nu se pretează cetățeanului (ați uitat că 40% din adolescenți prezintă analfabetism funcțional?). Cetățeanul nu înțelege decât dacă îi explici pe limba lui.

Și nu, nu merge aia cu: punem pe Facebook anunțul ăsta că îl vede toată lumea! Deși trendul guvernanței digitale evidențiază și nevoia de a merge cu comunicarea acolo unde e cetățeanul (adică mai ales pe social media), majoritatea conturilor instituționale n-au un stil adaptat mediului. Așa că informările lor sunt condamnate la uitare din cauza algoritmului care și el se plictisește de stilul funcționăresc.

5. Nu știi cum să rezolvi o problemă? Nu știi ce probleme sunt în societate? Întreabă-ne. Întreabă și datele. (dar prima oară să le produci, desigur.)

Bine, mă adresez către instituțiile și actorii care nu sunt mânjiți cu un strat de aroganță și știu ei cum se face treaba. Oamenii se bucură când sunt luați în seamă, ați fi surprinși și e bine să recunoști câteodată că ai greșit sau ai nevoie de ajutor. Și datele sunt acolo pentru a fi interogate, modelate, analizate și vor veni cu niște direcții. Astfel pot fi gândite noi planuri de mobilitate, spre exemplu.

Îmi aduc aminte de povestea unui oficial din administrația locală dintr-un alt oraș legată de o consultare publică deschisă cu cetățenii cu privire la transformarea digitală a orașului lor. Le-au cerut oamenilor să scrie pe foi toate fricile și temerile pe care le-ar putea avea în legătură cu asta, iar deloc surprinzător, seniorii au fost cei mai vocali în transmiterea fricii de a fi lăsați deoparte de tehnologie, iar ei au ținut cont de asta și au gândit o serie de cursuri de tech și educație media pentru seniori. În strategia lor smart city.

6. Suntem egali, dar suntem diferiți totuși. Personalizează-ne experiențele.

Noi, cetățenii, suntem egali în ideea că avem aceleași drepturi și obligații față de stat, dar avem nevoi diferite, experiențe de viață diferite și stiluri diferite de viață. Trendul major este de personalizare a experienței de cetățean în raport cu statul dincolo de: S-a rezolvat, nu se poate! Acest trend al guvernanței digitale e inspirat, de unde altundeva, decât din experiența pe care o avem cu Internetul și social media. Acolo este „customizat”, este conform preferințelor și nevoilor noastre. Serviciile de sănătate pot fi personalizate, educația elevilor, astea sunt cele mai accesibile exemple. Desigur, ca să poți face asta, trebuie să te duci la punctul 5, să ne iei în seamă.

7. Nu merge cu poleiala. Vino la firul ierbii să vezi cum e aici

Asta e pentru nivelul central. Varianta pentru nivelul local: Ar fi cazul să te gândești să faci lucrurile altfel. Cum ai văzut prin alte părți că se face?

Dacă mai aud o dată de asistent virtual, de inteligență artificială și platformă SF de date…. Ce vreau să zic: intervențiile trebuie gândite și coordonate și teritorial, nu doar la centru și cei din teritoriu să se descurce. Nu știu cum se vor descurca cu cloudul guvernamental și cu identitatea digitală funcționarii dintr-o altă primărie cu care am avut contact recent care nu mă găseau în baza de date fiindcă figuram ca al doilea proprietar sau cei care au spus de niște vecini despre care am întrebat: DA’ ĂȘTIA NU ȘI-AU PLĂTIT IMPOZITUL DE ANI DE ZILE!

Mă opresc la 7 idei pe care am încercat să le comunic atât pentru noi, cetățenii ca să știm ce să cerem, cât și pentru cei din instituțiile publice care se gândesc cu adevărat cum să facă să fie bine. Hai că ar mai fi totuși și punctul 8, dacă mă gândesc bine.

8. Gândește-te bine pe ce valori pui preț, cum vrei să fie văzută instituția și cum poți folosi tehnologia ca să respecți aceste valori.

Pentru guvernanța în era digitală, politicile bazate pe misiuni (mission based policies) sau inovația în sectorul public, câteva valori de bază contează: deschidere, comunicare, transparență, personalizare, simplificare, responsabilitate, interoperabilitate, adică exact valorile care reies din ideile de mai sus. Cam atât.

Dacă instituțiile nu vă întreabă, vă întreb eu pe voi: ce fel de experiențe ai avut cu serviciile publice digitale în România? Povești de Kafka sau povești wow? Lasă un comentariu aici sau dă un semn la admin@digitalpolicy.ro

Ce am citit/ascultat în ultima vreme de a inspirat ideile de mai sus:

  • Helen Margetts (super expertă pe guvernanța digitală), On Digital Governance in Times of Crisis https://www.youtube.com/watch?v=ISy5Do7Kjp0&ab_channel=HertieSchool
  • Mariana Mazzucato, Mission-oriented innovation policies: challenges and opportunities Industrial and Corporate Change, 2018, Vol. 27, No. 5, 803–815 (pentru idea de a gândi politica publică în termeni de misiune pentru a aborda provocările secolului XXI)
  • Sofia Ranchordas & Abram Klop, Data-Driven Regulation and Governance in Smart Cities, University of Groningen Faculty of Law Research Paper Series No. 7/2018 (pentru ideile legate de date din care am exclus deocamdată dilemele care vin odată politicile bazate pe date)
  • plus multe altele ce le-am re-re-recitit recent pe smart governance 🙂
CiteșteSalvează

DIGEST #3. De ce transformare digitală și nu digitalizare?

In DIGest
De Mirela Marcut
9 minute

(DIGEST-ul de mai jos reprezintă o sinteză în termeni simpli a câtorva articole din literatura de specialitate despre transformare digitală și serviciile publice. Povestea e a mea 🙂 )

Ați avut vreodată senzația că vă întoarceți în timp când interacționați cu o instituție publică? La ce mă refer: la senzația aia pe care o are Marty McFly când ajunge în 1955 cu mașina timpului din Back to the Future. Locurile din Hill Valley i se par familiare, dar în același timp necunoscute. Nu știe pe unde să o apuce, cu cine să vorbească, deși se află în orașul unde a copilărit sau va copilări.

Cam așa e de multe ori și în instituțiile publice: intri (fie fizic, fie în online), te uiți, recunoști locul, dar nu știi pe unde să o apuci. Ești pierdut printre ghișee sau meniuri, o iei într-o direcție, vezi că ai greșit, te duci altundeva, așteptându-l poate pe Doc Brown să te ducă unde trebuie. Într-o instituție publică, Doc Brown e funcționarul ăla care îți poate rezolva problema, omul pe care mulți nu-l înțeleg sau îl cred dus cu pluta, dar el știe calea pe care tu, cetățeanul, trebuie să mergi. Ai nevoie de fulgerul care declanșează 1.1 GW și de o mașină care atinge 160 km/h 🙂

De fapt, în instituțiile publice nu ai nevoie de un fulger, ci de un efort consolidat și extins pentru a revizui politicile și procesele interne existente luând în considerare nevoile cetățenilor și pentru a crea noi servicii digitale ținând cont de evoluțiile tehnologice. Ai nevoie de transformare digitală care nu are loc ca fulgerul și nici nu atinge 160 km/h, ci este un efort de durată, care se derulează adesea foarte încet. Și la fel ca ecuația călătoriei în timp a lui Doc Brown, are nevoie de cunoștințe, competențe și de un mindset.

Back to digital transformation. Acesta e episodul de azi și, sper, să facă parte din (cel puțin) o trilogie de postări despre ce scrie în titlu: de ce nu digitalizare, ci transformare digitală care va acoperi subiecte, cum ar fi:

  • legătura dintre cultura administrației publice și transformarea digitală
  • tips pentru servicii publice digitale, nu digitalizate
  • legătura dintre smart cities și serviciile publice digitale
  • cum abordează UE transformarea digitală (am mai abordat tangențial tema asta)
  • și ce alte idei îmi mai vin 🙂

Scopul e să scoatem discuția din termeni tehnici, cum ar fi cloud guvernamental, GaaP, once only etc. și să o mutăm către procesul de transformare digitală care nu presupune doar tehnologie.

Pe sistemul „roads? where we go, we don’t need any roads!” (da, am văzut filmul ăsta de mult prea multe ori), să purcedem. Astăzi lucruri de bază despre transformare digitală și nu digitalizare, pornind de la elementul de la care începe totul: tehnologia și modul în care aceasta se îmbină cu o cultură birocratică deja existentă.

Poftim cultură..

Literatura de specialitate pe care am consultat-o (a se citi că am citit pe plajă în concediu) scoate în evidență cam trei mari tipuri de culturi birocratice: cea axată pe proces și funcționar, cea axată pe eficiență și restructurare și, în final, guvernanța în era digitală axată pe nevoile cetățeanului, digitalizare și reintegrarea serviciilor. Tehnologia s-a întâlnit mai mult cu ultimele două stiluri birocratice, deoarece poate face minuni pentru eficientizarea proceselor de lucru și a serviciilor publice în general, dar mai ales poate facilita accesul cetățeanului la servicii, poate agrega nevoile acestora și le poate integra în noi tipuri de servicii prin intermediul platformelor. Aceeași literatură de specialitate citită pe plajă (pardon, consultată) proclamă faptul că era restructurării serviciilor publice, a fragmentării acestora pe mai multe paliere și poate chiar competiția dintre servicii a apus, tocmai datorită culturii internetului.

Birocrația există de dinainte de computere, iar în centrul ei a fost întotdeauna funcționarul care cunoștea procesul și avea autoritatea asupra interacțiunii tale cu autoritățile statale. Vi se pare că acesta mai este un model actual? În afara interacțiunilor noastre cu statul, în era digitală comunicarea dintre noi se realizează descentralizat, prin intermediul platformelor și, obligatoriu, web-ul nostru e personalizat, adaptat preferinţelor noastre. Mai mult, suntem mobili și vrem să facem totul pe repede înainte. Aceasta este cultura internetului.

Dacă ar fi să folosesc iar analogia Back to the Future, cultura internetului e lumea viitorului, unde șireturile se leagă automat, iar hainele se uscă pe loc și mașinile zboară, în timp ce cultura birocratică e anul 1985. Mai mult, cultura internetului intră în contradicție cu cultura birocratică care pune accent pe procedură și pe fragmentare pentru că sunt două mindset-uri complet diferite. Unul pune accent pe colaborare și descentralizare, celălalt pe ierarhie, procedură, separarea activităților.

Cam aici suntem noi cu serviciile publice digitale. Încercăm să îmbinăm două culturi destul de diferite pentru a oferi cetățeanului iluzia că trăiește cu adevărat în secolul XXI și poate face unele lucruri în raport cu statul de la distanță. O astfel de îmbinare se petrece ca un cutremur: se ciocnesc două plăci tectonice, iar una din ele sfârșește dedesubt. O cultură o supune pe cealaltă. Dacă prevalează cultura birocratică, atunci cred că vorbim doar despre digitalizare. Dacă prevalează cultura internetului, vorbim despre transformare digitală.

De ce transformare digitală și nu digitalizare

Unii autori consideră digitalizarea ca pe un pas intermediar către guvernanța în era digitală, alături de reintegrarea serviciilor publice și creionarea acestora în funcțiile de nevoile și așteptările cetățeanului. Așa și este, anume digitalizarea înseamnă să muți unele procese în format digital, de la plata taxelor până la completarea unor cereri în online fără să te mai duci fizic la ghișeu. Dar procedura poate fi aceeași ca în format offline, doar că a fost mutată în online.

E drept: cu toții ne dorim să facem unele lucruri în raport cu statul exclusiv de la distanță, folosindu-ne de tehnologie. Asta e nevoia primară, dar nu este totuna cum o faci. Astfel, o cerere către autorități poate fi realizată în două feluri: poți să o ai în format PDF needitabil/editabil pe site-ul autorității respective, o descarci, o completezi cu datele tale, o printezi, o semnezi, o scanezi și o încarci pe înapoi pe site. Sau…te loghezi cu ID-ul tău pe platforma guvernamentală, ai cererea gata completată cu datele tale și semnezi cererea cu semnătură electronică calificată și ea s-a dus către rezolvare.

Primul proces se numește digitalizare, iar serviciul rezultat este de e-guvernare. Al doilea e transformare digitală pentru că presupune schimbarea modului de lucru al instituțiilor în raport cu tine, anume existența unor date comune despre tine, presupune interconectarea și colaborarea între instituții în raport cu datele , presupune „platformizarea” serviciilor de e-guvernare. Asta la nivel extern, în raport cu tine. La nivel intern, presupune alt tip de proceduri decât cele existente, presupune regândirea rolului funcționarului din păstrător al secretelor birocrației în facilitator.

Elemente ale transformării digitale

1. Livrarea în mod diferit a serviciilor publice digitale

Serviciile digitalizate se concentrează în a-și îmbunătăți lucrul la nivel intern, abia apoi se gândesc cum poate fi livrat un serviciu mai aproape de cetățeni. Oferi un spațiu online unde oameni pot să trimită anumite cereri în loc să vină să stea la coadă la ghișeu. Dar și ce fel de spațiu creezi e la fel de important. Așa cum am trâmbițat mai sus, transformarea digitală presupune să te gândești la obiceiurile de utilizare ale cetățenilor și să le integrezi în modul în care furnizezi servicii publice digitale: pe o platformă, într-o aplicație, dar totșu destul de centralizat, așa cum (din păcate) ne-au învățat platformele social media sau marketplace-urile.

2. Schimbarea culturii organizaționale și a relațiilor cu părțile interesate

Astfel de transformări nu pot exista fără o nouă cultură organizațională, adaptată epocii în care trăim. Degeaba vorbim despre cloud guvernamental, dacă instituţiile publice nu îşi pregătesc funcţionarii pentru un alt mindset. De fapt, e vorba de o inversare: de integrare a părților interesate (mai ales cetățenii) în crearea și furnizarea de servicii publice și nu de creionare a acestora conform nevoilor funcționarilor și procedurilor deja existente. Bugetarea participativă, făcută pe bune, e un astfel de exemplu. Personalizarea serviciilor publice ar fi un alt exemplu, anume servicii de telemedicină bazate pe datele biometrice ale cetățenior. Un exemplu mai SF, știu.

3. Accent pe crearea de valoare (transparență, responsabilitate, democratizare)

Ce fel de valoare? Și pentru cine? Aici intervine discuția cu privire la cum se măsoară rezultatele transfomării digitale. Cercetătorii citați aici fac referire la outputs, outcomes and impact. Primele două sunt am greu de diferențiat în română, așa că le las așa, cu precizarea că output se referă la un număr de procese, servicii nou create (e cantitativ), outcome la servicii îmbunătățite (ce rezultă ca urmare a utilizării acestor outputs), iar impact la multiplicarea efectelor acestora pe termen lung. Cel mai valoros e impactul pe termen lung pentru că va crea valoare pentru societate în general.

Deci ce valoare se poate crea pe termen lung ca urmare a procesului de transformare digitală? Transparența e printre principalele câștiguri, deoarece tehnologia deschide mult procesul delibrativ al birocrațiilor și ne permite să îi luăm pe funcționari mai ușor la întrebări. Odată cu transparența, autoritățile devin mai responsabile sau ar trebui să devină (dacă se petrece cu adevărat o schimbare de mindset) în ceea ce privește relația noastră cu ei.

4. Competențe noi

Și, desigur, ajungem și la veșnica discuție cu privire la competențe. În principal, este vorba despre competențele digitale, despre care am mai scris aici. Dar am menționat și acolo și menționez și aici, acestea trebuie să fie însoțite de un mod de a gândi diferit, care să iasă din pattern-ul procedurii și a răspunsului către cetățean: S-a rezolvat, nu se poate.

La final, mă întorc la analogia din începutul articolului. Odată cu călătoria în trecut şi apoi în viitor, Marty a creat nişte realităţi paralele, transformând relaţia pe care o avea cu familia, dar şi cu sine. Cam aşa e şi cu transformarea digitală: nu ne va duce dintr-o dată în era maşinilor autonome, a inteligenţelor artificiale în loc de funcţionari, ci ne va duce într-o realitate paralelă în care relația cu instituțiile statului este una sănătoasă, adaptată vremurilor.

În episodul următor: tips pentru servicii publice digitale. Stay tuned 🙂

Referințe

Dunleavy, Patrick, and Helen Margetts. 2015. “Design Principles for Essentially Digital Governance.” LSE Research Online. http://eprints.lse.ac.uk/64125/1/Essentially Digital Governance.pdf.

Margetts, Helen, and Patrick Dunleavy. 2013. “The Second Wave of Digital-Era Governance: A Quasi-Paradigm for Government on the Web.” Philosophical Transactions of the Royal Society A: Mathematical, Physical and Engineering Sciences 371 (1987): 20120382. https://doi.org/10.1098/rsta.2012.0382.

Mergel, Ines, Noella Edelmann, and Nathalie Haug. 2019. “Defining Digital Transformation: Results from Expert Interviews.” Government Information Quarterly 36 (4): 101385. https://doi.org/10.1016/j.giq.2019.06.002.

CiteșteSalvează

Cât de pregătită e România pentru transformarea digitală?

In România
De Mirela Marcut
12 minute
transformare digitala

Există o vorbă de ceva vreme în educația românească: notele nu reflectă adevăratele cunoștințe ale elevilor. Sugerează, de fapt, că goana după note este mai importantă decât acumularea cunoștințelor. Recunoașteți: cu toții am făcut-o la un moment dat, mai ales la materiile pe care nu le înțelegeam sau nu le plăceam nicicum. Unii o fac pentru toate materiile, pierduți fiind într-un sistem educațional care nu formează spirit critic sau analitic. Fac sprint către un test, apoi către altul și se trezesc la finalul școlii că n-au rămas cu nimic.

Nu vreau să vorbesc despre sistemul educațional aici, desigur, dar expresia de mai sus caracterizează și mersul României către societatea digitală – așa-numitul proces de transformare digitală. Alergăm către un loc mai bun în clasamentul Digital Economy and Society Index (DESI), alergăm către niște statistici mai bune pentru viteza de Internet, pentru accesul la Internet, pentru competențe digitale și tot așa. Și aici pot adapta expresia cu notele: statisticile nu reflectă adevăratul progres al României în materie de transformare digitală.

Aceasta este o postare dincolo de cifre. La fel ca viziunea educației de acumulare a competențelor și nu a cunoștințelor, transformarea digitală a României ar trebui ghidată de o serie de principii și nu doar de către cifre. Pentru cine crede că eu spun aici că statisticile nu contează: nu asta spun, ci spun că cifrele acelea trebuie atinse ținându-se cont de principii și de o viziune cu privire la transformarea digitală.

Deci, despre ce e vorba în această postare? În, esență, e vorba despre o privire de ansamblu cu privire la procesul de transformare digitală a României, dincolo de cifre și uitându-ne în principal la principiile societății digitale, așa cum le-a elaborat Comisia Europeană și le-am discutat și aici.

Principiile societății digitale, explicate.

În general, transformarea digitală nu este prea politizată. Încă. Dar există niște „curente de gândire” sau viziuni despre cum ar trebui să arate societatea digitală. Orașele smart au fost printre primele terenuri de joacă ale acestor viziuni. Cercetarea în domeniu distinge între două curente, anume orașele smart în viziunea corporatistă și viziunea „alternativă” asupra lor. Viziunea corporatistă imaginează un oraș tip utopie, unde toate problemele s-au rezolvat cu ajutorul tehnologiei, care desigur este asigurată de aceste mari corporații, gen IBM, Microsoft etc. Tehnologia dictează și deciziile de luat la nivelul orașelor. Viziunea alternativă, în schimb, arată că astfel de abordări corporatiste ignoră problemele adevărate ale orășenilor, lasă în urmă categorii defavorizate și, în general, pune accentul pe partea socială, pe mobilitate, pe experiența cetățenilor ca resursă pentru politicile locale.

Sună cunoscute aceste viziuni? Păi, Facebook, spre exemplu, promovează o viziune similară cu cea corporatistă pentru orașele inteligente: comunitățile au doar beneficii de pe urma serviciilor sale și că mai multă tehnologie este necesară pentru a rezolva problemele din rețea, cum ar fi dezinformarea care se rezolvă cu mai multă inteligență artificială care să o detecteze. Ambele modele de business, atât ale IBM (pentru smart cities), cât și ale Facebook, se bazează pe extragerea de date, model adesea criticat de Comisia Europeană (mai ales în ceea ce privește Facebook).

Apropo de Comisia Europeană, aceasta a emis o serie de principii pentru societatea digitală, care sunt menite să ghideze statele membre în tandem cu atingerea acelor ținte de pe busola digitală. Le reiau aici pe scurt:

  • libertatea de exprimare, inclusiv accesul la informații diverse și de încredere
  • libertatea de a deschide și de a desfășura o activitate comercială online;
  • protecția datelor cu caracter personal și a vieții private, precum și dreptul de a fi uitat;
  • protejarea creației intelectuale a persoanelor în spațiul online.
  • accesul universal la serviciile de internet;
  • un mediu online sigur și de încredere;
  • educație și competențe digitale universale pentru ca cetățenii să poată participa în mod activ în societate și la procesele democratice;
  • accesul la sisteme și dispozitive digitale care respectă mediul;
  • servicii și administrație publice digitale accesibile și centrate pe factorul uman;
  • principii etice pentru algoritmii centrați pe factorul uman;
  • protejarea și responsabilizarea copiilor în spațiul online;
  • accesul la serviciile de sănătate digitale.

Simpla lor enumerare e suficientă pentru a observa că seamănă cu viziunea aceea alternativă asupra orașelor smart din literatura de specialitate. De ce? Pentru că se centrează pe factorul uman, nu pe cel tehnologic. De ce e nevoie de astfel de linii care să ne ghideze? În primul rând, pentru că acestea asigură protecția unor drepturi fundamentale în Uniunea Europeană – libertatea de a te informa, nevoia de a te proteja în spațiul online, nevoia de a te simți în siguranță etc. În al doilea rând, pentru că Uniunea Europeană promovează mai nou mantra „ceea ce e ilegal în offline trebuie să fie ilegal și în spațiul online”, creând de fapt o echivalență dintre cele două spații.

Adevărul e că uneori nu mai facem diferența dintre online și offline, iar viața noastră se desfășoară tot mai des la granița dintre cele două spații. Pentru a elimina riscul ca spațiul online să se transforme într-un Vest sălbatic, există aceste principii și drepturi. Desigur, acestea creează obligații și presiuni pentru state, deşi unele au alte tradiţii (cu privire la prelucrarea datelor personale) sau porniri anti-democratice (cum ar fi Ungaria).

Se respectă aceste principii în România? Pornește cineva inițiativa de politică publică de la acestea? Există măcar premisele pentru așa ceva? Acestea sunt întrebările care vor răspunde de fapt la cea din titlu: cât de pregătită este România pentru transformarea digitală?

Se respectă aceste principii în România?

Tabloul complet al României este extrem de greu de realizat și nu poate fi făcut aici, dar o privire obiectivă de ansamblu putem face. Ca orice răspuns nuanțat pe care-l dau aici, o să fie și cu da și cu nu. Voi face asta cu ajutorul unor exemple/povești în efortul de a merge dincolo de cifre, dincolo de DESI. Pentru un răspuns compact, le voi grupa în libertăți, protecții și tipuri acces.

Libertățile în spațiul online - informare, exprimare și deschidere a unei afaceri online

La capitolul informare și exprimare, da, nu avem piedici majore. Mediul online din România e adesea toxic și extrem de divizat dacă ne uităm la cum se desfășoară discuțiile pe rețelele sociale. Cu toate acestea, există mai multe moduri de a ne informa și exprima online și adesea le pierdem cu vederea. Aceste libertăți nu se limitează doar la rețelele sociale, ci se extind la nivelul responsabilităților autorităților publice de a ne pune la dispoziție un cadru de consultare, de a ne prezenta informații în format inteligibil și de a ne ușura exprimarea opiniilor.

Da, se deschid ședințele autorităților publice locale către public, acesta este într-adevăr un pas în față. Dar nu peste tot și nu fără piedici – adesea, ordinea de zi nu se cunoaște, nu se anunță din timp etc. De altfel, Prefectura Bihor a constatat „sincope mari” în aplicarea prevederilor din Codul Administrativ care cer transmiterea ședințelor în mediul online pentru cetățeni. Alt exemplu aici: cum se manevrează legea 544/2001 privind liberul acces la informațiile publice – de la necesitatea prezenței fizice la sediul instituției a solicitantului pentru a se identifica până la enunțarea unor motive aberante în defavoarea solicitării.

Deschiderea și desfășurarea online a unei afaceri se pot face în România. De altfel, un proiect cu fonduri europene a făcut posibil portalul Registrului Comerțului pentru înregistrarea unei firme și alte operațiuni similare. Victorie! Portalul nu e foarte prietenos și trebuie să știi ce vrei să faci, dar există o serie de ghiduri și cumva-cumva reușești. Cât despre interacțiunea acelei firme în mediul online cu statul român…asta e o altă poveste și se leagă de lipsurile statului român mai mult, decât de ale firmei.

Protecție - date personale, creație intelectuală, mediu online sigur, protecția copiilor în mediul online, etică

GDPR a fost marea sperietoare în mediul online în 2018 când a intrat în vigoare. Își propune să ne protejeze datele personale, să ne informeze cu privire la ce se întâmplă cu ele, dar și să protejeze copiii în spațiul online. Regulamentul se respectă și nu prea (din experiență personală și din presă). Unele bănci transmit datele clienților pe Whatsapp, șefa autorității privind persoanele cu dizabilități sugerează că unele documente pot fi trimise prin același whatapp către direcțiile de protecție socială și tot așa. Nu zic cum am mai văzut liste afișate public la instituții de învățământ cu scutiri de taxe pe probleme medicale cu nume și prenume. Pe scurt, în teorie avem, în practică mai puțin, atât din nerespectare, cât și din lipsa de informații.

Protecția copiilor în spațiul online există și la nivel de GDPR și se întâmplă prin anonimizarea rezultatelor la examene de exemplu. Dar bullying-ul și hărțuirea online sunt abordate prin campanii de informare mai degrabă decât prin acțiuni concrete. Nu avem, din păcate, în școli educație media sau educație online care să instruiască elevii la acest capitol și până nu se intervine la nivelul sistemului de educație, dar și al educației părinților, o să tot vedem la știri videoclipuri cu copii care se bat.

Trebuie să fac niște lămuriri în ceea ce privește creația intelectuală, anume la ce se referă și de ce trebuie să avem așa ceva. Creatorii de conținut suferă în mediul online în general pentru că nu li se respectă drepturile de autor, se copiază conținut. În plus, rețelele sociale sunt destul de pricepute în a distribui conținut, dar și de a accelera difuzarea conținutului contrafăcut. Aici poate fi vorba de oricine, de la influenceri până la bloggeri și presă locală online. Situația e complicată și cred că are nevoie de o analiză separată, dar merită de spus că presa locală suferă, presa independentă e sufocată de clickbait și fake news, iar influencerii sunt la mila algoritmului. Un cadru pentru protejarea acestora este necesar la nivel european și el este deja intrat în vigoare, doar că, desigur, România nu a adoptat încă o lege naţională care să transpună directiva copyright până la expirarea deadline-ului. Propunerea a fost pusă în dezbatere publică în aprilie 2021.

Principiile etice în inteligența artificială. Avem în dezbatere un cadru privind inteligența artificială la nivel național la câteva luni după ce a avut loc una la nivel european. E greu de evaluat această serie de principii mai degrabă pentru că AI este de-abia în dezvoltare și nu suntem jucători majori la nivel european. Deci, aici nu mă pronunț, time will tell.

În final, trăim într-un mediu online sigur și de încredere? Siguranța e un termen relativ, totuși. Avem instituții care se ocupă de acest lucru, provenite și ele din cadrul european privind securitatea cibernetică. Își fac treaba la nivel de instituție, de la alerte de phising până la contracararea atacurilor cibernetice. Dar la nivel individual? Avem o cultură a siguranței în mediul online? Știrile care arată cum românii cad în capcane în mediul online nu sunt totuși rare. Aș răspunde cu nu aici – nu avem o cultură a siguranței în mediul online și așa cad pradă și instituțiile unor atacuri ransomware – vezi ceea ce s-a întâmplat și cu Primăria Oradea lunile trecute.

Acces - la Internet, la servicii de educație digitală, la dispozitive care respectă mediul, la servicii publice digitale, la servicii de sănătate digitale

Aici se cam împute treaba pentru că avem lipsuri mari la infrastructura care să permită respectarea acestor principii. În teorie, putem zice că da, avem acces la servicii de educație digitală pentru că școlile au primit tablete și orele s-au făcut online. Dar cum s-au făcut? Care sunt rezultatele?

Același lucru și pentru serviciile publice digitale. și cele de sănătate. Consultația prin Whatsapp e utilizată. Avem (parțial) servicii publice online – putem plăti taxele online, putem să ne înscriem la facultate, putem să urmărim ședințele online. Dar cum? Cum sunt acele servicii? Ce limbaj utilizează? E limbaj funcționăresc sau pe înțelesul meu? Trebuie să merg la ghișeu ca să depun online? Trebuie să merg eu la 7 instituții (chiar și online) sau pot ele să comunice între ele pentru mine? Și tot așa. Cred că voi lăsa întrebările să fie retorice. Posibile răspunsuri se găsesc totuși aici.

Acces la dispozitive care respectă mediul avem, dar nu cred că știm cât de dăunătoare sunt aceste dispozitive dacă nu sunt gestionate corect.

Cât de pregătiți suntem?

Transformarea digitală în Uniunea Europeană se va realiza pe aceste baze, iar statele membre trebuie să contribuie prin politicile naționale la aplicarea și respectarea lor. Având în vedere discuția de mai sus, poate România să treacă cu adevărat către societatea digitală pe model european?

Ce avem? Avem acces la Internet destul de facil (scriu această postare din Săvârșin unde a urcat fibra optică până în vârful dealului și am semnal 4G), dar nu este așa peste tot. Avem un mediu online vibrant, dar destul de toxic.

Ce nu facem? Ce nu am făcut? Nu implementăm la timp legislația europeană (vezi GDPR și directiva copyright), vorbim despre digitalizarea serviciilor publice și nu despre transformare, educația digitală nu funcționează corect, competențele noastre digitale sunt limitate și nu știm să ne protejăm suficient pe Internet. Infomarea în mediul online este adesea limitată la rețelele sociale care nu ne prezintă realitatea așa cum e. Nu prea vorbim despre aceste principii în spațiul public, ci vorbim despre digitalizare ca salvarea noastră, așa cum e în versiunea corporate a orașelor smart. Nu pornim de la cetățean în design-ul serviciilor publice digitale, ci ne ghidăm după tehnologie.

Alergăm după statistici (una din țintele din programul de guvernare este chiar urcarea în clasamentul DESI) și utilizăm concepte pe care poate nu le înțelegem cu adevărat. Pe scurt, umblăm după note.

CiteșteSalvează

 

Digital Policy este o platformă de analize de politici publice digitale, axată pe nivelurile european, național și local.

Pagini

Newsletter